Start > Ritul latin > Preasfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu

Preasfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu

4 January 2007
846 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Preasfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Num 6,22-27)

În prima zi a anului civil, Biserica o sărbătorește pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos); totuși lecturile biblice ale aceastei sărbători în loc să se concentreze asupra Mariei, îl pun în evidență pe fiul ei și numele lui, ceea ce nu face altceva decât să sublinieze mai bine dependența ei de Cristos – și astfel rolul ei în Biserică: ea este Mama lui Isus alături de Isus și datorită Lui.

Textul din cartea Numerilor reia vechea binecuvântare e care preoții o împărțeau poporului seara, la sfârșitul sărbătorilor liturgice, în speță, în sarbătoarea Anului Nou. A binecuvânta poporul era prerogativa regelui (cf. 2Sam 6,18; 1Regi 8,14.55) sau a preotului (cf. Dt 10,8; 21,25) care acționau în numele lui Dumnezeu. Formula amintește de darurile pe care Dumnezeu le va da poporului, cel mai mare fiind prezența sa în mijlocul lor. Semnificativi sunt cei doi termeni care stau la începutul și, respectiv, la sfârșitul formulei: binecuvântare (“să te binecuvânteze”: v. 24) și pace (“să-ți dăruiască”: v. 26). Primul termen indică acțiunea lui Dumnezeu în favoarea poporului: bunăvoință, grijă, predilecție (cf. Ps 4,7; 31,17) și înseamnă a invoca asupra poporului Numele lui Dumnezeu (v. 27) pentru ca El să fie izvorul mântuirii. Al doilea termen arată care este conținutul darurilor lui Dumnezeu, sintetizat în conceptul mesianic de “pace”, adică plinătatea fericirii (cf. Ps 121,6-7; In 14,27). Termenul “shalom” are o semnificație foarte largă cuprinzând ideea de “plinătate, integritate a vieții”, dar mai ales starea omului care e în armonie cu Dumnezeu, cu el însuși și cu natura.

De aceea, este vorba de omul cel nou, deschis întru-totul lui Dumnezeu (Isus fiind icoana și modelul perfect), fiindcă în el se întâlnește libertatea omului cu cea a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește acest har oricărui om care o caută, mai ales prin solidaritatea cu semenii săi.

Lectura a II-a (Gal 4,4-7)

Celebrul text paulin este un pasaj cristologic care vorbește despre Isus, despre Maria – teren fecund care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu, și despre experiența creștină. Venirea lui Isus în lume a marcat împlinirea timpurilor și a concretizat promisiunile profeților care se refereau la reîntoarcerea, refacerea comuniunii cu Dumnezeu: “la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus legii, spre a-i răscumpăra pe cei care erau supuși legii” (v. 4-5).

Dumnezeu a avut inițiativa de a-l trimite pe Fiul său: prin această inițiativă omul a fost din nou înălțat la demnitatea de fiu. Astfel Isus, chiar și din punct de vedere istoric, a intrat în lume să facă parte întru-totul din umanitatea oamenilor, supunându-se legii și condițiilor umane, fapt pentru care umanitatea, într-un fel, s-a identificat cu Cristos, formând cu el o unică realitate (cf. Rm 1,3). Toate acestea prin intermediul unui corp uman, acela al unei femei, la fel ca oricare om care are nevoie de o mamă pentru a vedea lumina lumii. Paul prezintă aici schema unei acțiuni de eliberare: “intrarea” lui Isus în sărăcia umană – autoeliberarea, datorită puterii sale divine – și atragerea în sine a umanității oamenilor. Această misiune a Fiului a avut un singur scop, acela de a revela adevăratul sens al vieții și de a ne face cu adevărat fii ai aceluiași Tată (v. 7; cf. Rm 8,15-17). Iar semnele pe care Paul le evidențiază cât privește această transformare, sunt rugăciunea confidențială pe care Duhul Sfânt o provoacă în inima creștinului, numindu-l pe Dumnezeu “Abba, Tată” (v. 6) și dând posibilitatea de a se simți, în fața lui Dumnezeu, nu sclav, ci liber, conform libertății fiilor lui Dumnezeu. Iar în acest plan, Maria a fost instrumentul cel mai privilegiat.

A o numi pe Maria “Născătoare de Dumnezeu” înseamnă așadar a (re)cunoaște esențialul misterului întrupării, deci al istoriei mântuirii.

Evanghelia (Lc 2,16-21)

Iată din nou proclamată evanghelia liturgiei de Crăciun (cea de dimineață), cu singura diferență în plus constituită de v. 21, unde este prezentată tăierea împrejur a copilului Isus. Tema lecturii este o ulterioară meditație asupra misterului întrupării. Păstorii se duc la peștera din Betleem, îl găsesc pe Prunc în iesle și, după ce îl adoră, vorbesc despre eveniment tuturor celor pe care îi întâlnesc care, la rândul lor, râmân uimiți (v. 16-18) de cele auzite. Apoi păstorii se întorc la turmele lor cu bucurie, lăudându-l pe Dumnezeu pentru experiența extraordinară pe care au avut-o în acea noapte (v. 20).

După 8 zile de la nașterea copilului, se celebrează ritul tăierii împrejur prin care copilul începe să facă parte din poprul ales (cf. Gen 17,2-17) și i se pune numele “Isus”, ceea ce înseamnă “Dumnezeu mântuiește” (cf. Mt 1,21). În fața tuturor acestor evenimente, Maria păstrează toate în inima ei și le meditează dând acestor evenimente sensul corect: “Maria păstra toatea aceste lucruri în inima ei” (v. 19). Maria apare astfel ca mamă și (mai ales) ca o persoană care știe să interpreteze evenimentele Fiului conform planului lui Dumnezeu.

Există deci diferite posibilități de a înțelege evenimentele Întrupării: căutarea disponibilă și plină de bucurie a păstorilor, stupefacția și lauda celor care intervin în acest episod, împărtășirea și altora a experienței avute. Numai Maria, pentru Luca, ia atitudinea adevăratului creștin întrucât doar ea știe să păstreze cu simplitate în inimă ceea ce ascultă și a medita cu credință ceea ce vede: toate acestea pentru a le pune în inima ei și mai ales pentru a transforma în rugăciune mântuirea pe care Dumnezeu i-o oferă.

Ritul latin