Start > Ritul latin > Întâmpinarea Domnului

Întâmpinarea Domnului

1 January 2007
3,578 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia
Întâmpinarea Domnului

Experimentăm astăzi diverse și multiple transformări sociale și culturale, transformări care produc în viața omului uneori stări de nesiguranță și dezechilibru. Mai mult, omul pare să fie o simplă marionetă pe marea scenă a lumii și nu un actor care să-și îndeplinească rolul său bine precizat. Se lasă purtat de valurile primejdioase ale mass-mediei și ale falselor ideologii fiind aproape constrâns să creadă că mântuirea și fericirea îi vor fi dobândite de “super omul” pe care acestea l-au creat. Debusolat și nesigur, omul nu mai știe care este calea spre adevărata lumină care să-i îndepărteze întunericul din inimă și minte. Nu mai este capabil să caute adevărata fericire și nici să-și perceapă sensul vieții.

În acest context caracterizat de nesiguranță și deziluzii, Biserica ne provoacă astăzi la un examen de conștiință, la o reînnoire a credinței noastre în Isus Cristos. Cine este pentru noi adevărata lumină? Ce este fericirea și mântuirea pentru omul secolului al XX-lea? Biserica, prin sărbătoarea de astăzi îl celebrează și-l proclamă pe Isus ca Mesia, “mântuirea pregătită tuturor popoarelor” și “Lumina”care trebuie să lumineze națiunile (cf. Lc 2,30-32).

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, am putea spune, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Nașterii Domnului deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenției pe pruncul Isus. Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I și tot el a stabilit-o pentru ziua de două februarie. Până la ultima reformă liturgică s-a numit “Purificarea Sfintei Maria”. Prin modificarea care s-a realizat nu s-a urmărit o simplă inversare de roluri, dar o accentuarea a misterului lui Cristos și a rolului său în viața creștinului.

Cu toate acestea nu s-a neglijat și nici nu s-a eliminat referința la rolul Sfintei Maria în opera mântuitoare săvârșită de Fiul ei. În acest sens Papa Paul al VI-lea spunea: “sărbătoarea de astăzi, ca să fie înțeleasă în toată plinătatea conținutului ei, trebuie să fie considerată ca o celebrare simultană a Fiului și a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire săvârșit de Cristos la care Fecioara Maria a fost intim asociată…”. Iar prin cuvintele “și ție o sabie îți v-a străpunge inima” (Lc 2,35) bătrânul Simeon pune în lumină unirea dinte Mamă și Fiu în opera de mântuire. Se face astfel legătura dintre oferirea din templu și cea de pe cruce, la ambele evenimente sfânta Maria fiind prezentă: își oferă mai întîi Fiul în templu, apoi, în gând și în sufletul ei plin de suferință îl oferă din nou Tatălui ca jertfă supremă pe altarul crucii de pe Calvar.

În fragmentul evanghelic pe care l-am proclamat la liturgia cuvântului, sfântul Luca ne descrie cu lux de amănunte evenimentul pe care îl celebrăm. După 40 de zile de la nașterea sa, Isus este dus de părinții săi la Ierusalim pentru a fi oferit lui Dumnezeu. Spre surprinderea lor la intrarea în templu sunt întâmpinați de un bătrân pe nume Simeon care, “împins de Spirit”, venise pentru a-l întâlni pe cel promis ca să mântuiască, să elibereze poporul ales.

Însuflețit și luminat de Spiritul lui Dumnezeu, bătrânul Simeon recunoaște în pruncul Isus adevărata “lumină” a neamurilor, “mântuirea” pregătită tuturor popoarelor și “gloria” lui Israel. Întâlnindu-l pe Isus, acest bătrân, plin de încredere în bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, izbucnește într-un cânt de bucurie. Prin cuvintele pe care el le rostește proclamă, vestește începutul Noii Alianțe, recunoscând în copilul din brațele Mariei împlinirea făgăduințelor și a profețiilor Vechiului Testament. Cântecul său nu este altceva decât strigătul de bucurie și de recunoștință al evreului fericit că i-a fost dat să-l vadă pe Eliberatorul și Apărătorul său.

Dar, luând copilul și ținându-l în brațele sale, bătrânul Simeon atingea el oare un viitor conducător de armată, un potențial rege politic, care să elibereze poporul evreu de sub stăpânirea romană? Nicidecum, deoarece, așa cum am auzit în lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei, Isus a devenit unul dintre noi nu ca să lupte cu arma, dar ca să-l distrugă “pe acela care avea puetere de moarte, adică diavolul, și să-i elibereze pe cei ce întreaga lor viață erau ținuți în sclăvie de frica morții” (Evr 2,14-15). Așadar, Cristos a venit în lume pentru a ne elibera de lanțurile morții și ale păcatului. S-a făcut om ca să ne mântuiască și pentru ca noi să putem trăi în lumină. Cristos s-a născut pentru toți, pentru fiecare dintre noi indiferent de condiție socială, rasă sau naționalitate. Prin urmare, orice om poate și trebuie să meargă în întâmpinarea lui Cristos și să-i permită să intre în viața lui deoarece, fără el nu putem face nimic: în el trăim, suntem și ne mișcăm.

Spre finalul întâlnirii cu părinții lui Isus, bătrânul Simeon se adresează direct Sfintei Maria prevestindu-i că Fiul ei va fi un semn spre căderea și ridicarea multora din Israel. Într-adevăr, Cristos este mântuire pentru cel care crede în el și-l urmează din toată inima, dar în același timp poate fi și pierzare pentru cel care-l respinge cu încăpățânare. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a fi cu omul și pentru a-l mântui, însă omul se poate îndepărta de adevărata “Lumină” prin modul său de a fi, de a se comporta, de a căuta și de a crede că alte “lumini” i-ar putea lumina drumul spre mântuire, spre fericirea veșnică.

“Acum, Stăpâne, după cuvântul tău, îi poți da drumul servitorului tău cu pace, căci ochii mei au văzut… lumina de dezvăluire pentru păgâni…” (Lc 2,29-32). În limbaj biblic “lumina” este simbolul vieții, al adevărului și al iubirii. Cristos, împlinirea tuturor profețiilor Vechiului Testament și culmea revelației Tatălui, este “Viața” lumii, “Lumina”care ne luminează calea, “Adevărul” care ne salvează și “Iubirea” care ne conduce la mântuire. Această lumină nu va putea fi stinsă de nimeni și de nimic, deoarece nu este o lumină fizică, ci lumina adevărului care ne luminează gândurile, inimile și speranțele.

La începutul Sfintei Liturghii a avut loc binecuvântarea lumânărilor apoi a urmat procesiunea. Prin acest rit nu s-a urmărit realizarea unui decor romantic sau al unui act teatral. Prin procesiunea cu lumânările aprinse noi l-am celebrat pe cel profețit de bătrânul Simeon ca “lumină a lumii”, ca lumină care luminează și dă sens bucuriilor și suferințelor noastre, ca lumină care face rodnice speranțele omului și-i luminează calea spre scopul ultim. Iar noi avem datoria de a primi, de a păstra și apăra în noi lumina lui Cristos pentru ca această flacără a adevărului și a iubirii să nu se stingă în sufletele noastre, ci să ardă necontenit pentru a fi și noi înșine altora lumină.

Sărbătoarea de astăzi, prin mesajul ei, este o provocare și o invitație în același timp la un examen de conștiință, la reînnoirea credinței noastre în Isus Cristos. Credem noi cu toată ființa că el este Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca noi să fim mântuiți; pentru a ne fi “lumină” pe drumul întunecat al vieții? Dintre cei prezenți în templul din Ierusalim doar doi oameni simpli îl recunosc pruncul Isus pe Mesia cel așteptat: bătrânul Simeon și prorocița Ana. Oare nu erau în templu și alții care, cunoscând foarte bine Scripturile, să-l fi recunoscut pe Mesia? Cu siguranță erau, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minții, nici de lumina învățăturii acestei lumi, dar numai de lumina credinței. Dumnezeu se descoperă cu predilecție celor umili, deoarece aceștia, fără prefăcătorie își pun în el întreaga lor speranță și încredere. Asemenea celor doi oameni simpli, dar care s-au lăsat conduși de insprația Duhului Sfânt, și noi avem nevoie de credință pentru a mărturisi că Isus este Mesia, scopul aspirațiilor umane și împlinirea speranțelor istoriei.

Așadar, cine este Isus pentru noi? Cine spunem noi că este el? Cu siguranță fiecare dintre noi a văzut un lan de floarea-soarelui înflorit. Este frumos și minunat să admiri acea mulțime de flori galben-aurii îndreptate totdeauna spre soare. Ziua întreagă privesc, parcă fără să obosească, soarele în mișcarea sa pe bolta cerească. Care este însă explicația acestui fenomen? Pe lângă faptul că este numită “floare a soarelui”, există între ea și soare o legătură de natură organică. Această plantă este într-o continuă mișcare dependentă de cea a soarelui deoarece fără lumina și căldura lui ea nu ar putea ajunge la maturitate, la rod și, într-un cuvânt nu ar putea exista ca floare a soarelui.

Și noi, prin apa botezului am devenit fii ai lui Dumnezeu, “fiii luminii” și florile preferate ale lui Cristos. Însă fără lumina și căldura Soarelui Cristos nu am putea avea viață. Fără Cristos nu am avea acea vitalitate și putere pentru a ajunge la maturitate, la fericirea veșnică. Să nu ne îndepărtăm așadar de Cristos, viața și mântuirea noastră, ci să ne îndreptăm pașii necontenit spre el, deoarece el este cel care dă adevărata valoare acțiunilor noastre, singurul care ne poate lumina mintea și inima cu adevărul său. Cristos este adevărul care definește și explică totul, principiul vieții noastre spirituale și morale. Cristos să fie mântuitorul, învățătorul, lumina și prietenul nostru pe care să nu-l înlocuim niciodată cu pseudo-valorile propuse cu atâta subtilitate de lumea de astăzi.

Claudiu COJAN

Ritul latin