Start > Ritul bizantin > Despre nemurire

Despre nemurire

22 September 2006
1,226 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a VII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii)

“Nu plângeți, căci nu a murit, ci doarme.”
(Luca VIII, 52)

Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne dă puternica senzație a schimbării și trecerii lucrurilor, și, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditație. Rând pe rând, petalele florilor și frunzele pomilor și arborilor se îngălbenesc și cad, una după alta, păsările își iau zborul spre alte țări, mai calde, zumzetul albinelor și al miilor de gâze amuțește. Toate trec, se scurg, se veștejesc, mor… Și toată această schimbare de decor a naturii nu ne lasă nepăsători. Nu putem să nu ne întrebăm: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales că vedem și auzim, noi înșine, căzând, asemeni frunzelor și florilor, semeni ai noștri, cunoscuți sau prieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniserăm pe stradă.

De la marile genii ale omenirii și celebrii cârmuitori de popoare, până la anonimul cerșetor de pe stradă, toți au trecut, toți s-au stins. Dar oare au trecut într-adevăr cu totul, ca frunzele pe care le călcăm în picioare? Ori trăiesc undeva, într-o altă viață? Căci dacă frunză, vierme și om au aceeași soartă, pentru ce mai și trăim, ne zbatem și suferim? Se poate sfârși totul între patru scânduri? Nu. În străfundul ființei mele există ceva ce protestează la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu, cu tot ce este compus din materie, se destramă, dar eu nu pot fi numai trup; este în mine ceva ce gândește, judecă, face planuri, iubește, dorește și vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerințe ale trupului; or, acest ceva cu alte aspirații decât trupul nu poate fi tină, căci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, în ciuda tuturor schimbărilor biologice din corpul meu, acest ceva rămâne același. Cu toate că, potrivit constatărilor biologiei, toate celulele organismului – afară de celulele nervoase – se reînnoiesc periodic, adică mor și altele le iau locul, totuși eu îmi păstrez conștiința că sunt același de când m-am pomenit pe lume, împotriva trecerii anilor, a schimbărilor din mine și din jurul meu și a încercărilor suferite. Este în mine ceva care a rămas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, ceva constant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanță de o altă natură decât materia, ceva de natură spirituală, deci simplă, indestructibilă, nemuritoare. Această substanță este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea și voința mea îmi spun, iar, pe de altă parte, învățătura Mântuitorului îmi confirmă că, deși toate pier, eu am un suflet, care nu piere.

I

1. În inima mea există o dorință, o aspirație înnăscută spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înăbușită, dar nici satisfăcută pe deplin aici pe pământ. Inima mea nu poate să nu dorească fericirea. Chiar și când cel disperat își curmă firul vieții, o face în credința că pentru el moartea este mai bună decât viața, că dispariția e un rău mai mic decât suferința.

Or, dacă cu moartea s-ar sfârși totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pământ. Și în ce aș putea s-o aflu? În bogăție? Dar, atunci, cine nu și-a putut agonisi bogăție, de ce a trăit? Și, dacă fericirea ar consta în bunăstare, în avuție, de ce acela care o posedă nu e fericit, ci mereu dorește tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vieții, în bucuriile și plăcerile simțurilor? Dacă ar fi așa, majoritatea oamenilor nu și-ar atinge scopul, fiind supuși privațiunilor de tot felul: subnutriție, foame, și boli. Ba chiar și aceia care, având toate condițiile, beau cu nesaț până la fund din cupa plăcerilor, gustă amărăciunea și deziluzia.

În sfârșit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faimă științifică, artistică ori de altă natură? În acest caz, milioanele de necunoscuți, care își împlinesc în tăcere și totală dăruire de sine obligațiile stării lor de viață, cum și-ar atinge scopul?

Și, chiar în ipoteza că bunurile înșirate ar putea fi dobândite de toți oamenii, nici atunci omul nu ar fi fericit, căci toate sunt limitate, pe când inima omului aspiră spre o fericire nemărginită, dincolo de orice limită de spațiu și timp, neamestecată cu nici un fel de rău și la adăpost de orice teamă de a o pierde vreodată. Or, poate afirma cineva, aici pe pământ, că posedă o astfel de fericire?

2. Dar nu numai inima, ci și mintea omului însetează după fericire deplină pe care o caută în obiectul propriu minții, care este adevărul. Dar ea nu se mulțumește cu un adevăr oarecare, relativ și fragmentat, ci tinde spre adevărul total, absolut. Într-o continuă aspirație spre cunoaștere, ea vrea să cuprindă adevărul întreg și fără eclipse. Or, cine se poate lăuda cu astfel de performanță, când, pe măsură ce științele progresează, se deschid noi și noi probleme și taine pentru minte.

3. De asemenea, și voința omului caută instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desăvârșită, o dreaptă răsplată a faptelor sale. Viața însă îi prilejuiește și în această privință numai decepții, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun și drept suferă, fiind nedreptățit, pe când celui rău îi merge totul din plin.

Or, dacă omul, prin toate cele trei facultăți superioare ale sale, tinde spre o fericire deplină, și dacă el nu-și poate realiza această aspirație firească în această viață, oare nu cea mai elementară logică ne spune că trebuie să fie o altă viață în care el să și-o poată satisface? Căci, dacă nu ar fi așa, căutarea fericirii ar fi un mers fără sfârșit, un pelerinaj ce nu ar duce nicăieri, o fata morgana, o himeră, o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi înțelept, și nu ar mai fi Dumnezeu, deoarece ar fi sădit în firea omului o dorință, o aspirație cu neputință de a fi satisfăcută; și nu ar mai fi nici drept, pentru că, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci și putința, mijloacele potrivite spre a și-l atinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desăvârșite, El i-ar fi sădit în fire o dorință, o aspirație spre fericire pe care să nu o poată atinge nici aici, nici într-o altă lume. A presupune însă acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie la adresa Creatorului universului și o afirmație ce contrazice însuși conceptul de Dumnezeu.

Nu. E cu neputință ca sufletul să nu-și găsească într-o altă viață realizarea celor mai legitime și mai profunde aspirații după fericire. E cu neputință să nu fie, trebuie să fie, există suflet nemuritor, există viață veșnică.

II

Mai mult, Învierea glorioasă a lui Isus ne dă certitudinea că nu numai sufletul își va găsi în acea viață fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuși acest trup, supus morții și descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul morții, și se va împărtăși, dimpreună cu sufletul, de aceeași fericire în comuniune cu Sfânta Treime și cu toți sfinții. Nu putem concepe ca omul, această coroană a creațiunii, să rămână nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitiv distrus. Se poate oare împăca mintea cu gândul ca o simplă fotografie, un tablou sau o statuie să dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera originală creată de Însuși Dumnezeu, să fie înghițită de neant, odată cu această existență vremelnică?

Nu; cea mai elementară logică respinge categoric o astfel de ipoteză și exclamă cu poetul – dar nu în sens metaforic, ci propriu: “Non omnis moriar” Nu voi muri cu totul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoașă obscură, ca într-un mormânt, pentru ca după un timp să iasă de acolo trasnfigurat, transformat într-un fluture, ființă cu un trup nou și mai frumos, plutind în văzduhul scăldat în soare, tot astfel și trupul nostru, plăsmuit din același pământ, trebuie să coboare în mormânt, pentru ca, lepădând acolo tot ce este pământesc, la învierea de obște să se înalțe cu un trup nou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, și să se împărtășească de strălucirea și fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru veșnicie.

Aceste adevăruri privitoare la suflet și la învierea trupului, ni le confirmă minunea învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am asistat ascultând pericopa evanghelică citită azi.

Iair, a cărui fiică era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult, când a auzit că fiica i-a murit, credința i s-a zdruncinat de tot. Isus, ca să-i arate că fiica lui doar a adormit, face apel la credința lui: “Nu te teme, ci numai crede și se va mântui” (Luca VIII, 50), îi zice Isus. Cu toții plângeau, cum plâng și azi oamenii; și vor plânge câtă vreme credința în viața veșnică nu va fi pătruns și transformat mai adânc modul lor de gândire. Isus însă le arată că plânsul lor este fără temei, deoarece moartea nu e decât un somn: “Nu plângeți, căci nu a murit, ci doarme” (Luca VIII, 52). Și după ce îi scoate afară pe toți cei prezenți, apucând-o pe tânără de mână, îi strigă: “Copilă, scoală” (Luca VIII, 54). Într-o clipă s-au convins toți, cu ochii, că moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea – în conștiința creștină – un somn. De aceea, încă de la începutul creștinismului, locul de veșnică odihnă s-a numit cimitir, cuvânt de origine greacă, însemnând dormitor.

Să trăim, iubiții mei, în această certitudine dată de Isus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viața fără sfârșit ce ne va pune în plenitudinea fericirii, căci în cer vom sorbi din însuși izvorul fericirii, din Dumnezeu. Dacă nu ne lăsăm pătrunși și însuflețiți de acest gând în toate acțiunile noastre, pierdem din vedere rostul adevărat al acestei vieți și prețul ei pentru veșnicie. Lumina credinței în înviere ne dă tărie în suferință, convinși că aceasta, purificându-ne, ne pregătește pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: “(…) necazul nostru de acum, curând trecător și ușor, lucrează în noi o veșnică și peste măsură de mare mărire; pentru că noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (II Corinteni IV, 17-18). Amin.

Ritul bizantin