Start > Ritul latin > Dumnezeu – oaspetele nostru

Dumnezeu – oaspetele nostru

14 August 2010
1,444 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XVI-a de peste an (Anul C)

Tema principală ce se desprinde din lecturile biblice propuse pentru Liturghia duminicii de astăzi este ospitalitatea. Prima lectură ni-l prezintă pe Dumnezeu însuși primit ca oaspete de către patriarhul Abraham. Tradiția creștină a văzut întotdeauna în cei trei bărbați sau îngeri care s-au prezentat la Abraham un simbol al Sfintei Treimi. Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat ni-l prezintă pe Isus ca oaspete în casa celor două surori: Marta și Maria, din Betania.

În societatea noastră egoistă, în care dictează doar banul și câștigul, aproape că nu se mai știe ce este ospitalitatea. Străinul își plătește cazarea, închiriază o cameră la hotel sau la particulari. Și dacă vrea să mănânce, plătește la restaurant. În trecut, la popoarele creștine, ospitalitatea era sfântă. În special, poporul român era cunoscut ca un popor foarte primitor. Pelerinii, care mergeau, se înțelege, pe jos, la diferite sanctuare, să zicem la Santiago de Compostela, la capătul celălalt al Europei, în Spania, sau chiar la locurile sfinte, în Palestina, erau găzduiți noaptea și primiți la masă de frații lor creștini pe tot parcursul pelerinajului.

Sfânta Scriptură ne ajută să redescoperim virtutea creștină a ospitalității. Ea nu este doar un semn de omenie, ci ține de porunca cea nouă a lui Cristos: cine îl primește pe străin, pe omul obosit, flămând, fără adăpost, îl primește pe Cristos, așa cum Abraham l-a primit ca oaspete pe Dumnezeu, așa cum surorile din Betania l-au primit ca oaspete pe Cristos. Cristos se identifică cu omul străin, obosit și flămând: “Am fost străin și m-ați primit. Tot ce ați făcut pentru frații mei, mie mi-ați făcut”.

Dar să ne oprim câteva momente la scena fascinantă care s-a petrecut în casa din Betania, scenă pe care o descrie Evanghelia de azi. Isus trăgea des în casa prietenilor săi, Marta, Maria și Lazăr, mai ales seara, după o zi grea de muncă la Ierusalim și de hărțuială din partea dușmanilor săi. Betania e dincolo de Muntele Măslinilor, la numai câțiva km distanță de Ierusalim. Cât era de plăcut pentru el să petreacă câteva ceasuri de liniște, de bucurie, de intimitate în această casă unde găsea inimi deschise, prietenoase, primitoare și o farfurie cu mâncare!

Așadar, odată, Isus intră în casa celor două surori. Maria imediat se așază la picioarele Mântuitorului, așa cum se obișnuiește și azi în Orient, și îi soarbe cu nesaț cuvintele. În schimb, Marta își suflecă mânecile și se apucă de treabă: aleargă în cămară, mestecă în cratițe, așază masa, se agită, prinsă peste cap de o mulțime de treburi, vrea să iasă un prânz cât mai reușit. La un moment dat, își pierde răbdarea și i se plânge lui Isus: “Doamne, ți se pare corect că sora mea nu-mi dă o mână de ajutor? Eu nu-mi mai văd capul de treabă, iar ea nu face nimic, stă acolo nemișcată la picioarele tale”.

Probabil că îndărătul acestor cuvine era și un pic de invidie, și un pic de vanitate, de mândrie: Marta voia să-și dea importanță, să se vadă cât este ea de harnică, în comparație cu sora sa, care o lăsa singură să muncească. Și atunci vin extraordinarele cuvinte ale lui Isus, care valorează cât toată Evanghelia: “Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți; Maria și-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”.

Ce-i reproșează Isus Martei: faptul că-i făcea de mâncare spre a-i potoli foamea? Nicidecum. Făcea o faptă de caritate, poruncită și aceasta de Cristos: “Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc”. Nu întâmplător, evanghelistul pune această întâmplare după episodul samariteanului milostiv, pe care l-am auzit la Evanghelia din Duminica trecută. Ceea ce îi reproșează Martei este agitația, preocuparea excesivă pentru lucrurile exterioare, materiale, încercarea de a-și face imagine, de a impresiona cu ceea ce realizează ea. Preocupată cu muncile sale, uita pentru cine muncea: bucatele pe care le pregătea ea erau mai importante decât oaspetele dumnezeiesc pe care îl avea în casă, decât persoana lui Isus. Isus ar fi putut să-i spună: “Marta, nu am nevoie să-mi faci zece feluri de mâncare, fă mai puține, și găsește un moment de răgaz ca să asculți cuvintele mele, cum face sora ta; cuvintele mele sunt pentru tine o mâncare mult mai necesară decât mâncarea pe care o faci tu pentru mine; căci nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

E o învățătură fundamentală, nu numai pentru Marta, ci și pentru noi toți. Ca și Marta, alergăm, muncim, ne zbatem, ne agităm să facem, să dregem, să câștigăm, să avem cât mai mult; dimineața abia dacă apucăm să facem o cruce, seara cădem frânți și nici cruce nu mai apucăm să mai facem. Ca și Marta, alegem partea cea mai rea, care la moarte se va lua în întregime de la noi; căci la moarte nu vom lua nimic cu noi, ne vom trezi la realitate și vom recunoaște cu Înțeleptul: “Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune și goană după vânt”. Și uităm partea cea mai bună, pe care a ales-o Maria, singurul lucru necesar care nu se pierde, rămâne în veșnicie. Și care este singurul lucru necesar? E Cristos însuși, e cuvântul lui, e împărăția lui Dumnezeu. E singurul lucru cu adevărat necesar, care nu se va pierde, nu se va lua de la noi, căci aceasta înseamnă, în fond, mântuirea noastră veșnică.

Isus ne cere să respectăm ierarhia valorilor, proporțiile juste: să fim și Marta, și Maria. Românii petrec în medie cinci ore pe zi în fața televizorului. Câți români găsesc o jumătate de oră pe zi pentru rugăciune, pentru a participa la Sfânta Liturghie, nu zic în fiecare zi, dar măcar Duminica. Unde este ierarhia valorilor, unde sunt proporțiile juste? E necesar să găsim zilnic câteva minute de tăcere totală, în care să rămânem numai cu Cristos, să ne rugăm, să reflectăm, să citim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Și care loc poate să fie mai retras și mai liniștit, mai ferit de zgomot, decât biserica, aici, la picioarele lui Isus din tabernacol? Mai ales în vacanță, în concediu, trebuie să găsim mai mult timp pentru rugăciune, pentru reflecție, pentru reculegere, pentru a ne recupera în tăcere energiile sufletești. Din păcate, tocmai locurile destinate destinderii, concediului sunt mai zgomotoase, cu muzică, cu difuzoare date la maximum, și ne întoarcem acasă mai epuizați sufletește, mai obosiți decât am venit. Spune atât de frumos un poet oriental: “Așază-te pe țărmul aurorei și pentru tine va răsări soarele. Așază-te pe țărmul nopții și pentru tine vor sclipi stelele. Așază-te pe țărmul râului și pentru tine va cânta privighetoarea. Așază-te pe țărmul tăcerii și Dumnezeu îți va vorbi”.

Acum, la sfânta Liturghie, ne aflăm în casa Domnului. Nu el este oaspetele nostru, ci noi suntem oaspeții lui. El ne oferă hrana sa: ne hrănește acum cu cuvântul său, care se citește din Sfânta Scriptură și ni se explică, ne va hrăni peste câteva momente cu Trupul și Sângele său, în Sfânta Împărtășanie. Să-l primim cu bucurie și însuflețire, căci aceasta este partea cea mai bună, care nu se va lua niciodată de la noi; e comoara adevărată, pe care hoții nu o pot fura, moliile și rugina nu o pot distruge.

* * *

După ce am ascultat cu atenție cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi, am putea numi această zi Duminica ospitalității. Am auzit în prima lectură cum Abraham îi acordă ospitalitate lui Dumnezeu. E singurul text din Vechiul Testament în care Dumnezeu e primit în vizită de oameni. Tradiția creștină consideră că cele trei persoane care poposesc în cortul lui Abraham de la Mambre sunt cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

În Noul Testament, îl găsim de nenumărate ori pe Fiul lui Dumnezeu găzduit de oameni. Astfel, îl găsim pe Isus în vizită la masă în casa lui Zaheu. De bucurie că l-a onorat cu vizita sa, Zaheu e dispus să dea jumătate din averea sa săracilor. Îl găsim la masă în casa lui Levi, viitorul apostol Matei. Îl găsim la masă în casa lui Simon Fariseul, atunci când, pe neașteptate, vine Maria Magdalena și se aruncă la picioarele lui, i le spală cu lacrimi, le sărută, le șterge cu părul capului. În Evanghelia de azi, îl găsim pe Isus în casa prietenilor săi din Betania, la Lazăr și la surorile sale, Marta și Maria. Toate aceste texte din Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu nu este un străin, el vrea să fie aproape de oameni, alături de oameni, în mijlocul oamenilor. Pe de altă parte, arată dorința și aspirația oamenilor de a fi aproape de Dumnezeu, de a-l găzdui pe Dumnezeu.

Nouă, creștinilor, Dumnezeu ne satisface această dorință. Prin Botez, noi devenim locuințe ale lui Dumnezeu. “Dacă cineva mă iubește”, spune Isus, “Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el și ne vom face lăcaș la el”. Când judecătorul păgân a întrebat-o pe sfânta Felicitas de unde are curaj, ea, o femeie slabă, să reziste amenințărilor, să meargă chiar la moarte, răspunsul a fost: “Duhul Sfânt care locuiește în mine îmi dă putere”.

Apoi, Cristos este musafirul nostru ori de câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie, la ospățul euharistic. Cristos stă la masă cu noi așa cum stătea la masă cu prietenii săi din Betania. Noi stăm la picioarele lui ca și Maria și îi ascultăm cuvântul, el ne dă ca mâncare și băutură Trupul și Sângele său. Lucrul cel mai important în viața noastră creștină este să nu-l izgonim pe Dumnezeu din suflet prin păcatul de moarte. Oferindu-i lui Dumnezeu permanent găzduire în locuința sufletului nostru, el ne va oferi găzduire după moarte în locuința sa din ceruri, așa cum am cântat puțin mai înainte la psalmul responsorial: “Cel curat cu inima va locui în casa ta, Doamne!”

Ritul latin