Start > Ritul latin > Duminica a XXIII-a (C)

Duminica a XXIII-a (C)

11 September 2010
817 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Evanghelia acestei duminici reamintește oricărui creștin că prin Botez s-a angajat în modul cel mai total să-l urmeze pe Isus Cristos. Acest angajament al întregii persoane în slujba lui Cristos se concretizează adesea prin renunțări : să fii nevoit să dai întâietate lui Cristos față de tată, mamă, soție, copii, frați și surori sau chiar față de viața proprie, să fii nevoit să-ți porți cruce, să fii nevoit să renunți la toate bunurile tale… Or, în fața unor astfel de exigențe trebuie lăsat Cuvântul lui Dumnezeu să ne atingă cu toată vigoare lui dar, în egală măsură, trebuie să evităm orice neînțelegere posibilă: de exemplu, a ne imagina o “morală” ruptă de acea veste bună care îi dă sens, sau a insista mai mult asupra performanțelor ascetice decât asupra adeziunii la persoana lui Cristos. Rostul Evangheliei nu este acela de a da naștere unor conștiințe deformate și nici de a descuraja, ci acela de a motiva dăruirea de noi înșine în favoarea Celui care ne-a iubit mai întâi și care singur are dreptul la dragostea noastră fără limite.

Această evanghelie se situează în continuarea cele de duminica trecută. După învățătura oferită în cadrul unui ospăț din casa unui fariseu de frunte (Lc 14,1-24), alte cuvinte ale lui Isus sunt acum adresate acelei mulțimi de oameni care îl însoțea. Prin aceste cuvinte sfântul Luca ne reamintește discret că Isus se îndreaptă (începând cu 9,51) spre Ierusalim, locul pătimirii sale și că învățătura pe care o propune pe cale este destinată tuturor celor care au ales să-l însoțească către această destinație, adică tuturor creștinilor.

Învățătura lui Isus din această secțiune pune în evidență caracterul radical și absolut al angajamentului: nu-l putem urma pe Cristos fără a ne dărui total și fără a renunța la tot ceea ce s-ar situa în concurență cu această alegere. (Am putea bănui că sfântul Luca nu ar fi reținut în Evanghelia sa această temă a învățăturii lui Isus Cristos dacă creștinii din timpul său ar fi fost perfecți. Fiind însă reținută de evanghelist, această învățătură devine o exigență a creștinilor din toate timpurile.) O astfel de exigență care impune întâietatea absolută acordată lui Cristos se înrădăcinează în însăși atitudinea Lui față de familia sa (v. episodul din, Lc 2,49 care îl are protagonist pe Isus la vârsta de 12 ani, sau episodul din Mc 3,21.31-35 în care rudele Lui vor să-I întrerupă misiunea începută la Botez) sau față de prietenii săi (v. episodul din In 6,66-67 în care Isus se vede părăsit de foarte mulți dintre ucenicii săi). Deși își iubește foarte mult familia ori prietenii, fidelitatea față de Dumnezeu are pentru Isus valoare absolută. Pentru El doar Dumnezeu este Dumnezeu, iar fidelitatea față de voința Lui are întâietate față de orice. Cât privește învățătura referitoare la renunțarea la toate bunurile personale, ea se situează în perfectă continuitate cu învățătura din Lc 12,33-34; 16,9-13 sau 18,24-30 cu privire la raporturile pe care ucenicul trebuie să le aibă cu banul sau cu bogăția care trebuie puse în slujba binelui comunității. În cartea Faptele Apostolilor (2,44-45; 4,32-5,11) sfântul Luca va arăta acest ideal realizat în comunitatea primară de la Ierusalim. Cele două parabole pronunțate de Isus pregătesc și sprijină chemarea la renunțarea exprimată în această învățătură din urmă. Accentul este pus pe legătura dintre proiectul fundamental de a fi ucenic al lui Cristos și traducerea lui în concret: renunțarea la tot ceea ce el posedă. Așa cum nimeni nu poate sluji în același timp și pe Dumnezeu și banul (Lc 16,13), la fel nimeni nu se poate numi creștin și în același timp să se atașeze de bunurile sale ca de un idol.

Ritul latin