Start > Ritul latin > I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția

I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția

11 September 2010
1,114 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XIX-a de peste an (Anul C)

Credința, ca dar individual, i s-a dat omului de la începutul existenței sale. Adam, înainte încă de a o avea pe Eva alături, a auzit cuvântul lui Dumnezeu în care trebuia să creadă: “Tu vei putea mânca din toți pomii grădinii, dar din pomul cunoașterii binelui și răului nu trebuie să mănânci, fiindcă, de vei mânca, cu siguranță vei muri” (Gen 2,16-17).

Credința, ca dar colectiv pentru dezvoltarea spirituală a societății, pentru realizarea planului de mântuire a tuturor oamenilor, începe cu Avram, supranumit “părintele celor credincioși” (Rom 4,11), continuă cu Isus “întemeietorul și împlinitorul credinței” (Evr 12,2) în Trupul său Mistic, datorită căruia fiecare și toți împreună se pot ruga: Doamne Isuse Cristoase [...] nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale (LR). Dacă omul poate pierde darul credinței, Biserica nu-l poate pierde niciodată, fiindcă, fie obstacolele oricât de mari, “porțile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Oricât ar fi omul de mic și de slab, oricât ar fi obstacolele de multe și mari în fața credinței lui, dacă el se bazează pe credința Bisericii poate avea garanția victoriei, câștigarea împărăției.

Nu poate fi credință fără obstacole. Dar, așa cum spune Michel Quoist: Obstacolele sunt ocazii de ascensiune; astfel, barajul obligă apa să se ridice pentru a-i da o nouă putere, dar, cu cât vei înainta în credință, cu atât mai mult vei întâlni noaptea, căci, pe pământ, Dumnezeu rămâne mereu un Dumnezeu ascuns. Lumina oamenilor este incapabilă de a-l descoperi, ea însăși este un obstacol, obstacolul cel mai subtil, pentru că, de îndată ce accepți să vezi omenește persoanele, evenimentele, Lumea, viziunea ta de credință scade. (A reuși, Ed. Ars Longa, pag. 185)

Dintr-o singură privire aruncată asupra lecturilor de azi ne dăm seama de faptul că numai obstacolele din fața credinței au dus la realizarea adevăratelor minuni din istoria mântuirii.

Prima lectură (Înț 18,3.6-9) amintește de eliberarea poporului israelit din Egipt. Cum a fost posibilă? Prin credință. Dumnezeu a făgăduit poporului eliberarea și acesta a crezut în cuvântul lui Dumnezeu, trăind în siguranță și în speranța mântuirii. În ciuda omorârii copiilor nou-născuți de parte bărbătească, în ciuda tuturor persecuțiilor ridicate de egipteni, așteptând eliberarea, celebrau în secret jertfa pascală intonând laudele strămoșilor Hallel (Ps 112-117: “Aleluia. Lăudați, slujitori ai Domnului, lăudați numele Domnului” etc.) Această laudă supremă adusă lui Dumnezeu constituie culmea cultului în existența umană și anticipă, oarecum, bucuria din veșnicie (cf. Ap 4; 7,9-12; 14,1-5). În sfârșit, a sosit și noaptea eliberării, revelată strămoșilor, patriarhilor (Gen 15,13-14 și 46,3-4) și lui Moise, căruia i s-a descoperit moartea primilor născuți egipteni (Ex 14,4-8). Învingând obstacolele mari din fața credinței în așteptarea eliberării, israeliții au devenit fiii sfinți ai celor drepți (cf. CBL pag. 518).

Lectura a II-a este un fragment din Scrisoarea către evrei (11,1-2.8-19). Mai întâi ni se oferă o scurtă definiție a credinței: Sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, “Credința este temelia lucrurilor sperate, dovada celor nevăzute”, adică certitudine fermă a împlinirii speranței noastre. În calea credinței se ridică certitudinea pe care omul vrea s-o obțină prin știința și prin puterile sale. Credința este o alegere între două alternative pe care ni le oferă viața: a accepta viața cu gândul credinței sau cu gândul rezolvării ei prin noi înșine. Acceptată cu gândul rezolvării problemelor pe care ea le pune prin forțele proprii, viața va fi îmbâcsită de concepte materialiste. Acceptată cu gândul credinței, viața apare ca un pelerinaj spre o patrie mai bună. Scrisoarea către evrei enumeră pe toți eroii credinței din Vechiul Testament și minunile realizate de credința lor. Fragmentul de față ni-l prezintă doar pe Avram care, părăsind orice siguranță omenească, se lasă dus de credință în necunoscut, dar prin credință a devenit tată și soția sa, Sara, a devenit mamă. Dumnezeu însuși, spre a da mai mare forță credinței sale, îi ridică obstacole din ce în ce mai mari, culminând cu cererea de a-l aduce pe Isac, pe singurul fiu pe care îl iubea mai mult decât pe sine, ardere de tot. Avram nu ezită să-l jertfească pe Isac, sigur fiind că Dumnezeu l-ar fi înviat din morți și tot i-ar fi împlinit făgăduința de a-l face părintele unui neam numeros ca stelele de pe cer și ca nisipul de pe țărmul mării (cf. MAC pag. 1131).

Autorul Scrisorii către evrei urmărește să ne convingă de cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu: mântuirea lumii și dobândirea împărăției fericirii veșnice se realizează prin credință.

Să nu ne mirăm de ce în calea rugăciunilor noastre se ridică un val atât de mare de ispite; să nu ne mirăm de ce Dumnezeu, oricât de mult l-am invoca, preferă să rămână în ascuns; să nu ne mirăm de ce se ridică atât de mulți oameni împotriva lui Dumnezeu înjurându-l, călcându-i legile, vrând parcă să-l oblige să se arate!

Sfânta evanghelie de azi (Lc 12,32-48), după ce arată cât de mare este obstacolul bogățiilor în calea credinței, ne face să înțelegem cât de mic este numărul acelora care cred cu adevărat, constituind doar o turmă mică. Tocmai acestui număr mic de adevărați credincioși Isus îi aduce o încurajare: Nu te teme! Acestei turme mici Isus îi descoperă măreția: I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția. Isus nu pune problema că celor credincioși Dumnezeu le va da împărăția mai târziu, după moartea celor bogați și după ce se vor schimba structurile sociale, formele de viață din această lume. Chiar în această clipă, credincioșii care formează adevărata Biserică sunt deja mari fiindcă iubesc, fiindcă în ei credința a rodit forma supremă de viață: iubirea; cuprinși de iubire, speră cu mai multă încredere; turma mică devine mare fiindcă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i fie Tată, să-i ofere propria sa viață, propria iubire în Cristos. Aceasta este comoara pe care se bazează și se îmbogățește existența turmei mici, dar pe care nici porțile iadului nu o vor putea învinge.

Iubirea cere colaborare. Faptul că Dumnezeu este Tatăl acelora care fac parte din turma mică, că le-a dat chiar acum bucuria de a trăi misterul lui Cristos, misterul împărăției sale, le cere tuturor acestora să-și adune comori pentru această împărăție. Cum? Devenind cât mai asemenea Creatorului, devenind tați, adică iubire, transformând bunurile temporale în pomeni, făcând din viața lor o bucurie pentru cei triști, un sprijin pentru cei săraci, izvor de hrană pentru cei flămânzi. Comoara inimii trebuie să fie cei flămânzi, însetați, marginalizați, cei goi, bolnavi, cei nedreptățiți, toți acei cu care se identifică Isus (cf. Mt 25,31-36), conform proverbului citat de Mântuitorul: “Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”.

De fapt, Isus, arătând omului adevărata comoară, nu a făcut altceva decât să pună în calea credinței un obstacol la fel de mare dacă nu chiar mai mare, decât cel pus de Dumnezeu în cale credinței lui Avram când i-a cerut să-și jertfească fiul prin ardere de tot, ca, renunțând la toate, chiar la propria siguranță, să fie preocupat de un singur lucru: de a fi gata, cu încingătoare de slujitor pe șolduri, așteptând întoarcerea stăpânului, ca să-i deschidă îndată ce sosește și bate la ușă. Nu are importanță că stăpânul nu sosește la ora fixată; ceea ce contează este trăirea tensiunii sosirii sale. Prin aceasta Isus ne cere tuturor să ne ocupăm de misterele împărăției care bat la ușa sufletului nostru în adâncul nopții credinței și ne vestesc clipa eliberării, intrării în adevărata patrie în care fericirea este deplină, despre care apostolul Paul spune că “Ochiul omului nu a văzut, urechea omului nu a auzit și la inima omului nu s-a suit ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc” (1Cor 2,9).

Vom putea spune cu loialitate Tatăl nostru care ești în ceruri, vie împărăția ta, numai când ne vom angaja în mod eficace și autentic, luminați de credință, încrezători în speranță și mistuiți de iubire prin caritate, în planul Tatălui de mântuire a lumii care este Biserica lui Cristos.

Rugându-ne cu Biserica și prin credința Bisericii – Dumnezeule atotputernic și veșnic, noi îndrăznim să te numim Tată: desăvârșește în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moștenirea făgăduită – vom învinge toate obstacolele care stau în calea fericirii noastre depline. Amin.

Ritul latin