Start > Ritul latin > Dumnezeu a zis: Nebunule…

Dumnezeu a zis: Nebunule…

11 September 2010
1,786 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul C)

Omul caută cu insistență un suport solid al existenței sale, ca să se simtă fericit. Cel mai adesea suportul vieții se crede a fi banul, care este sănătate, onoare, viață, fericire, totul, cum se spune: Ai bani, ești cineva.

Afirmație cât se poate de slabă și doar cei nebuni se încred în ea. Cum nu ar da cei bogați tot ce au numai să-și prelungească viața cu cât doresc ei!

Temelia sigură a existenței este Dumnezeu singur. Toate celelalte bunuri materiale trebuie să fie numai semne ale comuniunii dintre oameni. Iată ce spune documentul conciliar Gaudium et spes (Bucurie și speranță): Dumnezeu a rânduit pământul și toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor și popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptății nedespărțite de iubire. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituțiile legitime ale popoarelor, în funcție de împrejurări diferite și schimbătoare, trebuie respectată întotdeauna această destinație universală a bunurilor. De aceea omul, folosind aceste bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind și comune, în sensul că trebuie să fie de folos nu numai lui, ci și altora (GS 69).

Această învățătură a Bisericii se bazează din plin pe Sfânta Scriptură.

Cartea lui Qohelet (Lec. I: Qoh 1,2; 2,21-23) ia o atitudine tranșantă împotriva unor idei eleniste care începeau să dezvolte o atitudine materialistă, prin urmare ateistă, despre lume și bunurile pământești. Ecleziastul nu se sfiește, în lumina credinței, să repete: “Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”. Traducând textul mai exact, autorul spune că Toate sunt ca un balon de săpun, adică apar frumoase, interesante, dar în realitate sunt goale și pieritoare.

Această concepție nu-i o încercare de înstrăinare a omului, deoarece, amintind de efemeritatea lucrurilor pământești, ne determină să aprofundăm limitele existenței noastre și să căutăm în altcineva un suport existențial.

Fericirea stă în sufletul curat, unit cu Creatorul. Fericirea Creatorului divin stă în a crea și în a da viață și toate cele de trebuință oricărei ființe, mai ales omului (cf. Mt 10,29-31). Ca omul să aibă fericirea lui Dumnezeu care l-a creat, ca să se asemene lui, trebuie să creeze și să dea. Păcatul a creat egoismul. Mâncând din pomul oprit, strămoșii noștri, Adam și Eva, au crezut că vor fi fericiți primind fructul oprit, când, în realitate, ei au fost creați pentru a crea, pentru a lucra pământul, pentru a se înmulți, pentru a da. Aceasta este dreptatea pe care omul este chemat să o practice: din cele create să facă semnul carității externe, ca reflex al celei interne.

Isus, nu numai că ne-a învățat ceea ce trebuie să facem, ci el însuși s-a făcut semnul carității divine, dându-ne nu numai ceea ce are, ci chiar ceea ce este în realitatea sa divino-umană. Învățătura sa din evanghelia zilei (Lc 12,13-21) nu constituie o amenințare, o încercare de a trezi în ascultătorii săi o teamă față de moartea neașteptată și individuală (chiar în această noapte ți se va cere sufletul) care ar transforma în fum, într-un balon de săpun, toate speranțele omului, ci ne plasează în viziunea escatologică de la judecata lui Dumnezeu. Prin acest discurs Isus își cheamă ucenicii mai întâi la împărăția lui Dumnezeu, ca să experimenteze pe viu cum toate celelalte le vor fi oferite. Pentru aceasta îi va întreba înainte de pătimirea sa: “Când v-am trimis fără pungă și traistă și încălțăminte, ați dus oare lipsă de ceva?” și ei îi vor răspunde: “De nimic” (Lc 22,35), îi cheamă să simtă bucuria adevărului trăit: sufletul este fericit simțindu-se unit cu Dumnezeu prin cuvântul lui Cristos.

Profund o spune și Michel Quoist: A voi să te desăvârșești pe pământ ar însemna încă a te limita. Nu vei fi desăvârșit decât în plin cer. Dar, pentru cer, nu există decât o singură cale: Isus Cristos (A reuși, Ed. Ars Longa, pag. 59).

Fiindcă învățătura lui Isus nu-i privește numai pe ucenici, ci și pe noi, redau comentariul evangheliei din CBL: Viața nu depinde de bunuri. Din momentul în care Isus și-a anunțat urcarea la Ierusalim (9,51), mesajul său și calea sa sunt centrate pe valoarea împărăției, care se descoperă ca adevărată bogăție a oamenilor. Această împărăție este comoara noastră: din acest motiv existența noastră trebuie să fie dezlipită de toate. Bunurile lumii și-au pierdut valoarea: luate în sine, devin o minciună (zei falși). În această perspectivă se dezvăluie ca adevărată idolatrie absolutizarea bunurilor materiale sau morale (cum ar fi, de exemplu, practicarea virtuților după principii stoice).

Ca punct de plecare, ne este prezentat un ascultător care i-a cerut lui Isus să devină avocatul său pentru apărarea drepturilor sale de moștenire. Isus, nu numai că a refuzat, dar a profitat de ocazie ca să proclame un principiu fundamental: Păziți-vă și stați departe de orice lăcomie, fiindcă, chiar dacă omul are din belșug de toate, viața sa nu depinde de bunurile pe care le are (12,15). Viața nu-i un lucru ce ne aparține, nu se cumpără, nu se vinde și nici nu poate fi asigurată cu bani. Prin urmare, acela care își bazează existența sa pe temelia bogățiilor materiale, ea este goală, plutește în gol fără nici un sprijin.

Viața nu-i, prin urmare, un obiect pe care îl stăpânești, după cum sunt bunurile pământești. Omul trebuie să caute sprijinul existenței sale în altcineva. În cine? Pentru răspuns, Isus ne invită să ascultăm o parabolă. Obținând într-un an roade din abundență, un agricultor se credea în siguranță cu existența sa, stăpân al viitorului și al vieții sale. Dar, pe când se gândea astfel, Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! chiar în această noapte ți se va cere viața” (12,20). Acel om era bogat în ochii săi, dar era gol în fața lui Dumnezeu. Existența sa era lipsită de sens.

Aceasta parabolă ne oferă o linie de evaluare a problemei bogățiilor și sărăciei. Aici este vorba de o bogăție care se închide în om și îl transformă într-un depozit de bunuri pământești. Pe de altă parte, mai există o bogăție valoroasă în ochii lui Dumnezeu, bogăție care deschide viața oamenilor spre mister, dincolo de granițele morții, plasându-i în însăși rădăcinile existenței.

Această bogăție din fața lui Dumnezeu prezintă două caracteristici primordiale: a) în primul rând este plinătatea unei existențe deschise spre evanghelie, pe deplin scufundată în iubirea împărăției și a speranței în ea; b) în al doilea rând, evanghelistul Luca are grijă de a ne face să vedem că orice bogăție adevărată este și trebuie să fie un dar pentru alții. Din acest motiv este bogat acela care s-a debarasat de ele, sau acela care, iubind, pune în slujba altora abundența sau lipsa pe care o are (CBL pag. 1222). Prin urmare, se poate îmbogăți în Dumnezeu, adică poate deveni iubire ca și Dumnezeu, nu numai acela care oferă bunurile sale conform evangheliei, ci și acela care pune sărăcia sa în slujba slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui, cum sunt persoanele consacrate cu votul sărăciei.

Dumnezeu este infinit de bogat în iubire. El și-a pus amprenta iubirii infinite și în sufletul omului. Din acest motiv bunurile materiale, fiind mărginite, nu pot satisface sufletul omului pecetluit cu sigiliul iubirii infinite.

Infinitul nu are decât un nume: Dumnezeu (M. Quoist, o.c., pag. 56). Or, Dumnezeu este infinit în frumusețe, puritate, dreptate, pace, adevăr iubire și viață.

Omul poate obține infinitatea acestor calități divine în măsura în care se lasă invadat de Duhul Sfânt, singura bogăție divină a Tatălui și a Fiului, în măsura în care darul înțelepciunii constituie frumusețea supremă a rațiunii; în măsura în care darul înțelegerii dă sufletului puritatea care îl îngerizează; în măsura în care darul sfatului pune la temelia tuturor relațiilor sociale dreptatea; în măsura în care darul tăriei menține armonia păcii; în măsura în care darul științei păstrează în toate primatul adevărului; în măsura în care darul evlaviei dimensionează iubirea conform etalonului divin: După cum v-am iubit eu pe voi (In 15,9); și, în sfârșit, în măsura în care darul fricii de Dumnezeu veghează asupra vieții. Așa se îmbogățește omul în Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit (Rom 5,5).

În lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11), apostolul Paul, după ce a clarificat termenul de botez, arată care trebuie să fie viața creștinului de zi cu zi: comuniune inefabilă cu Cristos glorios, și prin el cu Tatăl (cf. MAC pag. 1125).

Constituie oare botezul și pentru fiecare dintre noi o nouă naștere? Ne face el să pătrundem în misterul lui Isus mort și înviat? Suntem conștienți că în el și prin el, Fiul prim-născut, devenim și noi fii? Suntem conștienți că în el și prin el – Fratele universal – devenim frați cu toți oamenii?…

Să dăm răspuns sincer acestor întrebări și să ne conformăm viața cu adevărul evangheliei, ca nu cumva în ziua de apoi să auzim glasul Domnului: Nebunule, pleacă de la mine în focul iadului! Dar ne va face mare bucurie să auzim: “Veniți binecuvântații părintelui meu și moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34). Amin.

Ritul latin