Start > Ritul latin > Cine nu renunță la toate bunurile sale

Cine nu renunță la toate bunurile sale

11 September 2010
1,145 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Psalmistul, cugetând la evenimentele lumii în care este ascuns planul înțelepciunii lui Dumnezeu și constatând că el însuși nu se încadrează corect în acest plan, exclamă: “Drept ești tu, Doamne, și drepte sunt judecățile tale: poartă-te cu slujitorul tău după îndurarea ta!” (Antif. intr. Ps 118,137,124).

Când Solomon a ajuns rege în locul tatălui său David, căruia îi sunt atribuite cuvintele din Psalmul 118, citate acum, a cerut și el îndurare de la Domnul, a cerut înțelepciunea necesară ca să pătrundă judecățile divine și să conducă poporul lui Dumnezeu conform voinței sale.

Lectura I (Înț 9,13-18) este un fragment din ruga lui Solomon pentru a dobândi înțelepciunea, fiindcă își dădea perfect de bine seama că nici un om nu-l poate lumina cu privire la planul divin față de poporul său. Pentru aceasta se întreabă: Care om poate cunoaște voința lui Dumnezeu? Cine își poate imagina ceea ce vrea Domnul? Cine poate să înțeleagă cele divine, când nu este în stare să înțeleagă nici pe cele ce sunt în sine? Păcatul întunecă mintea și slăbește voința oricărui om. Solomon era conștient că numai darul Domnului, darul înțelepciunii, poate să-l facă capabil de a întrezări ceva din planul și voința lui Iahve și să-i dea puterea necesară pentru a le împlini.

Constatările lui Solomon le va accentua și sfântul Paul în scrisorile sale, în care arată că trupul are dorințe contrare Duhului și Duhul are dorințe contrare trupului, adică se opun reciproc și așa noi nu facem ceea ce voim (cf. Gal 5,17); simțim în noi un atașament față de legea lui Dumnezeu, fiindcă o găsim dreaptă, minunată, dar în mădularele noastre simțim o altă lege, care se luptă cu legea rațiunii clare și ne face robi ai legii păcatului (cf. Rom 7,22-23).

Îndurarea Domnului ne-a adus lumină și putere în și prin Isus Cristos Domnul nostru. Tocmai această îndurare divină o găsim în evanghelia zilei (Lc 14,25-33).

Cerând lucruri absurde, la prima vedere, cum sunt ura față de tată, mamă, soție, fii, frați, surori și chiar față de propria viață, Isus nu face altceva decât să pună în evidență imposibilitatea de a descrie măreția și valoarea împărăției lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, neputința omului de a o dobândi prin ceva care să-i aparțină. Prin urmare, împărăția este un dar divin.

Ne putem imagina cât de mare trebuie să fie iubirea față de om a aceluia care îi face un asemenea dar? Cât de mare trebuie să fie recunoștința omului?

Această împărăție este speranța noastră. Speranța noastră este vie, sigură, din cauza lui Cristos în care s-a împlinit speranța. Isus a devenit speranța noastră vie a gloriei viitoare (cf. Col 1,27). El ne cere să fim ucenicii săi, ucenicii speranței gloriei viitoare. Aceasta înseamnă că acela este ucenicul lui Isus care își dă consimțământul pentru împărăția Tatălui său; care învăța de la el cum trebuie apreciată această împărăție. Or, a învăța de la Cristos înseamnă a se transforma în Cristos, a deveni un alt Cristos: un alt Cristos în credință (cf. Dum. XXI-a), un alt Cristos în umilință (cf. Dum. XXII-a), un alt Cristos purtând crucea de fiecare zi (Dum. XXIII-a), ceea ce înseamnă a-și scrie numele în cer cu orice risc, chiar prin jertfa vieții.

Isus plătește Tatălui costul împărăției nu numai prin jertfa vieții sale omenești, ci chiar cu prețul dumnezeirii sale, așa cum am accentuat în duminica trecută reproducând cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către filipeni: “El, care din fire este Dumnezeu, s-a despuiat pe sine însuși, a luat fire de sclav și s-a făcut asemenea oamenilor. S-a umilit pe sine însuși și s-a făcut ascultător până la moarte” (2,6-8).

Dacă Isus a plătit astfel cu dumnezeirea și omenia sa, cine ar putea considera absurdă cererea lui ca noi să plătim cu tot ce-i omenesc, natural și firesc? A se limita și a se închide numai în iubirea față de părinți, de frați, de soție, de copii, de neamul în care trăiește pe pământ, aceasta înseamnă iubire de sine, egoism, fiindcă prin aceasta se confundă binele altora cu interesele personale (cf. CBL pag. 1244).

Dacă omul începe să-l cunoască pe Cristos, dar apoi renunță, va ajunge de râsul lumii, adică izolat de comunitatea acelora care sărbătoresc victoria vieții: se osândește la izolare, la lipsa de iubire, la moarte veșnică. Moartea veșnică nu-i nimicire, ci lipsă totală de iubire, ceea ce este mult mai îngrozitor decât nimicirea pe care o vor cere într-o zi munților: “Cădeți peste noi; iar dealurilor: Acoperiți-ne!” (Lc 23,30). Dorința lor de a fi nimiciți va rămâne un chin veșnic.

Învățătura lui Isus din cele două parabole – construirea unui turn și regele care vrea să plece la război – este simplă: proiectele omenești cer judecată, efort, cheltuieli mari, riscuri. Urmarea lui Cristos, pentru a ajunge la împărăția Tatălui, să fie oare numai o problemă de brațe încrucișate? Să fie așteptată numai ca o pară mălăiață? Se poate ajunge aici din întâmplare sau din curiozitate? Nicidecum! Cristos însuși a venit pe acest pământ pentru a crea o iubire nouă: “Poruncă nouă vă dau vouă” (In 13,34) care să rupă frontierele de natură, de sânge, de clan etc., spre a căuta binele tuturor, fără limite. Numai în acest creuzet al iubirii noi, în care își dau întâlnire toate neamurile pământului, iubirea limitată față de părinți, frați, rude etc., devine un focar de iubire cristică. Adică nimic nu are valoare, dacă nu-și află valoarea în iubirea lui Cristos. Numai scufundând, botezând iubirea noastră față de alții, în iubirea lui Isus, putem dobândi valuta forte prin care ni se deschid toate comorile înțelepciunii și ale științei, prin care îl câștigăm pe Dumnezeu și prin el înțelegem toate (cf. CBL pag. 1246).

Nu rareori auzim zicându-se: Acest om este nebun; i s-a urât de viață! Când cineva se avântă într-o primejdie numai pentru a-și câștiga o faimă, pentru a fi scris în Cartea recordurilor, riscând toate, chiar și viața, ceilalți îl cataloghează cu această expresie de nebun. Oare împărăția lui Dumnezeu nu merită acest risc? Isus ne spune că numai prin acest risc se poate dobândi.

Pentru a întipări cât mai bine o învățătură în minte, ca apoi să se transforme în viață, predicatorii folosesc pilde și exemple istorice. Putem spune pe bună dreptate că lectura a II-a (Flm 9b-10.12-17) constituie cel mai grăitor exemplu de comportament creștin. Scrisoarea cea mai scurtă a sfântului Paul este cea trimisă lui Filemon, un om creștin și bogat din localitatea Colose, care avusese un sclav numit Onesim și care fugise din casa stăpânului său. Rătăcind prin lume, l-a întâlnit pe sfântul Paul, care l-a încreștinat. Scrisoarea este prețioasă deoarece ne luminează asupra acțiunii sociale a Bisericii. Adevăratele transformări în ordinea social-economică nu sunt cele care se realizează prin violență, ci acelea care provin din convingeri religioase profunde, dintre care cea mai profundă este iubirea.

Numele sclavului botezat, Onesim, înseamnă util, folositor, avantajos. După ce l-a încreștinat, apostolul Paul l-ar fi voit pe Onesim sclav, util, avantajos, dar numai în slujba evangheliei, adică apostol. Ca această sclavie evanghelică să aibă valoare maximă, Paul îl restituie lui Filemon ca să-l folosească, să-i slujească, nu atât în treburile lumești, cât mai ales în cele spirituale, comportându-se față de el cu acea înțelepciune care vine de la Dumnezeu. A fugit păgân și i-a creat o neplăcere, acum se întoarce creștin spre a-l umple de bucurie. Filemon este chemat să contemple cât de minunate sunt căile Domnului: Onesim, dintr-o slujbă trecătoare îi devine asociat în slujirea veșnică a lui Cristos, slujire care ne face frați. Paul se consideră frate cu Filemon și amândoi frați cu Onesim printr-o legătură mai puternică decât cea de sânge, de rudenie, prin legătura desăvârșită a iubirii care ne face pe toți liberi în Cristos.

Cine nu renunță la toate bunurile sale, nu poate ajunge la această libertate deplină a fiilor lui Dumnezeu. Credem că Filemon a înțeles lecția, fiindcă sfântul Paul n-a mai insistat printr-o altă scrisoare. Dar noi?

Ca să avem puterea necesară să înțelegem învățătura lui Isus, să cunoaștem voința lui Dumnezeu și s-o urmăm renunțând la bunurile trecătoare în favoarea celor veșnice, Biserica ne cere azi să înălțăm această rugă spre tronul-îndurărilor: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra și a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, privește cu bunătate la fiii iubirii tale și dăruiește tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată și moștenirea veșnică (LR). Amin.

Ritul latin