Start > Ritul latin > Doamne, te voi urma oriunde te vei duce

Doamne, te voi urma oriunde te vei duce

14 August 2010
1,534 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XIII-a de peste an (Anul C)

Trei au fost lecturile biblice, pe care le-am ascultat, dar toate trei au o singură temă: exigențele chemării în urmarea lui Cristos. Isus este prezentat în cursul ultimei sale călătorii, urcând din Galileea la Ierusalim unde îl aștepta crucea și moartea. E o călătorie interminabilă în cursul căreia evanghelistul Luca plasează foarte multe discursuri și fapte ale lui Isus. Din cele 24 de capitole al Evangheliei sale, zece, aproape jumătate, le consacră acestei călătorii. Nu e o călătorie turistică, nici o călătorie spirituală, ci mai degrabă e o călătorie teologică.

“Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim”. Mergea decis să înfrunte moartea. Traversând Samaria, locuitorii unui sat i-au interzis lui și ucenicilor săi să treacă și să poposească la ei. Unul dintre personajele cele mai apreciate și simpatice din Evanghelie, este samariteanul cel bun sau milostiv care a salvat viața omului căzut în mâinile tâlharilor pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon. Dar iată cu nu toți samariteni erau buni, milostivi și simpatici. Erau destui și răi la inimă, neprimitori și antipatici. Isus mai fusese respins și altădată. Mai fusese respins și la Nazaret când consătenii săi l-au scos din sinagogă cu intenția de a-l arunca cu capul în jos într-o prăpastie. Acum este respins de samariteni; era ca un preludiu, ca o pregătire apropiată a respingerii totale din partea arhiereilor și bătrânilor care îl aștepta la Ierusalim.

Evanghelia de azi ne prezintă în cursul acestei călătorii trei chemări, toate trei ratate, întrucât candidații nu întruneau condițiile necesare. Iar condițiile puse de Isus celor care vor să-l urmeze ar părea după judecata noastră omenească, exagerate, chiar inumane, absurde. Parcă Isus încearcă să facă tot cea ce se poate ca să-i descurajeze pe cei care intenționează să-l urmeze, parcă vrea să-i respingă în loc să-i atragă, să-i deziluzioneze în loc să-i cucerească. Vrea să le stingă entuziasmul. De fapt le stinge și le risipește iluziile, nu entuziasmul, făcându-i conștienți de dificultățile enorme, de sacrificiile dureroase, de greutatea obligațiilor, pe care și le asumă cei care i-au decizia de a-l urma pe el. Ucenicul nu poate fi mai presus de învățătorul său: trebuie să se aștepte la împotriviri, ostilități, respingeri, exact ca și Isus respins acum de samaritenii în satul cărora voiau acum să intre.

Prima chemare ratează din cauza prezumpției, a autosuficienței, a încrederii în forțele proprii. Pe când erau pe drum, un om i-a zis: “Doamne, te voi urma oriunde vei merge”. Pe acest om nu l-a invitat Isus să-l urmeze: s-a autoinvitat el. Probabil că ascultase vreo predică a lui Isus, văzuse vreo minune a lui, își închipuia că Isus merge acum să cucerească Ierusalimul, să se încoroneze acolo ca rege și spera să se căpătuiască și el cu ceva. Isus îl respinge, zicându-i: “Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-și își plece capul”. Accentul nu este pus pe sărăcia absolută. În realitate, Isus avea o casă – casa părinților săi din Nazaret -, avea o locuință provizorie la Cafarnaum – probabil casa lui Simon Petru -, iar în casa prietenilor săi din Betania putea oricând să-și stabilească domiciliu. Accentul cade pe sărăcia în duh: ucenicul lui Isus nu-și poate lipi inima de nimic, nimic nu-l poate condiționa în urmarea lui Cristos. El nu-și mai aparține, nici trupul nu-i mai aparține. El nu-și mai programează viața în funcție de interesele și exigențele personale, cu atât mai puțin în funcție de confortul individual.

Învățătură și avertisment nu numai pentru cei care intră în preoție sau în viața consacrată cu gândul de a face carieră, de a avea o viață comodă, de huzur, pentru avantaje sociale și materiale, dar pentru toți ucenicii lui Isus, adică pentru toți creștinii. Ei cu toții au chemarea de a-l urma pe Cristos, adică chemarea la sfințenie și la mântuire. Dar ei nu se invită, inițiativa chemării o are Cristos. Dar nu numai chemarea, ci și forța de a-l urma pe Cristos, de a realiza sfințenia și mântuirea vine tot de Cristos. Cine își închipuie că realizează chemarea și sfințenia doar prin forțele sale, prin faptele sale bune, cade în greșeala prezumției și a autosuficienței, ca și omul din Evanghelia de azi, și își ratează chemarea.

În actele martirilor din primele secole citim cu privire la sfânta Felicitas: “Felicitas a fost aruncată în închisoare pe când era însărcinată. Sosind momentul nașterii, începe să se vaite din cauza durerilor nașterii. Temnicerul o ia în râs: “Uite cum plânge, doar pentru că trebuie să nască. Ce vei face când vei fi în fața călăilor?” Felicitas răspunde: “Acum sunt eu care sufăr ca femeie, atunci va fi un altul (Cristos) care va suferi în mine și va învinge în mine”. În lectura a doua a Liturghiei de azi găsim un exemplu de creștin care se descalificau, nu purtau în ei semnul distinctiv al creștinului, adică iubirea, iertarea, din cauza prezumției, a pretenției că urmează calea mântuirii bazându-se pe faptele lor și nu pe harul lui Cristos. Este vorba despre corintenii cărora le scrie apostolul Pavel.

În Evanghelia de azi, apostolii Iacob și Ioan au voit să se răzbune, să-i pedepsească pe samaritenii care le-au barat trecerea prin satul lor: “Doamne, vrei să poruncim să coboare foc din cer și să-i mistuie?” Isus îi ceartă. E adevărat că el spusese: “Foc am venit să aduc pe pământ și cât aș dori ca el să ardă!” Dar nu un foc ca cel făcut de Elizeu cu plugul său de lemn, ca să frigă carnea celor doi boi pe care îi sacrificase. Nici focul urii, al răzbunării, al violenței, ci focul iubirii, al iertării al blândeții, al răbdării care să ardă în inimile ucenicilor săi. Corintenii pe care îi mustră Apostolul se bazau pe faptele lor prescrise de legea lui Moise: posturile, tăierea împrejur și alte practici religioase, nu se bazau pe forța și pe harul lui Cristos și, ca atare, nu erau în stare să meargă pe urmele lui Isus pe calea mântuirii la care erau chemați: le lipsea ceea ce îl face pe om ucenic al lui Isus, ce îl face creștin: iubirea. “De pe aceasta va cunoaște lumea că sunteți ai mei: dacă vă veți iubi unii pe alții”. “Toată legea, le scrie corintenilor Apostolul, este cuprinsă într-o singură poruncă: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Dar dacă voi vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu vă nimiciți unii pe alții”. Cum se mușcau, cum se mâncau corintenii unii pe alții? Nu cu colții, ci cu limba. Ca și în comunitățile noastre unde găsim creștini care postesc, sunt nelipsiți de la slujbele religioase, se roagă, dar uită cuvântul apostolului: “Toate acestea nu-mi folosesc la nimic dacă nu au dragoste”. Se mușcă, se sfâșie unii pe alții cu limba – canibalism verbal: se ceartă, vorbesc de rău, calomniază, bârfesc. Citim în viețile părinților deșertului că un monah bătrân i-a zis într-o zi unuia tânăr care practica cu fanatism postul, faptele de asceză și tot felul de penitențe, dar era cârcotaș: “E mai bine să mănânci carne și să bei vin, decât să mănânci carnea fratelui tău prin bârfă și calomnie”.

Altuia i-a zis Isus: “Vino după mine!” “Doamne, i-a răspuns el, lasă-mă să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. Dar Isus i-a zis: “La morții să-și îngroape morții, tu du-te de vestește Împărăția lui Dumnezeu”. Și acesta și-a ratat vocația, fiindcă n-a fost prompt în a urmat chemarea lui Isus, a cerut o amânare.

L-a chemat Isus pe un al treilea, dar acesta a zis: “Doamne te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei”. Și acesta și-a ratata chemarea, deoarece n-a fost capabil să rupă imediat punțile cu familia, cu viața de mai înainte; a ezitat în urmarea lui Isus. Isus i-a răspuns: “Oricine pune mâna pe plug și se uită înapoi, nu este apt pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Făcând o paralelă între chemarea pe care Isus o adresează ucenicului său și chemare pe care în prima lectură profetul Ilie o adresează lui Elizeu de a fi profet și urmaș al său, vedem că e o deosebire mare. Chemat în timp ce își ara ogorul, Elizeu cere un răgaz: “Lasă-mă să-mi sărut tatăl și mama”. Îngăduitor, Ilie îi permite. Din momentul chemării până când să-i pună pe umeri mantia sa, semn al investiturii profetice împreună cu ungerea cu untdelemn și al transmiterii puterilor sale, trece un anumit timp în care Elizeu dă o masă de adio la care participă tot clanul, făcând un foc cu plugul său de lemn și frigând la el carnea ultimei perechi de boi, ca semn că a rupt-o definitiv cu ocupația de mai înainte; nu are la ce se mai întoarce. Spre a se dedica exclusiv noii sale misiuni, merge și își rezolvă situația în familie, își ia rămas bun de la părinți. Chemarea lui Isus, în schimb, este mult mai radicală, mai exigentă: e o chemare urgentă, care nu suferă zăbavă; e o ruptură totală cu trecutul; fără compromisuri, fără ezitări, fără regrete, fără nostalgii. Decizia este fermă, irevocabilă. Cine pune mâna pe plug și privește înapoi, nu este vrednic de chemarea primită. Așa cum el, Isus, a pornit cu îndârjire spre Ierusalim spre a înfrunta moartea, urmând fără ezitare chemarea Tatălui. “Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim”. Traducerea exactă a textului original este: Isus și-a îndârjit fața spre Ierusalim. Suntem cu toții chemați să-l urmam pe Cristos pe calea sfințeniei și a mântuirii: chemare pentru toți radicală, exigentă, urgentă, care cere disponibilitate în acceptarea suferințelor și împotrivirilor, cer curaj în înfruntarea gândirii dominante a unei lumi care a uitat de Cristos: curajul de a înfrunta respectul omenesc în mărturisirea credinței, dispuși să pierdem totul decât să îl pierdem pe Cristos, deciși să nu punem nimic mai presus de Cristos. Ca în cazul cunoscutului om politic francez, Pétain. Pe când era colonel în armata franceză a primit de la comandantul său, un general ateu, mason, un bilet cu următorul conținut: “Domnule colonel, am aflat că mai mulți ofițeri din regimentul dumneavoastră își permit să participe la Liturghie în uniformă. O asemenea violare a regulamentului nu poate fi tolerată în nici un chip. Vă rog să-mi transmiteți numele acestor ofițeri”. Și iată răspunsul: “Domnule general, e adevărat că mai mulți ofițeri din regimentul meu își permit să participe la Liturghie în uniformă. Printre aceștia este și colonelul Pétain; dar cum el stă întotdeauna în primul rând, nu cunoaște numele celor care stau în spatele lui”.

Ritul latin