Start > Ritul latin > Cum de nu judecați voi înșivă ceea ce este drept?

Cum de nu judecați voi înșivă ceea ce este drept?

11 September 2010
1,442 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XX-a de peste an (Anul C)

Evangheliei zilei (Lc 12,49-53), pentru a o înțelege mai bine, trebuie să-i mai adăugăm încă patru versete: Isus le-a mai zis mulțimilor: Când vedeți un nor ridicându-se la asfințit, ziceți numaidecât că vine ploaie, și așa se întâmplă; iar când suflă vântul de miazăzi ziceți că va fi cald, și așa se face. Fățarnicilor ce sunteți! Înfățișarea pământului și a cerului vă pricepeți să o lămuriți; cum de nu puteți lămuri timpul de față? Cum de nu judecați voi înșivă ceea ce este drept? (Versetele figurează în textul italian). Isus se plânge că ascultătorii săi nu judecă drept (v. 57). Există o vinovăție în judecata lor, fiindcă Mântuitorul îi califică drept fățarnici, nu ignoranți. Ce cunoșteau și nu voiau să recunoască? Isus le reproșează trei lucruri: focul, botezul și dezbinarea, cerându-le o analiză profundă a cuvintelor, faptelor și a întregii sale ființe, pentru a constata că în el nu-i nimic rău, ci, din contra, binele este în măsură infinită, că el este virtutea însăși în puritatea ei extrasă din atributele divine.

Profeții au anunțat și au descris împărăția lui Dumnezeu ca pe un timp de pace, de prosperitate, de bucurii de nedescris, de fraternitate universală și cosmică. Isus însuși afirmă că a venit să “readune pe fiii împrăștiați” (In 11,52) și ultima sa rugă este pentru unire: “Părinte, ca toți să fie una, așa cum noi suntem una” (In 17,11). Cum putem noi înșine pune de acord aceste expresii cu cele auzite: Gândiți că am venit să aduc pace pe pământ? Nu, vă spun, ci dezbinare?

Ascultătorii lui Isus și-ar fi dat seama destul de ușor de timpul mesianic în care trăiau, dacă ar fi avut în ei un minimum de iubire naturală față de el, așa cum aveau acel minimum de cunoaștere științifică despre mersul vremii: cald, vânt, ploaie.

Deși în prim-planul primei lecturi (Ier 38,4-6.8-10) s-ar părea că este profetul Ieremia care își risca viața pentru Iahve, totuși este un biet slujitor etiopian, Ebed-Melech. Acesta nu-i mai prejos, fiindcă îi salvează viața lui Ieremia. În anul 586 î.C. babilonienii au ridicat asediul Ierusalimului ca să înfrunte Egiptul. Ieremia a continuat să anunțe distrugerea cetății. În felul de a gândi al poporului, cei care aveau dreptul să spună ce este bine și ce este rău erau conducătorii oficiali: regele, marii preoți și comandanții armatei. Toți aceștia insistau asupra faptului că singura salvare stă într-un naționalism păstrat cu gelozie și în forța militară. Era tocmai contrariul planului de alianță cu Iahve, era o slăbire a credinței. Aceasta le-o reproșa Ieremia. Ca răspuns, a fost aruncat într-o fântână noroioasă, să moară, pentru a nu mai descuraja poporul. Nu s-a găsit nici unul din poporul său care să-i vină în ajutor, ci doar etiopianul, un străin și un păgân. Acesta îl califică pe Ieremia că este drept. Cum de a ajuns la această concluzie? A văzut în profet voința sinceră a unei adevărate reînvieri a credinței care asigură protecția divină. Și aceasta printr-un act simplu de iubire umană: nu se cuvine ca acela care are o voință sinceră pentru credință să moară de foame (cf. CBL pag. 675).

Dacă ascultătorii lui Isus ar fi avut față de dânsul atâta iubire cât a avut Ebed Melech, i-ar fi acceptat voința sinceră și ar fi înțeles cuvintele lui despre foc, botez și dezbinare, că ele pun în evidență dumnezeirea sa și împlinirea timpului mesianic.

Datoria noastră este de a pătrunde în taina cuvântului divin pentru a ne întări în credință, speranță și iubire.

În primul rând să analizăm din evanghelia zilei (Lc 12,49-57) afirmația lui Isus: “Am venit să aduc foc pe pământ”. La ce se referă? La multe și toate sunt vrednice de luat în seamă ca adevărate.

Dacă Dumnezeu a spus profetului Ieremia: “Iată eu revărs cuvântul meu ca un foc din gura ta” (Ier 5,14), cu atât mai mult putem spune că focul adus de Isus pe pământ este cuvântul Tatălui, Isus însuși, toată revelația iubirii lui Dumnezeu.

Dacă luăm în considerație cuvintele din Evanghelia după sfântul Ioan 7,39 și 16,7 despre Duhul ce aveau să-l primească acei care vor crede în el și apărătorul care va veni la ei, înțelegem clar că este vorba despre Duhul Sfânt ca foc de curățire și de reînnoire.

Dacă luăm focul în sensul profetizat de Ilie (Sir 48,1 ș.u.), acesta se referă la Isus însuși. Focul aparținând de domeniul mărturiei lui Ilie, care a stabilit una dintre cele mai vechi interpretări ale activității lui Isus (cf. CBL pag. 1225).

La aceeași temă se referă și Ioan Botezătorul când afirmă: “După mine vine unul care este mai puternic decât mine. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Lc 3,16).

Focul este puterea lui Dumnezeu care purifică; este puterea transcendenței și sfințenie sale care vine să ardă nelegiuirile oamenilor, care distruge uneltirile celor mândri, care curăță omul din intern, din suflet. Focul adus de Isus are menirea să distrugă o lume veche, lumea păcatului, pentru a da naștere unei lumi noi: a fiilor lui Dumnezeu.

Dacă Ioan Botezătorul vedea în foc o pedeapsă a lui Dumnezeu care “va arde pleava cu foc nestins” (Lc 3,17), sfântul Petru vede în foc atotputernicia lui Dumnezeu care distruge un cosmos învechit pentru a face loc unei lumi noi: “Cerurile aprinse se vor topi, iar stihiile aprinse se vor desface! Noi însă așteptăm alte ceruri făgăduite și un pământ nou, în care să locuiască dreptatea” (2Pt 3,13), nu însă înainte ca același foc să fi nimicit nedreptatea: pe oamenii fără Dumnezeu (id. v. 7).

Cuvântul lui Isus: “Foc am venit să aduc pe pământ”, constituie, prin urmare, o cristologie a focului, adică un mod de gândire prin care Isus se prezintă ca un purtător de foc al lui Dumnezeu pe pământ. Lucru afirmat chiar de la începutul activității sale publice: “Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,18). În acest sens, misiunea sa fundamentală constă în purificarea vechii comunități a lui Israel, separând grâul de paie, curățind și păstrând ceea ce este bun și distrugând ceea ce este rău. Cuvântul lui Isus nu-i un simplu izvor de emoții sentimentale, ci focul, puterea Duhului Sfânt și judecata lui Dumnezeu de pe pământ (cf. CBL pag. 1225).

Isus mai afirmă: “Este un Botez pe care trebuie să-l primesc” (12,50).

Din cuvintele sfântului Ioan Botezătorul: El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc, botezul se identifică cu focul. În acest sens Isus afirmă că trebuie să treacă prin foc în totalitate, așa cum cel care se botează intră total în apă. După cum botezul purifică, tot așa și focul. A accepta botezul înseamnă a accepta purificarea, adică focul suferinței prin care să purifice lumea de păcate. Aceasta este marea invenție dumnezeiască a lui Isus: a făcut din suferință – botezul cu foc – prin credință și iubire, materia primă a răscumpărării (cf. M. Quoist, A reuși, pag. 152). Calvarul este marele teren al forțelor distrugătoare ale lumii vechi (păcatului) și creatoare ale lumii noi: împărăția drepților.

Înțelegem astfel că botezul lui Isus de pe pământ este calea focului de iubire de pe întreg parcursul vieții sale, este angajarea sa dureroasă de dăruire totală voinței salvatoare a Tatălui, paharul pe care trebuie să-l bea în virtutea riscului asumat de a fi om pentru mântuirea oamenilor.

Ascultătorii lui Isus erau fără scuză, prefăcându-se că nu înțeleg totala dăruire din partea Mântuitorului.

Cum trebuiau să înțeleagă cuvintele lui Isus: N-am venit să aduc pace, ci dezbinare?

Desigur că opera lui Isus este pacea mesianică, dar ea trebuie cucerită.

O cuceresc numai acei care înțeleg și își asumă riscul credinței care rupe lanțurile familiei bazate numai pe unitatea dată de legătura naturală a sângelui și a egoismului, pentru a realiza o nouă familie a lui Isus, o nouă împărăție a lui Dumnezeu, bazată pe iubirea față de alții (cf. CBL pag. 1127).

Isus însuși ne este oferit ca model de dezbinare pentru a ajunge la pacea divină.

Autorul Scrisorii către evrei (Lec. a II: Evr 12,1-4) ni-l prezintă pe Isus drept întemeietorul și desăvârșitorul credinței. Credința l-a făcut pe Isus ca, în locul bucuriei care îi stătea în față, să aleagă crucea, fără să țină seama că era cea mai disprețuită de toată lumea. Ce a văzut Isus în cruce? Riscul de a fi părăsit de Tatăl și de a ajunge în infern încărcat de păcatele lumii, risc din cauza căruia a trebuit să strige de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Aceasta pe de o parte, iar pe de altă pare, a crezut că numai asumându-și acest risc poate salva onoarea lui Dumnezeu și dobândi mântuirea oamenilor de bunăvoință.

Credința a fost un risc din partea lui Isus, o dezbinare între fericirea personală și nefericirea universală a lumii. Dat fiind faptul că a riscat și a câștigat, credința a devenit prin Isus desăvârșită, adică izvor de desăvârșire pentru toți acei care riscă urmându-l. Având însă victoria lui Isus, credința ne dă siguranța păcii mesianice din împărăția lui Dumnezeu.

Avem noi riscul credinței în fața păcatului? Cine s-a împotrivit păcatului riscându-și viața, sângele?

Având toată credința în adevărul psalmistului că “Mai bună este o zi în lăcașurile Domnului decât mii de zile… în corturile celor fără de lege” (Antif. intr. Ps 83,11), să ne rugăm: Dumnezeule, care ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate și mai presus de toate, să dobândim făgăduințele tale, care întrec orice dorință (LR). Amin.

Ritul latin