Start > Ritul latin > Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat

Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat

9 April 2010
892 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

Isus a înviat și s-a înălțat la cer pentru că s-a rugat și l-a avut pe Duhul Sfânt.
Îmi vine să cred că el, ca “începător și desăvârșitor al credinței” (Evr 12,2), se ruga mereu în extaz.
Apostolii l-au văzut deseori pe Isus rugându-se. Impresionați de rugăciunea lui i-au cerut: “Doamne, învață-ne să ne rugăm!” Și el i-a învățat Tatăl nostru (cf. Lc 11,1-4).
Se pare că rugăciunea aceasta nu le-a fost destul de clară, destul de înțeleasă, fiindcă n-au spus-o prea des; sau, poate au spus-o, dar, fiindcă nu reușeau extazul, nu aveau prea mare încredere în rugăciunea lor. Din acest motiv s-au apropiat o dată de Isus și i-au spus prin apostolul Filip: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns” (In 14,8), fiind convinși că, văzându-l pe Tatăl, se vor ruga asemenea lui. Dar, chiar fără a-l vedea pe Tatăl, Isus a insistat de multe ori asupra necesității rugăciunii, mai ales în Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46).
Oare după învierea lui Isus, ucenicii au înțeles rostul și necesitatea rugăciunii? Se pare că nu prea. Ce le lipsea? Un model de adevărată rugăciune și o forță care să-i tragă spre cer. Dar, după înălțare, când în mijlocul lor se afla preacurata Fecioară Maria și aveau toată siguranța că promisiunea lui Isus de a primi putere de sus se va realiza, ei se roagă în Cenacol, așteptând pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,13-14).
Ucenicul iubit de Isus, Ioan, este acela care a înțeles cel mai bine necesitatea rugăciunii și mintea lui curată a înregistrat fidel lunga rugăciune a lui Isus de la Cină. Ioan este singurul evanghelist care o redă în toată măreția și motivația ei, pentru a pune în evidență că Isus singur este calea către Tatăl prin rugăciune și puterea cuvântului, adică prin Duhul Sfânt (cf. Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, (o.c., pag. 171). În acel timp Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat astfel: “Părinte sfânt, nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, ca să creadă lumea că tu m-ai trimis… Tată, vreau ca unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat!”
Dacă sfântul Paul spunând: “Pe Cristos vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să mă fac părtaș de suferințele lui, ca să-i devin asemănător întru moarte, cu speranța că voi ajunge la învierea din morți” (Fil 3,10-11), arăta că voia să cunoască puterea rugăciunii lui Isus care este o luptă cu cerul, un efort de înălțare către Tatăl, un resort al învierii din morți.
Isus este prezentat în ecleziologie ca mire. Mireasa sa este Biserica. Mireasa lui Isus, așa cum reiese din episodul Cinei celei de Taină, s-a născut din rugăciunea lui Isus și din Euharistie, pentru “ca toți cei care vor crede în mine, să fie una”, spune Isus, unitate realizată prin: “Trupul meu dat pentru voi și potirul legământului nou prin sângele meu vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). Biserica este biserică (adunarea credincioșilor) în măsura în care pune în evidență unirea cu Cristos ca reflex al unirii dintre Cristos și Tatăl în Duhul Sfânt, devenind Trupul său Mistic.
Prin înălțarea Mirelui la cer, Mireasa pleacă în căutarea lui, devine o societate escatologică, o societate de rugăciune, o forță comunitară care se înalță spre cer.
O legendă arabă spune că o tânără mireasă și-a pierdut mirele și a plecat în căutarea lui. A ajuns în fața unei colibe care avea o ușă atât de îngustă că doar un trup spiritualizat s-ar fi putut strecura dincolo. În liniștea zorilor, din colibă a auzit glasul suspinând al iubitului care o jelea tocmai pe ea, așa cum se jelesc morții. A bătut la ușă și dinăuntru un glas a întrebat: Cine ești? Ea a răspuns: Eu sunt. Atunci s-a lăsat o liniște adâncă, a încetat până și murmurul izvoarelor, foșnetul copacilor, a amuțit până și cântecul de dimineață al păsărelelor… Dar glasul dinăuntru n-a răspuns și ușa a rămas închisă… Atunci tânăra mireasă s-a înfășurat în vălul meditației și, fără o lacrimă, fără un suspin, s-a îngenuncheat lângă ușă. A stat o zi și o noapte meditând, adâncind în inima ei noțiunea esențială care cere ca aleșii iubirii să se lepede mai întâi cu totul de ei înșiși, înainte de a se înfățișa înaintea iubirii supreme. Apoi s-a ridicat și a mers mai întâi la râu să se spele; apoi, cu pas hotărât s-a întors la colibă și a bătut la ușa îngustă. Dinăuntru glasul a întrebat din nou: Cine ești? De data aceasta mireasa a spus: tu ești! Și ușa s-a deschis singură. Și ea, fericită ca în paradis, și-a găsit iubitul, cu care s-a căsătorit pe vecie în fața lui Dumnezeu singur (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC, București 1994, pag. 95).
Atitudinea Biserici, ca Mireasă credincioasă, trebuie să constea în meditație și rugăciune. Apostolii i-au spus lui Isus: “Învață-ne să ne rugăm!” Mireasa de azi, Biserica, trebuie să-i spună: Învață-mă să spun: “tu ești!
Următoarele două lecturi ne învață cum trebuie să ne rugăm.
Auzim în credință glasul Mirelui: Iată! eu voi veni? (Lec. a II-a).
Acela care trebuie să se roage în noi “cu suspine negrăite” (Rom 8,26) este Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt și Mireasa spun: Vino! Cel care ascultă, Mirele, spune: Vino!
Mireasa răspunde printr-un Amin total. Acest Amin este spus printr-o credință desăvârșită, rezultat al rugăciunii Mirelui. Amin, sau: He emen, înseamnă: Cred cu toată ființa mea.
Prima lectură pune în evidență Amin-ul spus de sfântul Ștefan. Amin-ul său este acel răspuns dat mirelui de mireasa care a bătut la ușa îngustă a colibei: tu ești! Sfântului Ștefan i se deschide cerul, pentru că s-a făcut una cu Cristos în iubire: își încredințează sufletul lui Isus, ca să ajungă la Tatăl: Doamne Isuse, primește sufletul meu!; se roagă pentru dușmani: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!; adică se roagă ca să nu moară nici dușmanii vieții, exact cum s-a rugat Isus pe Calvar. Acest fel de rugăciune atinge culmea perfecțiunii și duce la înviere și la viața veșnică. Isus a înviat și s-a înălțat pentru că s-a rugat, după cum ni se relatează în Scrisoare către evrei: Isus Cristos, în timpul vieții sale pământești, a înălțat rugi și rugăminți, cu strigăte puternice și cu lacrimi, către acela care îl putea scăpa de la moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat (4,7). Evlavia, pietatea, este al șaselea dar al Duhului Sfânt, pe care îl primesc toți acei care au darul fricii de Dumnezeu, nu numai ca atitudine filială izvorâtă din iubire, ci mai ales ca atitudine reverențială izvorâtă din cunoașterea nimicului propriu de ființă umană, din smerenie, așa cum Isus însuși a ținut să afirme că Tatăl său este mai mare (cf. In 14,28). Isus, datorită evlaviei, pietății, în rugăciune, a scăpat de moartea veșnică, din cauză că luase asupra sa păcatele noastre, a înviat pentru viața veșnică și șade de-a dreapta Tatălui.
Datoria noastră este:
1) de a-i cere Tatălui pe Duhul Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morți, ca să se roage în noi și cu noi, cu Biserica, prin acele suspine negrăite: Vino, Doamne Isuse!
2) de a ne ruga pentru dușmani, pentru convertirea păcătoșilor, și
3) să prețuim rugăciunea celui sărac, așa cum ne-a învățat fericitul nostru Ieremia: Mi-aș da și ochii pentru cei săraci, pentru că ei se roagă cu simplicitate și umilință, iar rugăciunile lor sunt nespus de plăcute sfintei Fecioare, așa încât însăși sfânta Fecioară se încrede în rugăciunile lor.
Se mai roagă astăzi cineva în felul lui Isus și al sfinților?
Să ne rugăm noi cu psalmistul: Ascultă, Doamne, glasul meu când strig. Ție îți spune inima mea: Am căutat fața ta. Fața ta o caut. Nu-ți întoarce fața de la mine! (Antif. int. LR Ps 26,7-9). Amin.

Ritul latin