Start > Ritul latin > Rugăciunea se naște din credință, iar credința se hrănește din rugăciune

Rugăciunea se naște din credință, iar credința se hrănește din rugăciune

18 October 2010
2,046 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul C)

Anul liturgic se va încheia curând cu sărbătoarea lui Cristos Regele și Judecătorul întregii omeniri. Temele acestor ultime duminici ale anului liturgic sunt legate de ultimul destin al omului și al lumii.

Timpul până la a doua venire a lui Cristos de la sfârșitul lumii este un timp de așteptare, pe care îl petrecem în rugăciune și credință. Credința și rugăciunea sunt două lucruri inseparabile: una nu există fără cealaltă; cum să te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi? Rugăciunea se naște din credință, iar credința se hrănește din rugăciune; în rugăciune ucenicii îi cereau lui Isus: “Doamne, sporește în noi credința”. La sfârșitul Evangheliei de azi, Mântuitorul are un cuvânt misterios și tulburător: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi credință pe pământ?” La fel de bine, putea să spună: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi rugăciune pe pământ?” Abandonarea în masă a credinței și a rugăciunii este unul dintre semnele care prevestesc a doua venire a lui Cristos.

Dar tema principală pe care o propune reflecției noastre cuvântul lui Dumnezeu de astăzi este rugăciunea. Despre importanța rugăciunii nu este nevoie să vorbesc prea mult: rugăciunea este întâlnirea noastră cu Dumnezeu, este o anticipare a fericirii din viața de dincolo, când îl vom vedea pe Dumnezeu față în față. Sfântul Ioan Gură de Aur numește rugăciunea lumina sufletului. Omul care se roagă, spun el, ține în mână cârma istoriei. După cum lumina este necesară ca să vedem lucrurile din jurul nostru, la fel rugăciunea este absolut necesară, pentru ca sufletul nostru să-l poată vedea pe Dumnezeu. “După cum trupul se hrănește cu mâncare, tot astfel sufletul se hrănește cu rugăciune”, scrie sfântul Augustin.

Rugăciunea nu este numai o întâlnire intimă, personală cu Dumnezeu, ci este, totodată, o convorbire, un dialog cu Dumnezeu. În rugăciune este mai important ce cere Dumnezeu de la noi decât ceea ce cerem noi de la Dumnezeu. Dacă la rugăciune nu auzim glasul lui Dumnezeu, ci se aude numai glasul nostru, rugăciunea noastră nu se mai poate numi dialog cu Dumnezeu, e monolog cu noi înșine.

În acest dialog cu Dumnezeu, care se realizează la rugăciune, Dumnezeu ne vrea ca parteneri liberi, ca persoane umane înzestrate cu libertate; libertate nu în sensul că suntem liberi să ne rugăm sau să nu ne rugăm, liberi să spunem ce vrem, să facem ce vrem, să ne comportăm cum vrem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică, ci liberi în sensul că suntem conștienți că nu suntem sclavi, ci fii, că suntem eliberați de Cristos de orice formă de sclavie; suntem conștienți că Dumnezeu nu este stăpân de sclavi, ci ne este Tată. “Iar voi, când vă rugați, să spuneți așa: «Tatăl nostru»”. Apostolul Pavel le amintește creștinilor din Roma: “Voi nu ați primit duhul sclaviei ca să aveți frică, ci ați primit duhul înfierii, care ne face să strigăm: Abba!, adică Tată”. De reținut cuvântul sfântului Pavel: “Să strigăm”. Sclavul nu-și permite să-și ridice glasul, să strige la stăpânul său. Copilul, în schimb, da, e normal să strige către tatăl său. Aceasta este libertatea la rugăciune: o atitudine interioară de dezinvoltură respectuoasă, lipsă de complexe, atitudine de sinceritate, de încredere, de iubire în a vorbi cu Dumnezeu.

Libertatea iudaică ne informează că Dumnezeu era gata să pedepsească poporul său cu o mare nenorocire. “Știi cine a revocat hotărârea cerească de a veni catastrofa asupra poporului nostru?” – l-a întrebat Baal-Șem pe rabi Naamen. ” îți spun eu. Ni tu, nici eu, nici rabinii, nici mari șefi spirituali. Rugăciunile noastre nu au avut nici un efect. A fost o femeie din popor care ne-a salvat. Și iată cum. A venit în sinagogă și a început să se roage plângând: «Doamne Dumnezeu universului, oare nu ești tu tatăl nostru? De ce să nu-ți asculți copiii care te imploră? Vezi, eu sunt mamă. Am cinci copii. Și când văd că unul varsă o lacrimă, mi se rupe inima. Dar tu, tată ai mulți copii. Toți oamenii sunt copiii tăi. Și toți plâng. Chiar dacă inima îți este de piatră, cum poți să rămâi indiferent?» și Dumnezeu i-a dat dreptate”.

Acest lucru îl spun la începutul creștinismului scriitorul bisericesc Aristide: “Rugăciunea creștinilor face ca lume să rămână în picioare”.

Calitatea noastră de oameni liberi, de copii ai lui Dumnezeu, ne cere să evităm orice formă de sclavie la rugăciune. Să evităm sclavia formulelor. Sunt formule prețioase de rugăciune, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie”, “Slavă Tatălui” și altele pe care le știm pe de rost, pe care este bine și chiar necesar să le spunem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică. Dar să nu ne limităm numai la acestea. Mai este rugăciunea personală, care ne izvorăște din inimă și care nu are nevoie întotdeauna de cuvinte. Ce am spune de un copil care ar vorbi cu tatăl său și i-ar cere ce are nevoie, folosind întotdeauna fraze luate din cărți sau formule gata făcute, învățate dinainte pe de rost, și nu ar fi în stare să-i spună tatălui său spontan, cu cuvintele lui, ce are pe inimă?

Rugăciunea făcută numai din cărți sau din formule învățate pe de rost riscă să devină o rugăciune mecanică, neatentă, fără suflet, din obișnuință, din rutină ca rugăciunile budiștilor din Tibet. Budiștii scriu rugăciuni pe stegulețe, pa care le pun în bătaia vântului, sau pe niște moriști acționate de vânt sau de o apă curgătoare: acestea se roagă în locul omului. Tâlfâitul stegulețelor, zgomotul moriștilor sunt rugăciuni care se înalță spre cer.

Să evităm sclavia locurilor: rugăciunea în biserici, în lăcașurile de închinare, este necesară, este obligatorie. Dar nu trebuie să se limiteze numai aici; noi suntem temple ale lui Dumnezeu, purtăm Biserica cu noi oriunde ne aflăm. “Ca să i te închini lui Dumnezeu”, îi spune Isus Samaritenei, “nu este nevoie să te duci nici la Ierusalim, nici pe Muntele Garizim”. Dumnezeu este pretutindeni; el vrea să ne închinăm lui în spirit și adevăr. “Când te rogi, intră în camera ta, trage ușa după tine și roagă-te Tatălui în taină”. Camera ta e sufletul tău, te rogi în spirit; acolo locuiește cel ce este Adevărul: te rogi în adevăr. “Voi sunteți sarea pământului”. Sarea face plăcute la gust toate mâncărurile. Rugându-ne pretutindeni, acasă, pe stradă, în tramvai, în atelier, în birou, în fabrică, în școală, în salonul spitalului, noi îi facem plăcute lui Dumnezeu toate locurile de pe pământ și toate activitățile umane.

Să evităm sclavia timpului. A ne ruga la anumite momente fixe din zi – dimineața și seara, înainte și după masă – este un lucru foarte important în viața spirituală. Dar să nu uităm că Dumnezeu nu este un funcționar care primește rugăciunea la anumite ore fixe, după cum e prevăzut în orar. Dumnezeu este Tată și un tată nu are program de audiențe pentru copiii săi. Un tată poate fi deranjat de copiii săi la orice oră din zi și din noapte; și nici nu poate fi vorba de vreun deranj.

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respirația pentru trup. Respirăm fără întrerupere de al naștere până la moarte. Poți să întrerupi respirația mai mult de câteva secunde. Poți să facă să nu mai bată inima care pompează sângele ce transportă oxigenul și hrana în toate celule organismului? Rugăciunea este respirația care ne hrănește și ne oxigenează fără încetare sufletul.

În prima lectură a Liturghiei, l-am contemplat pe Moise în timp ce se ruga, pe munte, cu brațele ridicate spre cer, pe când, la poalele muntelui, evreii luptau cu amaleciții. Când brațele lui Moise erau ridicate, era mai puternic și învingea Israelul. Când brațele lui cădeau de oboseală și bătrânețe, învingeau dușmanii, amaleciții. Această scenă ne vorbește despre importanța și forța rugăciunii. Când ne rugăm, suntem biruitori, răul din noi și din jurul nostru nu ne poate învinge. Când abandonăm rugăciunea, am pierdut lupta: răul, păcatul, răutatea, senzualitatea, lăcomia, ura ne înving. Totodată, Moise, mijlocitorul dintre Dumnezeu și poporul său, este simbolul lui Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni; Moise e simbolul lui Cristos care și-a înălțat mâinile spre cer, când i-au fost bătute în cuie pe cruce, pe Calvar, și care în aceeași poziție stă acum în cer, mijlocind pentru noi la Tatăl.

Peste câteva minute, vom vedea cum, în partea centrală a Liturghiei, numită canon sau rugăciune euharistică, preoții, care îl personifică pe Cristos, își ridică mâinile spre cer asemenea lui Moise pe munte, asemenea lui Cristos pe Calvar. Când vom ajunge la această parte a Liturghiei, reînnoind credința în Cristos prezent în mijlocul nostru, care se roagă și mijlocește pentru noi la Tatăl, să-i cerem și noi lui Isus ceea ce i-au cerut ucenicii văzându-l în rugăciune: “Doamne, învață-ne să ne rugăm”.

Ritul latin