Start > Ritul latin > Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se convertește

Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se convertește

11 September 2010
2,448 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

Dacă cuvântul Evanghelie înseamnă “veste bună”, veste bună, se înțelege, pentru cei săraci și păcătoși, nu pentru cărturarii și farizeii care se credeau neprihăniți și curați ca lacrima și nu puteau înțelege atitudinea lui Isus față de păcătoși, atunci capitolul 15 al Evangheliei sfântului Luca pe care astăzi la Liturghie l-am ascultat în întregime, cu cele trei parabole a oiței rătăcite, a drahmei pierdute și a fiului risipitor, ne introduce în însăși inima Evangheliei. Pentru a se apăra în fața farizeilor și cărturarilor care cârteau fiindcă îi primea pe păcătoși și stătea la masă cu ei, Isus recurge la o metodă originală în care realitatea se împletește cu nerealul, cu paradoxul. Inventează trei situații, trei parabole luate din viața de toate zilele, dar prezentate într-un mod cum nu se întâmplă în viața de toate zilele, sunt contrare experienței.

Nici un păstor din pustiurile Palestinei care are o sută e oi nu-și lasă în pustiu nouăzeci și nouă de oi ca să meargă în căutarea unei oi care s-a rătăcit părăsind turma, deoarece când se întoarce nu mai găsește nici una; lăsate nesupravegheate, oile se risipesc sau le mănâncă fiarele. Ce a câștigat? A recuperat o oaie și a pierdut nouăzeci și nouă.

Nici faptul din a doua lectură nu pare verosimil. Femeia era foarte săracă. Zece drahme pe care le avea la viața ei nu era mare avere. Ca să dea un ospăț, să facă sărbătoare cu prietenele și vecinele, de bucurie că a găsit drahma pierdută ar fi trebuit să piardă toate cele zece drahme, adică să le dea pe mâncare și băutură, să organizeze banchetul, să organizeze banchetul, și nici nu i-ar fi ajuns banii. De ce să se mai bucure de cele zece drahme dacă tot avea să le piardă în alt mod?

Tatăl din parabolă nu avea cum să-i dea fiului mai mic partea de avere care i se cuvenea. În Palestina, pe vremea lui Isus, copilul cel mai mic avea dreptul la o treime, iar fiul mai mare la două treimi din averea tatălui. Dar copiii nu primeau efectiv partea de moștenire ce li se cuvenea cât timp tatăl era în viață; partajul se făcea după moartea acestuia. Până atunci copiii, chiar căsătoriți, munceau la patron, adică la tatăl lor. Nu avea fiul mai mic cum să primească partea de avere care i se cuvenea după moartea tatălui, având în vedere și faptul că nu avea 18 ani, era minor, nu era căsătorit.

Isus este un mare poet, un mare fabulist recurgând la un gen literar, pe care numai marii pedagogi sunt capabili să-l folosească pentru a-și expune învățăturile. Autorii de fabule fac animalele să vorbească: păstorul vorbește cu mioarele sale, lupul stă la taifas cu mielul. Fabulele sunt foarte gustate de copii, și știm că la învățătura lui Isus nu au acces decât copii și cei care devin mici ca și ei.

Isus recurge la acest stil literar, în care utilizează paradoxul, pentru a arăta că Dumnezeu e un Dumnezeu paradoxal, cu totul diferit de cum îl gândeau farizeii și cărturarii; că logica lui e cu totul diferită și că el realizează lucruri ireale, contrare experienței comune, pe care oamenii le consideră imposibile și chiar absurde. Mai precis, toate trei parabolele ne arată că Dumnezeu e un Tată iubitor, iertător, plin de îndurare, de milă, de compătimire față de păcătoși; el speră și crede în posibilitatea păcătosului de a se converti, de a se îndrepta; o atitudine la antipodul atitudinii farizeilor și cărturarilor care-l priveau pe păcătos cu dispreț și oare, îl condamnau fără drept de apel, considerându-l irecuperabil, condamnat fără nici o speranță de salvare. Tradiția a dat celor trei parabole titlurile de parabola oiței rătăcite, a drahmei pierdute și a fiului risipitor. În realitate, protagoniști parabolei nu sunt nici oița, nici drahma, nici fiul risipitor. În toate trei protagonistul este unul singur: Dumnezeu. În principal, cele trei probleme nu vorbesc despre om, despre păcătos, despre Dumnezeu, despre bucuria lui Dumnezeu când își găsește oaia pierdută, când își găsește drahma pierdută, când i se întoarce copilul acasă. “Bucurați-vă împreună cu mine”, zice Domnul. Căci și îngerii mei se bucură în cer. E o explozie de bucurie. Tatăl din parabolă nu știe ce să mai facă spre a-și manifesta bucuria; scoate la iveală haina cea mai scumpă, inelul cu stema familiei – semnul distincției și al nobleței în antichitate – taie vițelul pe care îl pusese la îngrășat, se comportă ca un copil, aleargă în întâmpinarea fiului său, îl sărută de nenumărate ori strigând: “Să facem sărbătoare! Veniți la sărbătoare!” A uitat de demnitatea și de bătrânețea lui. Vecini care l-au văzut vor fi râs de el, îl vor fi compătimit: “Sărmanul bătrân! O fi dat în mintea copiilor!”

Inima lui Dumnezeu a tremurat pentru copilul fugit de acasă ca și pentru oița rătăcită, departe de turmă. Dumnezeu Tatăl se teme să nu-l piardă pentru totdeauna, să nu fie constrâns să-l osândească, să nu-l mai aibă niciodată. Această teamă naște în inima lui Dumnezeu speranța că totuși copilul i se va întoarce. Îl așteaptă, iar convertirea păcătosului este încoronarea așteptării și speranței lui Dumnezeu, care declanșează explozia de bucurie din inima lui. “Vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiesc, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință”.

Aceste cuvinte ne pot surprinde, ne pot nemulțumi sau chiar scandaliza. Nu cumva Dumnezeu este părtinitor sau chiar nedrept? Cum? Cele 99 de oi care au rămas cuminți la turmă nu valorează nimic? Ele nu produc nici o bucurie păstorului? E mai valoroasă cea care fuge din turmă și se rătăcește? Numai ea face bucurie? Fratele mai mare, care stă cuminte acasă, muncește, e harnic, nu iese din vorba tatălui său, nu are nici o importanță? El nu-i produce nici o bucurie tatălui său? Numai cel mic care fuge de acasă și își toacă averea trăind în destrăbălare e important? În acest caz nu e mai bine să fii oiță rătăcită și fiu risipitor ca să faci bucurie lui Dumnezeu și să aibă pentru ce să se bucure îngerii în cer? Nu poate fi vorba de așa ceva. Faptul că este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește nu înseamnă că păcătosului i se recunoaște un grad mai mare de sfințenie, că i se recunosc mai multe merite, că se cuvine mai multă glorie și răsplată decât celor drepți care n-au părăsit casa Tatălui. Cei drepți care sunt drepți cu adevărat, nu farizei și cărturari, au parte de ceva mai bun: ei iau parte la bucuria lui Dumnezeu. Ce le spune păstorul prietenilor și femeia prietenelor? “Bucurați-vă împreună cu mine!” Ce-i spune tatăl fiului mai mare? “Trebuie să ne bucurăm: și eu și tu. Trebuie să facem sărbătoare căci fratele tău s-a întors acasă. Era pierdut și a fost găsit, era mort și a înviat. Tot ce e al meu e și al tău. Deci neliniștea, așteptarea, speranța mea trebuie să fie și neliniștea, așteptarea și speranța ta, iar acum bucuria mea trebuie să fie și bucuria ta. E fratele tău. Un frate mai mare nu poate să rămână indiferent când fratele mai mic fuge de acasă. El trebuie să sufere cu tatăl său și, când se întoarce, să se bucure cu tatăl său”. Așa a făcut fratele mai mare prin excelență, Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care nu a rămas în casa Tatălui său din ceruri, ci a plecat într-o călătorie lungă pe pământ în căutarea fratelui său mai mic, a omului pierdut și mort din cauza păcatelor, și la readus teafăr și reînviat în casa Tatălui de unde a fugit. Tatăl din parabolă care zice că fiul său reîntors era mort era mort și a înviat se aseamănă cu Dumnezeu, Tatăl ceresc, la moartea și învierea Fiului său Isus Cristos. Nu ne putem imagina că Dumnezeu, Tatăl ceresc, a rămas rece, indiferent, nepăsător în timpul care a trecut între moartea și învierea lui Isus. Inima lui a fremătat, a așteptat, a sperat, iar învierea lui Isus i-a provocat o bucurie nemăsurată, mult mai mare decât dacă Fiul său nu ar fi murit și nu ar fi înviat.

O mamă își iubește toți copiii, dar când un copil e lovit de o boală incurabilă, pentru cel copil sângerează inima ei și suferă, spre el se îndreaptă în primul rând grija, iubirea, compătimirea ei. Iar dacă, printr-o minune, copilul se vindecă, ea se bucură mai mult decât pentru toți copiii sănătoși, mai mult decât dacă copilul nu s-ar fi îmbolnăvit și nu s-ar fi vindecat. Iar ceilalți copii, dacă sunt normali, n-au nimic de reproșat mamei lor: ei suferă și se bucură împreună cu mama lor. E fratele lor, nu? Dumnezeu e un tată cu inimă de mamă. Îi iubește pe toți copii săi. Dar compătimirea și grija lui se îndreaptă în primul rând spre copilul bolnav, adică păcătos, și bucuria lui e mare când copilul bolnav se convertește și se vindecă de boala sa incurabilă.

Cu toții suntem oițe rătăcite, cu toții suntem fiii risipitori fugiți din casa Tatălui, căci cine poate spune că e fără de păcat? Doar farizeii și cărturarii. Cu toții trebuie să ne convertim. Motivele convertirii pot fi diverse. De pildă, starea de mizerie, de înjosire, de degradare la care ne-a dus păcatul. Am ajuns să păzim porcii, să răbdăm de foame, să dorim roșcovele porcilor ca fiul risipitor. Dar motivul cel mai bun pe care ni-l sugerează Isus în cele trei parabole ale îndurării lui Dumnezeu din Evanghelia de azi este altul: Vrem să ne convertim, să ne întoarcem în casa din care am fugit, spre a-i face bucurie Tatălui nostru ceresc.

Ritul latin