Start > Ritul bizantin > În fața suferinței și a morții

În fața suferinței și a morții

22 September 2006
2,232 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a VII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii)

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minunea învierii din morți a tânărului din Nain, unicul fiu și sprijin al unei văduve, prima înviere săvârșită de Mântuitorul, mișcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milă dumnezeiască față de suferința fizică și morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, după ce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani și își cheltuise zadarnic cu doctorii toată avuția, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În fața realității dramatice a suferinței și a morții se naște întrebarea: de ce suferința și moartea, și care este atitudinea creștinului în fața acestora? Răspunsul pe care ni-l dă revelația, credința, este scurt și simplu. Suferința, cu tot spectrul ei necuprins, și moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoșesc. Răspuns cunoscut de orice creștin, dar considerat nesatisfăcător și banal de către necredincioși și de către cei ce judecă superficial acest adevăr de credință ce constituie temelia credinței și mântuirii noastre. Aceștia spun: Cum poate fi suferința pedeapsa păcatului, de vreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu o conștientizează; și toate ființele vii – plante și animale – sunt supuse morții, căci tot ce este compus este supus descompunerii și morții. Deci și omul, având o componentă materială, este firesc să moară și să se descompună. Fiind durerea, suferința, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, așa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinței și a morții, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât și cu sufletul lui. În clipa creării, i-a vărsat în suflet harul sfințitor, adică viața divină, calitatea de fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viață divină urma să și-o cultive și s-o desăvârșească prin practicarea virtuților teologale și a virtuților morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfințitor în momentul creării. În ce privește trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fie supus durerii și morții, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferință și nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele aparțin numai ființelor superioare lui, îngerilor, ființe fără trup, spirituale.

Dar, cum prea bine știm, păstrarea acestor daruri supranaturale – al vieții divine și al scutirii de suferință și moarte – și transmiterea lor urmașilor, omenirii întregi, a fost condiționată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinții noștri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei au căzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicați, în ordinea naturală, pierzând astfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viața divină, și privilegiul scutirii de suferință și moarte.

Iată așadar cum, pentru om, suferința și moartea nu sunt ceva firesc, ci consecința păcatului originar. Protopărinții, prin penitență și speranța în viitorul Răscumpărător, și-au reprimit viața divină, s-au împăcat cu Dumnezeu și s-au mântuit, dar darul scutirii de suferință și moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât și pentru toți urmașii lor. Și dacă cineva ar obiecta că este nedrept ca descendenții să fie pedepsiți pentru păcatul părinților, căci vinovăția este strict legată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deși copiii care se nasc în sărăcie din pricina unor părinți vicioși și leneși nu sunt vinovați de sărăcia lor, ei – vrând-nevrând – trebuie s-o suporte, prin natura situației. Păcatul, ca act, se impută numai celor care l-au săvârșit, strămoșilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând și privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite și, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harul sfințitor, de scutirea de suferință și de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu în transmiterea vinovăției, constă păcatul originar, strămoșesc. Prin întrupare și Răscumpărare ni s-a restituit și nouă, urmașilor, putința de a deveni fii ai Tatălui ceresc, adică harul sfințitor, dar rămânem supuși tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor și morții, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s-au restituit omului și darurile trupești amintite, rămâne o taină a înțelepciunii divine. Iar consecința acestei triste realități este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic și moral va putea fi doar micșorat, dar niciodată stârpit cu desăvârșire. Orice orânduire social-politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut își va da seama că e o utopie, căci, deși omenirea, în strădania ei de desăvârșire morală prin Evanghelie și de progres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea să micșoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul și, mai ales, nu va putea scăpa de moarte.

2. În fața acestei realități de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creștinilor? Putem sta cu mâinile încrucișate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conștiința și inima lui și desăvârșită prin porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele, ca după pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral și fizic, să micșorăm și să alinăm, cât ne stă în putință, suferința noastră și a semenilor. Isus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat morții. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul drept răscumpărare, fericește pe cei milostivi și ne avertizează că la judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifică cu toți cei flămânzi, însetați, goi, bolnavi, întemnițați. “(…) Întrucât ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învățat să fim milostivi chiar și cu cei care din vina lor au ajuns nefericiți pierzându-și bunurile materiale sau sufletul – cum ne arată parabola fiului risipitor – cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe cei ce nu sunt cu nimic vinovați de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapații fizic și psihic, orfanii și văduvele, victimele calamităților naturale și atâția năpăstuiți ai soartei.

Dar, dacă totuși, pe lângă toate strădaniile, suferința nu poate fi eliminată din viața noastră și a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtă de sfințire, de purificare și unire cu Dumnezeu. Blestemul “Întru dureri vei naște fii (…)”, adresat de Dumnezeu primei femei, și celălalt blestem adresat primului bărbat: “Întru sudoarea feței tale să-ți câștigi pâinea de toate zilele (…)”, blesteme extinse asupra tuturor urmașilor, pot fi convertite în binecuvântare dacă sunt acceptate în spirit de pocăință, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara și ispăși mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viața de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile și suferințele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispășitoare. Or, iubirea se dovedește prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferință. “Sine labore, non vivitur in amore”. (Fără suferință nu se trăiește în iubire). Precum plăcerea izvorâtă din iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferința, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar suferința supremă, moartea, îmbrățișată cu o iubire desăvârșită, este în stare nu numai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci și să-l purifice de orice pedeapsă, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet și fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificați de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în fața morții:

“Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu înțelepciune, căci este necesar

Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit.”

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfinților, singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferința, nerecunoscându-și păcatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocăit, și o vom purta pe urcușul vieții până sus pe Golgotha, cu smerenie și căință, căci este singura care ne asigură învierea cu Isus spre viața veșnică. Amin.

Ritul bizantin