Start > Ritul latin > Iubirea fără adevăr este oarbă, adevărul fără iubire ucide

Iubirea fără adevăr este oarbă, adevărul fără iubire ucide

15 May 2010
1,842 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

Fragmentul evanghelic pe care l-am auzit constituie finalul rugăciunii sacerdotale pe care Isus a rostit-o la Cina cea de taină. În acest text, ca, de altfel, în tot discursul ținut de Isus la Cină, găsim cele două elemente fundamentale pe care se întemeiază unitatea Bisericii și pe care se bazează munca de refacere a unității creștinilor, ecumenismul, așa cum îl înțelege Conciliul al II-lea din Vatican.

Aceste două elemente fundamentale sunt adevărul și iubirea. Sunt două elemente inseparabile – unul nu poate exista fără celălalt: nici adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr. “Iubirea fără adevăr”, spunea Papa Paul al VI-lea, “este oarbă, adevărul fără iubire ucide”. Dacă, în trecut, era tendința de a accentua adevărul lezând uneori iubirea, în prezent, după Conciliu, există tendința de a accentua iubirea, fără a mai ține cont de adevăr, ceea ce transformă ecumenismul, după expresia aceluiași Papă Paul al VI-lea, într-un fals irenism, într-un fals pacifism, într-un vag sentimentalism.

Dacă vrem să știm ce este în inima unui om: ce-l preocupă, ce îl pasionează, ce îl frământă, ce îl sfâșie în interior, mai ales înainte de a muri, suntem atenți la cuvântul pe care îl pronunță cel mai des. Cuvântul pe care Isus îl pronunță cel mai des în discursul de rămas-bun, în ajunul morții sale, este cuvântul “una” – ca ucenicii săi și cei care vor crede în cuvântul lor să fie “una”. În cele câteva versete ale Evangheliei de azi, Isus, de 5 ori, repetă cuvântul “una”. “Mă rog ca toți să fie una, precum tu, Tată, ești în mine și eu în tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis”.

Dar ce îi face pe ucenicii lui Isus să fie una? Este adevărul pe care Isus l-a învățat și în care ei, ucenicii, cred. Și cum adevărul învățat de Isus este unul, acest unic adevăr îi ține uniți în jurul lui pe ucenicii lui Isus. “Este un singur Domn, o singură credință, un singur Botez”, scrie apostolul Pavel. Numai cu un verset mai înainte, Isus spunea în rugăciunea sa: “Eu însumi mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr”. Și mai departe: “Mă rog, nu numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine prin cuvântul lor”. Găsim aici un lucru care trebuie să fie subliniat cu forță: noi credem în adevărul învățat de Isus, nu pentru inteligența și pentru puterea de pătrundere a minții noastre, ci pentru rugăciunea lui Isus, făcută la Cina cea de taină; cei care ne ascultă cuvintele și acceptă adevărul descoperit de Isus nu o fac pentru arta oratorică și pentru talentul și forța noastră de convingere, ci pentru rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Isus nu a scris nici o carte, nici un tratat de filozofie, de teologie, de mistică, nu și-a scris autobiografia. El a încredințat cuvântul său ucenicilor, ca aceștia să-l transmită mai departe oamenilor, iar garantul că acest cuvânt nu se va altera, nu va degenera, este Petru, sunt urmașii lui Petru, episcopii Romei, pe care Cristos i-a înzestrat cu darul infailibilității în credință. Dar oamenii pot cădea în eroare, se pot abate de la unitatea întemeiată pe adevăr, pot crea erezii, schisme, rupturi, urmând învățături greșite. Readucerea la unitatea de credință a celor despărțiți nu o vor realiza negocierile, discuțiile, dialogul teologic, strategiile ecumenice, oricât de importante ar fi acestea, ci rugăciunea lui Isus rostită la Cina cea de taină.

Dar, în același timp, prin cuvintele și gesturile sale, Isus, la Cina cea de taină, ne arată că unitatea în jurul credinței nu se poate menține fără iubire, că adevărul fără iubire este compromis. Isus săvârșește tocmai la Cina cea de taină gesturile de iubire cele mai sublime și mai eroice: iubire care nu înseamnă sentimentalism, ci umilință, sacrificiu, renunțare, dăruire. Le oferă oamenilor, care a doua zi îl vor ucide, darul dumnezeiesc al Euharistiei. Lui Iuda, care punea la cale vânzarea, îi arată semne speciale de iubire: îi oferă bucățica de pâine. La semiți, acesta e un gest de prietenie deosebită, de iubire predilectă arătată cuiva. În acea seară, Isus toarnă apă în lighean, le spală picioarele ucenicilor și le șterge cu ștergarul. Dar ce fel de iubire va reface unitatea creștinilor, îi va readuce la unica Biserică a lui Cristos pe frații despărțiți? Nu efuziunile sentimentale, nu îmbrățișările, nu declarațiile de iubire față de frații despărțiți, deși o atitudine de dragoste și respect față de ei se impune, ci iubirea: iubirea din interiorul Bisericii Catolice, iubirea în comunitățile noastre catolice, în casele noastre religioase, are putere de convingere și de atracție asupra fraților noștri despărțiți. Aici este cheia ecumenismului, secretul ecumenismului.

Primii creștini nu au convertit lumea păgână făcând declarații de dragoste păgânilor, ci iubindu-se între ei. “Iată-i cum se iubesc”, ziceau păgânii, privindu-i cu admirație. Și s-au convertit la credința creștină. Catolicii, în special preoții, persoanele consacrate care nu trăiesc conform credinței lor și nu practică între ei porunca cea mai mare, care este porunca iubirii, nu pot face vreun ecumenism, dimpotrivă, fac imposibilă revenirea fraților despărțiți la unitatea credinței.

Ritul latin