Start > Ritul latin > Mergi și fă și tu la fel!

Mergi și fă și tu la fel!

14 August 2010
1,710 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XV-a de peste an (Anul C)

Parabola bunului samaritean este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase parabole care au ieșit de pe buzele Mântuitorului. Se pune întrebarea: această povestire a bunului samaritean este o parabolă sau este o istorie adevărată, adică Isus a inventat această scenă, așa cum face de obicei când povestește parabole, sau relatează un fapt real ce s-a întâmplat cu adevărat pe drumul care Coboară de la Ierusalim la Ierihon?

Tradiția creștină a susținut întotdeauna că în parabola bunului samaritean avem de-a face cu un fapt real, care s-a petrecut cu adevărat și care a ajuns la urechile lui Isus. Drumul dintre Ierusalim și Ierihon străbate pustiul Iudeii și are vreo 30 km. Pe vremea lui Isus, beduinii, care trăiau cu turmele lor de oi și capre în pustiu și care se ascundeau în peșterile pustiului, erau un pericol pentru călători și erau temuți de toată lumea; ieșeau la drumul mare și atacau trecătorii. De altfel, și astăzi situația este aceeași; e foarte periculos să străbați acest drum pe jos (drum străbătut de preoți și leviți, întrucât majoritatea acestora locuiau în afara Ierusalimului). Dar această mică istorie, petrecută pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierihon, în parabola lui Isus, devine o istorie mare de tot, cât de mare e lumea și cât e istoria omenirii de mare.

Sfinții Părinți ai Bisericii interpretează astfel această parabolă: Ierusalimul e paradisul pământesc; Ierihonul e lumea; omul căzut în mâinile tâlharilor e Adam (și toți urmașii lui Adam); tâlharii sunt forțele răului, Satana, care l-au tâlhărit și l-au jefuit pe om de tot ce avea: de harul sfințitor și toate darurile cu care fusese înzestrat când Dumnezeu l-a creat și l-a așezat în paradisul pământesc; l-au lăsat pe om plin de răni, de rănile păcatului, în mijlocul drumului; samariteanul milos, care cobora pe același drum, nu este altcineva decât Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, a coborât din cer și, văzându-l pe omul rănit zăcând în mijlocul drumului, i s-a făcut milă, s-a oprit, i-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a uns, le-a bandajat; hanul în care omul rănit este adăpostit și îngrijit este Biserica; hangiul este Păstorul suprem al Bisericii, orânduit de Cristos; și faptul că samariteanul promite să se întoarcă este o referire la a doua venire a lui Cristos.

Nu avem de-a face aici cu o interpretare forțată sau arbitrară a parabolei evanghelice și nici cu o alegorie, ci este prezentat, în sinteză, întregul tablou, întreaga imagine a istoriei mântuirii lumii, până la a doua venire a lui Cristos.

În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut aproapele omului. Preotul și levitul Vechiului Testament, cu toate jertfele lor de la templu, n-au putut să-l salveze pe omul rănit de moarte. Omul nu-l poate salva pe om. A trebuit să coboare Fiul lui Dumnezeu, Bunul Samaritean, ca să-l salveze. Preotul și levitul trec pe lângă omul din mijlocul drumului, îl privesc, îl ocolesc și își văd de drum, grăbind pasul. Și-or fi zicând: “Nu mai mișcă. Dacă e mort? Nu ne putem atinge de el, ca să nu ne contaminăm de impuritate și să putem sluji la templu”. Într-adevăr, un preot sau un levit, dacă atingea un mort, devenea necurat și nu mai avea voie să atingă cele sfinte, să slujească la templu. Isus nu se teme de contaminare: se apropie și se lasă contaminat: ia asupra sa toate impuritățile, toate păcatele oamenilor, spre a le ispăși în trupul său.

Primele două lecturi ale Liturghiei confirmă învățătura centrală a parabolei evanghelice, așa cum apare ea în interpretarea Sfinților Părinți ai Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu, am auzit în prima lectură din Cartea Deuteronomului, nu e departe, nu e nevoie să mergi să-l cauți în înălțimea cerului sau dincolo de mare: Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut om a venit el însuși să ne caute, s-a făcut aproapele nostru, e aproape de noi, e în inima noastră.

Același gând îl exprimă apostolul Pavel în a doua lectură luată din Scrisoarea către Coloseni: “Isus este chipul, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut”; în Isus, Dumnezeu cel nevăzut s-a făcut văzut, a coborât la noi, s-a aplecat asupra noastră, ca să ne lege rănile, s-a făcut aproapele nostru.

Parabola lui Isus se încheie cu cuvintele: “Mergi și fă și tu la fel”. Fii și tu un samaritean milostiv; fă-te aproapele semenilor tăi, apropie-te, ajută-i, așa cum Dumnezeu, în Isus Cristos, s-a făcut aproapele tău, i s-a făcut milă și ți-a venit în ajutor.

Și cine este aproapele meu? Aici era problema cea mare, întrebarea care chinuia mintea cărturarilor. Cine este aproapele pe care trebuie să-l iubesc? În cercurile teologice evreiești erau dezbateri aprinse. Cei mai generoși considerau că în categoria aproapelui intrau membrii poporului evreu și prozeliții, cei care îmbrățișau iudaismul. Alții restrângeau cercul: dușmanul personal nu mai era aproapele. Pentru farisei, aproapele era cine făcea parte din partida lor. Pentru esenieni, care se autointitulau “Fiii luminii”, aproapele era numai cine făcea parte din secta lor, restul, “Fiii întunericului”, erau excluși.

Răspunsul lui Isus e categoric: toate barierele dispar. Aproapele este orice om, inclusiv dușmanul. Orice om, indiferent de rasă, de etnie, de stare socială, este aproapele nostru, așa cum samariteanul s-a făcut aproapele evreului căzut în mâinile tâlharilor, deși, cum notează și evanghelistul, evreii și samaritenii se urau, nu aveau nici un fel de raporturi.

Mergi și fă și tu la fel. Concret, prin aceste cuvinte, două lucruri cere Mântuitorul de la fiecare dintre noi. Primul: să nu excludem pe nimeni de la iubirea noastră. “Dacă îi iubiți numai pe cei care vă iubesc pe voi, ce mare lucru faceți? Nu fac asta și vameșii, și păgânii?” Isus ni-l arată ca model de urmat pe Tatăl din cer, care face să cadă ploaia, fără nici o deosebire, și peste cei buni, și peste cei răi, și să răsară soarele și peste cei recunoscători, și peste cei nerecunoscători, și peste cei care i se închină, și peste cei care îl înjură.

Și al doilea lucru: iubirea noastră să nu se reducă la vorbe, la sentimente sterile. Poate că preotul și levitul din parabola lui Isus, trecând pe lângă omul ce zăcea în mijlocul drumului într-o baltă de sânge și văzându-l, vor fi zis: “Vai, sărmanul de tine! Mi se rupe inima de milă! Dar cum s-a întâmplat? Cine ți-a făcut una ca asta? Hai, curaj!” Și au plecat mai departe. În schimb, samariteanul nu s-a pierdut în vorbe, în sentimentalisme, și-a suflecat imediat mânecile și i-a dat omului îngrijirile de trebuință. “Copiii mei”, scrie sfântul Ioan, “să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (1In 3,18). Iar sfântul Iacob se întreabă: “Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele și unul dintre voi le-ar zice: «Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă!», fără să le dea cele de trebuință trupului, la ce le-ar folosi?” (Iac 3,15-16)

“Mergi și fă și tu la fel!” Isus ne dă nu numai porunci, ci și forță, ca să împlinim ce ne poruncește să facem. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne oferă ca hrană Trupul său și ca băutură Sângele său, ca să avem putere să facem ceea ce ne cere el: să facem și noi la fel, să fim și noi samariteni milostivi pentru cei care suferă în jurul nostru.

Ritul latin