Start > Ritul latin > Cine se înalță va fi smerit (1)

Cine se înalță va fi smerit (1)

18 October 2010
2,480 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul C)

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică gravitează în jurul acestei fraze din Evanghelie: “Cine se înalță va fi smerit și cine se smerește va fi înălțat”. În această temă a umilinței ne-au introdus cuvintele din prima lectură, din Vechiul Testament: “Cu cât ești mai mare, cu atât să te smerești mai mult. Astfel, vei găsi har (bunăvoință) înaintea Domnului”.

Umilința este temelia tuturor virtuților în viața creștină. Sfântul Francisc de Sales spunea: “Dacă mă vei întreba care este prima virtute a creștinismului, îți voi răspunde: umilința. Dar a doua? Umilința. Dar a treia? Umilința. Și ori de câte ori mă vei întreba, de atâtea ori îți voi răspunde: umilința”. Același lucru îl spusese Isus cu mult timp înaintea lui, dar cu alte cuvinte: “Cu cât mai înalt vrei să-ți ridici edificiul sfințeniei, cu atât mai adânc să-ți sapi temelia umilinței”.

Isus își ilustrează învățătura despre umilință cu parabola invitaților la ospăț. Probabil că Isus a spus această parabolă într-o zi de sâmbătă, fiind invitat la masă, după slujba de la sinagogă, de un fariseu bogat. I-a văzut pe invitați repezindu-se să ocupe primele locuri la masă. Să înțelegem bine scopul acestei parabole: nu e vorba de o normă din Codul bunelor maniere, nici de un calcul interesat: mă așez pe ultimul loc la masă ca să fiu invitat în capul mesei. Banchetul la care se referă Isus este banchetul escatologic din împărăția cerurilor. La acest ospăț, cei care sunt ultimii în această lume adică cei mici, cei umili, cei neștiuți de nimeni, cei săraci, cei modești vor fi cei dintâi în Împărăția lui Dumnezeu. În schimb, orgolioșii, încrezuții, ambițioșii, carieriștii, vânătorii de posturi înalte și de titluri, autosuficienții vor sta în coada mesei, dacă vor mai găsi loc și acolo. Pe lumea cealaltă, rolurile se schimbă.

Cine se smerește… Dar cine se mai smerește azi? Cine mai înțelege, cine mai ia în serios cuvântul acesta azi când toți caută să se înalțe pe toate căile, vrea să apară, să-și facă imagine, să fie considerat cineva, să-și atragă admirația, când toate nulitățile vor să apară drept mari personalități să devină vedete etalându-și cu nerușinare în fața unui popor întreg în mass-media, la showurile de la televiziune goliciunea trupească și sufletească? Și totuși sunt persoane care se smeresc; sunt persoane care posedă valori adevărate pe care le cunoaște Dumnezeu și nu au voie să cerșească laude și aplauzele oamenilor. Regele Carl Alberto de Savoia se prezintă într-o zi la Piccola casa della Providenza din Torino întemeiat de sfântul Iosif Cottolengo, cerând să-l vadă pe superior.

“Iată-mă!” îi răspunde părintele Cattolengo, “dar să știți maiestate, că nu sunt eu superiorul”. “Dar vreau să vorbesc cu superiorul” insistă suveranul. “Maiestate, nu vă supărați, superiorul este Providența divină”. “Și dumneavoastră cine sunteți?” “Eu sunt căpitanul din Bra (Bra era localitate de unde provenea sfântul Iosif Cattoleuga). O căpățână de varză pe care Providența Divină a răsădit-o în această casă…”

Sfântul Ioan Vianney a văzut într-o zi pe un raft dintr-o prăvălie din Ars o statuetă care îl reprezenta pe el în picioare. “Cu cât o vindeți?” “Cu 18 franci, părinte paroh”. “acum înțeleg de ce nu o vindeți. Până când nu îl vindeți pe parohul de Ars pe doi bani, nu faceți nici o facere. Și atât e prea mult”.

“când am fost ales papă, notează fericitul Ioan al XXIII-lea în jurnalul său, am fost invitat să dau binecuvântare credincioșilor din Piață “San Pietro”. La un moment dat, a trebuit să urc pe un scaun pentru a fi dus în sala binecuvântărilor. Am închis ochii, am plecat capul. În timp ce traversam aula plină de oamenii care aclamau printre strigăte mi s-a părut că aud un glas foarte clar, cunoscut. Angelo (numele de botez al Papii) fi umil, fi umil, fi umil!” Sigur, de trei ori a repetat: “Fii umil!” și știa a cui era vocea aceea frumoasă? Era a mamei mele! Și un fiu, chiar dacă este ales papă, trebuie să asculte întotdeauna sfaturile mamei sale”.

Cine se smerește va fi înălțat. Dar, în fond, ce e smerenia? Cine e smerit? Scrie sfânta Tereza de Avila: “Celălalt nume al umilinței e adevărul. Umilit este cel care recunoaște adevărul cu privire la el însuși: nu se minte nici pe el însuși, nici pe semenii săi, nici pe Dumnezeu. Își recunoaște cu sinceritate păcătoșenia, defectele, căderile, nevoia de a fi iertat de Dumnezeu”. Le scria sfântul Pavel Romanilor: “Nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (12,3).

Dar umilința nu se reduce numai la aceasta. Ne întrebăm: Oare cine este fără păcat nu poate să se smerească? Isus a spus despre sine: “Cine mă poate învinui de păcat?” (In 8,46) Isus a fost singura ființă care nu a avut pentru ce să ceară iertare de la nimeni, nici de la Dumnezeu nici de la oameni. Și totuși, se prezintă pe sine ca model de smerenie: “Învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima”. Așadar, și Dumnezeu se poate smeri. Sfântul Francisc de Assisi a scris cu mâna sa această rugăciune: “Dumnezeul meu, tu ești întreit și unic; tu ești înțelepciune, tu ești umilință”. Cum se umilește Dumnezeu? Iubind și, din iubire, coborând spre creaturile sale, înjosindu-se, adică, din înălțimea cerului, venind jos, către pământ. De fapt, cuvântul “umilință”, humilitas, vine din latinescul humus, care înseamnă humă, pământ, țărână. Umilința este coborârea spre țărână. În celebra sa Cântare a Soarelui, sfântul Francisc face din apă simbolul umilinței. Căci apa nu urcă, ci coboară întotdeauna: “Slăvit să fii tu, Doamne, pentru sora apă care este atât de folositoare și smerită”.

Așadar, ori de câte ori Dumnezeu iese din el însuși, ca să spunem așa, și săvârșește ceva în afară, ad extra, el se îndreaptă spre om, coboară, săvârșește un act de umilință: creația este un act de umilință, inspirația cuvintelor Scripturii este un act de umilință, coborârea Duhului Sfânt este un act de umilință, toate harurile și intervențiile sale sunt acte de umilință. Dar supremul act de umilință este Întruparea: Fiul lui Dumnezeu coboară din cer pe Pământ, se face servitorul creaturilor sale, coboară, se pleacă și spală picioarele ucenicilor săi, în cele din urmă, coboară, atât cât poate coborî de adânc, în pământ, coboară în mormânt. Le scrie sfântul Pavel Filipenilor: “Cristos s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce. De aceea, și Dumnezeu l-a înălțat nespus de mult și i-a dat un nume care este mai presus de orice nume” (2,8-9).

Și dacă primul nume al umilinței este adevărul, cum spuneam mai înainte, al doilea nume al umilinței este iubirea: iubirea gratuită, dezinteresată, despre care vorbește Isus în Evanghelia de azi: să cobori spre semenii tăi, să le faci bine, să-i ajuți fără să aștepți nimic în schimb; nici apreciere, nici laudă. “Când dai o masă, invită-i pe săraci, pe orbi, pe șchiopi, pe cei care nu te pot invita, la rândul lor, la masă”. Iubirea nu este numai iubire, este și umilință, este umilința pe care o practică însuși Dumnezeu.

În aceste momente, la sfânta Liturghie, Cristos săvârșește un act de umilință: din iubire, el ne invită la ospățul său euharistic, fără să aștepte nimic în schimb. El coboară în mijlocul nostru sub chip smerit de pâine și de vin. Este momentul cel mai potrivit în care să-i adresăm rugăciunea: Isuse cu inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta.

Ritul latin