Start > Ritul latin > Cine zice lumea că sunt eu?

Cine zice lumea că sunt eu?

14 August 2010
1,565 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XII-a de peste an (Anul C)

Cel mai bun comentariu la fragmentul evanghelic din Liturghia de azi este prima lectură luată din profetul Zaharia. Profetul care era în contact cu lumea și gândirea elenă, greacă, a trăit și a scris cartea sa pe la anul 330 înainte de Cristos, după răsunătoarele victorii ale lui Alexandru cel Mare care a instaurat cel mai mare imperiu al antichității, un imperiu care se întindea din Grecia până în India.

În prima parte a cărții sale, Zaharia se arată foarte optimist. Considera probabil, ca și contemporanii săi, că împăratul Alexandru Macedon este un profet, un trimis al lui Dumnezeu, care avea să instaureze pe pământ Împărăția lui Dumnezeu. Dar în a doua parte a cărții, din care s-a luat lectura de azi, optimismul dispare, tonul se schimbă și, cum ne spune autorul inspirat de Dumnezeu, e în puternic contrast cu mentalitatea dominantă, cu gândirea elenă născută odată cu Alexandru Macedon. Nu, Împărăția lui Dumnezeu nu se va instaura prin forța armelor, prin vărsare de sânge, prin subjugarea popoarelor. Cel care va instaura împărăția lui Dumnezeu nu va fi un împărat care va merge în fruntea armatelor din victorie în victorie, ci va fi un păstor bun, un rege umil și blând, din dinastia lui David, căzut din rang și pierdut printre săracii din țară. El va instaura Împărăția lui Dumnezeu prin înfrângere, prin eșec, prin înjosire și umilire, prin suferință și moarte: “Îl vor privi pe cel care l-au străpuns”. Aceste cuvinte ale profetului Isaia le reia evanghelistul Ioan descriind scena de pe Calvar, când unul dintre soldați a străpuns coasta lui Isus mort pe cruce, și din ea a țâșnit sânge și apă. “Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut”. În ziua aceea va fi jale mare în Ierusalim ca jalea din Hadadrimom, în valea Meghido. Probabil că aici profetul face referire la un rit canaanean pe care păgâni idolatri din țară îl făceau în cinstea zeului Baal, pentru a evoca moartea și învierea idolului. Ceremonia aceasta de jale avea loc în valea Esdrelonului unde se afla cetatea Meghida sau Armaghedon, cum îi spun sectarii. În lectura creștină noi vedem aici o profeție cristologică.

În Evanghelia de azi, Isus își dezvălui identitatea, cea adevărată, nu cea pe care în mod greșit și-o imaginau contemporanii săi. Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus într-un loc izolat, în rugăciune, ceea ce ne dă de înțeles că e vorba de un moment important în misiunea lui Isus. Ori de câte ori Isus ia o decizie excepțională, sau face o dezvăluire șocantă, evangheliștii îl prezintă în rugăciune. Se roagă înainte de a-i alege pe cei 12 apostoli, înainte de a spune Tatălui un “da” decisiv, acceptând să bea paharul morții. În cazul de față, chestiunea fundamentală, dezvăluirea excepțională pentru care se pregătește Isus prin rugăciune se referă la identitatea sa. La un control de poliție sau trecem frontiera într-un teritoriul străin, în altă țară, la punctul vamal, ni se cer actele la control, pașaportul, buletinul de identitatea, spre a ni se stabili identitatea. În acest moment, putem spune, că Isus trece frontiera, intră într-un teritoriul străin, în teritoriul lumii iudaice, în teritoriu ucenicilor săi cu mentalități, idei, interese străine de adevăr. Trecând în acest teritoriu străin, Isus își prezintă actele, deși nu i le cere nimeni, își face cunoscută identitatea. Începe prin a face un sondaj de opinie: “Cine zice lumea să sunt eu?” Nu că Isus nu ar fi știut cine este, sau că ar fi fost curios să afle ce vorbea lumea despre el, ci voia să scoată mai bine în evidență faptul că nu era cine credea lumea că este. La întrebarea pusă de Isus, ucenicii reproduc zvonurile care circulau în popor: “Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții zic că ești Ilie, alții zic că a înviat un profet din vechime”. Într-un fel, ce spunea lumea era adevărat, dar numai în parte. Isus vorbește în numele lui Dumnezeu cu forța, cu curaj, cu autoritate, așa cum vorbeau profeții de altă dată. Notează evanghelistul Marcu: “Oamenii erau uimiți de învățătura lui, căci îi învăța ca unul care are autoritate, nu cum îi învățau cărturarii” (Mc 1,22). Isus se prezintă pe sine profet, însă mai mult decât profet. Isus nu se mulțumea să comenteze Scripturile sau să repete ce spuneau alți învățători. Profeții își începeau discursurile cu cuvintele: Așa vorbește Domnul, Domnul zice. Isus însă vorbește în numele său propriu: Adevăr, adevăr vă spun, a-ți auzit că s-a spus celor de demult, însă eu vă spun”. El se plasează deasupra Scripturilor și deasupra profeților: iată aici este unul mai mare decât Solomon, aici este unul mai mare decât Iona. De fapt, mulțimile erau dispuse să recunoască în Isus pe cineva mai mare decât ceilalți. Fascinați de predicile lui, văzând minunile uluitoare pe care le făcea, recunoșteau în Isus un trimis special al lui Dumnezeu, îl recunoșteau în el pe Mesia. Dar ce fel de Mesia? Un Mesia politic și militar care să pornească la luptă în fruntea armatelor, să elibereze Israelul de cotropitorii străini, să cucerească celelalte popoare peste care să domnească; un fel de Alexandru Macedon evreu. Aici era greșeala lor cea mare. De altfel, episodul din Evanghelia de azi se plasează imediat după înmulțirea pâinilor când mulțimile intenționau să-l răpească pe Isus și să-l facă rege.

“Dar voi cine spuneți că sunt eu?” Petru în numele tuturor ucenicilor, răspunde: Tu ești Cristosul lui Dumnezeu, adică Mesia trimisul lui Dumnezeu. La Cezareea lui Filip, prin descoperirea făcută de Tatăl din ceruri, Petru va spune: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Deocamdată e Mesia lui Dumnezeu. Dar ce fel de Mesia? Tot un fel de Alexandru Macedon, un împărat triumfător, la curtea căruia ei cu toții sperau să prindă posturi bune. Mentalitatea lor nu era diferită de cea a lumii, ale căror opinii le exprimaseră puțin mai înainte. Isus încearcă să le schimbe mentalitatea, spunându-le cuvinte la care nu se așteptau; cuvinte care îi șochează și-i scandalizează: “Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie”. Dar dacă măcar s-ar fi oprit aici! Dar le spune că și ei, ucenicii vor avea aceiași soartă: crucea, suferința. Adio speranțe! Adio funcții mari la curtea împărătească! Ei se pregăteau să ia cu asalt, să cucerească Ierusalimul, avându-l înfrunte pe Isus, așa cum revoluționarii francezi au cucerit Bastilia, așa cum Garibaldi a cucerit Roma, așa cum Tudor Vladimirescu a pornit să ia cu asalt Craiova. Când acolo, Isus le promite că la Ierusalim vom găsi crucea, înjosirea înfrângerea în loc de victorie, de triumf! Aceasta îi înspăimântă cu adevărat. Acesta e motivul pentru care atâția nici azi nu pot suporta să vadă răstignitul. Marele regizor Federico Fellini, internat în spital înainte de a muri (1994) a cerut să fie luat jos răstignitul de pe perete: “Parcă e un păianjen, a zis el, mi-e frică”. Este o luptă înverșunată în zile noastre pentru scoaterea răstignitului din sălile de clasă, din instituții și din locurile publice. De ce? Ca să nu-i se supere pe cei de alte religii necreștine. În realitate, nu cei de altă religie cer acest lucru, ci creștinii transformați în dușmani ai crucii lui Cristos, despre care vorbește apostolul Pavel. Un alt pretext: imaginea sângeroasă, violentă a răstignitului traumatizează psihic pe copiii care o privesc. Copiii văd zilnic la televizor scene de violență, filme de groază și nimeni nu face caz, nu strigă să se scoată asemenea emisiuni din televiziune. Se știe că în cursul istoriei au fost circa 20 de milioane de oameni condamnați la moarte prin răstignire. De aceștia nu se ia nimeni. De ce? Fiindcă nici unul, în afară de Cristos, nu a spus: “Ia-ți crucea și urmează-mă!” Când Isus vorbește, nimeni nu poate rămâne indiferent. E ceva ce constatăm în Evanghelii: când Isus vorbește, diavolii o iau la fugă, paraliticii se pun pe picioare, inimile se deschid sau se închid. “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și în fiecare zi să mă urmeze”.

Dacă vrea cineva. Isus nu forțează pe nimeni, respectă libertatea omului: l-a invitat pe tânărul bogat să-l urmeze, dar nu l-a forțat; nu l-a forțat nici pe Iuda să renunțe la planul său. Dar cine refuză cuvântul lui Isus trage consecințele. Evanghelia ne spune că tânărul bogat a plecat foarte trist: a trăit și a murit cu tristețea și cu bogăția lui, iar cazul lui Iuda a fost de-a dreptul tragic.

Să se lepede de sine. Urmarea lui Isus cere o ștergere totală a identității precedente, o dispariție completă a datelor de pe actul de identitate, după care era recunoscut ca persoană, și procurarea unei noi identități. Același lucru ni-l spune și apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: “Toți câți ați fost botezați întru Cristos, v-ați îmbrăcat cu Cristos”. Cele vechi au trecut, acum a-ți devenit făpturi noi. Dacă în trecut în actul vostru de identitate era scris la rubrica “naționalitate”; iudeu sau grec, la starea socială sclav sau liber, la starea civilă: bărbat sau femeie, aceste date au fost șterse. Pe noul act de identitate apare un singur semn după care vi se recunoaște apartenența : e crucea, semnul Fiului omului și semnul ucenicului lui Isus. Această nouă identitate, această îmbrăcare cu Cristos, nu e una exterioară ci e o transformare profundă, radicală interioară, este o schimbare a direcției de mers în viață pe urmele lui Isus cu crucea în spate. Sau, mai exact, Isus continuă să-și poarte crucea până la sfârșitul lumii cerându-ne să-i împrumutăm umerii noștri. Gandhi, un indian care cunoștea creștinismul, îi îndemna pe creștini să arate lumii identitatea lor, nu atât cu cruce ap e care o poartă la piept sau o au pe perete, dar cu crucea vieți și faptelor lor: “E bine să lăsăm să vorbească pentru noi viața mai mult decât vorbele. Dumnezeu nu a purtat crucea doar acum 2000 de ani în urmă, dar o poartă azi; el moare și învie zi de zi. Ar fi o slabă consolare pentru lume dacă ar trebuie să conteze pe un Dumnezeu istoric, care a murit acum 2000 de ani în urmă. Nu-l predicați, așadar, pe Dumnezeu istoric, dar arătați-l ca pe unul care trăiește astăzi în voi”.

“Să-și ia zilnic crucea și să mă urmeze”. Zilnic, nu din când în când. Crucea zilnică a suferințelor mărunte, neștiute de nimeni, a oboselilor, a renunțărilor, a nedreptăților, a luptelor lăuntrice. Ucenicul lui Isus este un erou, un martir care își răstignește zilnic pornirile dezordonate, egoismul, senzualitatea, necumpătarea? Când trecem frontiera, vameșii ne întreabă: ce aveți în bagaje? Ce aveți de declarat. Când vom trece frontiera veșniciei vom purta în bagaje și vom avea de declarat un singur lucru: crucea pe care am purtat-o zilnic.

Dar voi cine ziceți că sunt eu? Cine este pentru voi Cristos? Răspunsul îl dăm cu sfântul Ambroziu: ” Cristos e totul pentru noi. Avem totul în Cristos. Dacă vrei să-și vindeci rănile, el e medicul. Dacă ești apăsat de nedreptate, el e dreptatea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este forța. Dacă te temi de moarte, el e viața. Dacă dorești paradisul, el e calea. Dacă fugi de întuneric, el e lumina, dacă îți este foame el e hrana”.

Ritul latin