Start > Ritul latin > Doamne, sporește-ne credința!

Doamne, sporește-ne credința!

14 August 2010
1,154 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XIX-a de peste an (Anul C)

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni-l propune sfânta Biserică la Liturghia duminicii de azi, ne dă definiția exactă a creștinului. Iar definiția este aceasta: creștinul este un om care călătorește permanent. Creștinul este un om care, deși are un domiciliu scris în buletinul de identitate, nu are nici un domiciliu, deși are o țară, o patrie, nu are nici o țară, nici o patrie; aici, pe pământ, domiciliul lui este flotant, este provizoriu; el este mereu în drum, în călătorie, spre un domiciliu definitiv, spre o patrie definitivă, care este cerul, este Paradisul.

Creștinii, cum spune un mare scriitor francez, Lèon Bloy, sunt pelerini ai absolutului, pelerini în drum spre Dumnezeu. Drept model al călătoriei noastre pe pământ, ne sunt dați în lectura a doua patriarhii Vechiului Testament: Abraham, Isaac și Iacob, care nu aveau o casă, nu s-au stabilit nicăieri definitiv, ci călătoreau permanent, erau nomazi. Ca unul care am trăit mult timp în Palestina, mi-am dat seama cum trăiau acești patriarhi acum 2000 de ani în Palestina. Am văzut adesea beduinii din pustiul Iudeii… Astăzi se așezau într-un loc, cu turmele lor de oi și de capre, după câteva zile, în câteva minute își strângeau cortul, își luau lucrurile, le puneau pe măgari și porneau cu turmele în altă parte, unde găseau pășune; de acolo, în altă parte, veșnic în călătorie prin pustiu. Așa au trăit patriarhii, mereu în căutarea altor locuri unde să-și fixeze corturile, iar ei au devenit simbolul creștinilor care nu-și fixează nicăieri definitiv cortul pe pământ, sunt în căutarea unei patrii definitive, care este patria cerească.

Primul gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei este acesta: să trăim, să muncim cu picioarele pe pământ, dar cu gândul și cu ochii permanent la cer. Ocupațiile, grijile acestei vieți să nu ne facă să uităm care este destinul nostru final, care este sfârșitul călătoriei noastre. Fiecare om este ca servitorul din Evanghelie. Stăpânul, Dumnezeu, ne-a lăsat un număr de ani, mai mulți, mai puțini, pe pământ, și ne-a încredințat o muncă de făcut. La sfârșit, ne va cere socoteală despre felul cum ne-am îndeplinit misiunea încredințată și ne va da ce ni se cuvine: răsplata servitorului harnic sau pedeapsa servitorului leneș și neglijent.

Un mare scriitor din timpurile noastre, Graham Green, într-o carte intitulată Putere și glorie, ne descrie situația dramatică a unui om care s-a trezit la moarte, în fața lui Dumnezeu, cu mâinile goale. Lacrimile au început să-i curgă. În acel moment, nu era înspăimântat de osânda veșnică, nici de chinurile care îl așteptau, dar simțea o deziluzie, o decepție, o amărăciune imensă. Era faptul că se afla în fața lui cu mâinile goale, nu putea să-i arate lui Dumnezeu nici o faptă bună. Își dădea seama că ar fi putut atât de ușor să fie un sfânt; era de ajuns puțin curaj, puțin efort, puțină înfrânare. Acum nu mai era nimic de făcut. Își ratase viața. Nu se mai putea îndrepta nimic.

Și iată un al doilea gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei de azi: fii gata, fii pregătit. Stăpânul te poate chema oricând la el, moartea poate veni pe neașteptate, Fii mereu cu sufletul curat, ca oricând să te poți prezenta în fața lui. Vegheați. Putem muri în orice clipă, într-un accident sau în alte împrejurări. Dacă suntem surprinși cu un singur păcat de moarte pe suflet, fără harul sfințitor, știm care ne este soarta: osânda veșnică, iadul.

Să presupunem că are loc un cutremur în acest moment, că se prăbușește biserica aceasta peste noi – s-au întâmplat cazuri în istorie și murim într-o clipă. Ce s-ar întâmpla cu noi? Câți suntem în starea harului sfințitor? Care ar fi soarta noastră veșnică? Să nu ne facem iluzia că la moarte o să ne convertim, că o să facem o spovadă bună și furăm cerul după o viață trăită permanent în păcate. Moartea ne va fi cum ne-a fost viața. A fi mereu pregătit pentru moarte înseamnă nu numai a avea asigurat paradisul după moarte, ci a trăi paradisul deja pe pământ; nu este o fericire mai mare decât o conștiință liniștită, împăcată cu Dumnezeu, să fii gata oricând să te prezinți în fața lui, ca sfântul Alois de Gonzaga care, întrebat în timpul unui joc ce ar face dacă ar ști că peste câteva minute ar muri, a răspuns simplu: mi-aș continua jocul.

În sfârșit, un ultim gând pe care îl reținem din lecturile Liturghiei de azi: credința, importanța credinței în viața, credința fiind cea care ne luminează drumul spre cer. Lectura a II-a din Scrisoarea către Evrei ne propune o serie de modele de oameni călăuziți în viață de credință, oameni care datorită credinței lor au fost în stare să înfrunte toate greutățile, să sufere orice sacrificiu – cum a fost cazul lui Abraham care a fost gata să-l sacrifice pe fiul său.

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită astăzi la reflecție: avem sau nu credință? Și ce înseamnă a avea credință, dacă viața noastră nu se deosebește cu nimic de a celor care nu au credință sau este mai rea decât a celor care nu au credință? Ce înseamnă a crede în Dumnezeu, în Cristos, dacă îl înjurăm pe Dumnezeu, pe Cristos și toate lucrurile sfinte, ca și cum Dumnezeu, Cristos, nu ar exista? Dacă vorbim și facem fapte rele, ca și cum nu ar exista un Dumnezeu care ne vede și ne aude? Dacă ne satisfacem pe pământ toate poftele și plăcerile, ca și cum dincolo, după moarte, nu ar mai fi nimic de așteptat, nici paradis, nici iad?

Ca Apostolii ne rugăm acum Mântuitorului: “Doamne, sporește-ne credința. Doamne, fă-ne să trăim așa cum ne învață credința, pentru ca, la sfârșitul călătoriei noastre pământești, să ajungem la patria fericită din ceruri”. Amin.

Ritul latin