Start > Ritul latin > S-a înjosit pe sine; de aceea și Dumnezeu l-a înălțat

S-a înjosit pe sine; de aceea și Dumnezeu l-a înălțat

29 March 2010
1,335 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica Floriilor (Anul C)

Suntem în ultima săptămână de viață pământească a Mântuitorului. Conflictul dintre Isus și dușmanii săi a ajuns la paroxism. Deznodământul e iminent. În cursul a opt zile asistăm la răsturnări de situații incredibile. Prima zi din această ultimă octavă a vieții lui Isus, și pe care o numim Duminica Floriilor, a început bine pentru Isus. El poartă ofensiva, am putea zice, și are chiar victoria de partea sa; dușmanii săi sunt reduși la tăcere. Isus își face intrarea triumfală în Ierusalim.

Tabloul este impresionant: aclamații, strigăte de bucurie, haine întinse pe pământ în loc de covoare, pe care să pășească măgarul care îl poartă în spate pe marele Împărat, ramuri smulse din palmieri și agitate în văzduh; de la ieșirea din Egipt, Israelul nu mai cunoscuse o asemenea explozie de bucurie. A fost un delir. “A doua zi, o gloată mare, care venise la sărbătoare, cum a auzit că vine Isus la Ierusalim, a luat ramuri de finic și i-a ieșit în întâmpinare, strigând «Osana! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului, împăratul lui Israel!» Isus a găsit un măgăruș și a încălecat pe el, după cum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului, iată că împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgărițe…» Toți cei care fuseseră împreună cu Isus, când îl chemase pe Lazăr afară din mormânt și îl înviase din morți, dădeau mărturie despre el. Și norodul i-a ieșit în întâmpinare, pentru că aflase că făcuse semnul acesta. Fariseii au zis deci între ei: «Vedeți că nu câștigați nimic; iată că toată lumea se duce după el»” (In 12,12-19).

Cauza imediată a triumfului lui Isus, ceea ce a provocat entuziasmul mulțimilor, a fost învierea lui Lazăr, o minune uluitoare: semn evident pentru mulțime că el este Mesia, trimisul lui Dumnezeu, regele lui Israel, prevestit în Cărțile Sfinte. “Au adus măgărușul la Isus. Apoi și-au aruncat hainele pe el și l-au așezat pe Isus călare, deasupra. Pe când mergea Isus, oamenii își așterneau hainele pe drum. Când s-a apropiat, spre coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: «Binecuvântat este împăratul care vine în numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile preaînalte!» Unii farisei din norod i-au zis lui Isus: «Învățătorule, ceartă-ți ucenicii!» El le-a răspuns: «Vă spun că, dacă vor tăcea ei, vor striga pietrele»” (Lc 19,35-40).

În dimineața Floriilor, Isus se găsește din nou exact în situația în care se mai găsise o dată, în Galileea, după minunea înmulțirii pâinilor, când mulțimea l-a căutat ca să-l facă rege. E adevărat că Isus nu intră în cetate cum intră în triumf un comandant de oști, așezat pe un car de război, în fruntea batalioanelor de soldați, urmat de mulțimea prizonierilor cu lanțuri la picioare. El intră triumfător, dar așa cum îl prezisese profetul Zaharia, “smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe” (Zah 9,9). Și totuși, în ochii mulțimii, în acea zi, Isus apărea ca cel mai puternic comandant de oști de pe pământ, întrucât deținea arma cea mai puternică, arma absolută: darul minunilor, care ar fi putut să facă ce nu pot să facă astăzi nici rachetele inteligente ale americanilor, care, teleghidate prin sateliți, pot să intre prin hornul clădirii și să cadă pe capul adversarului.

Poporul, în stare de euforie, de beție, era la picioarele lui Isus. Ar fi putut să-l manipuleze cum voia. Cei care vor să pună mâna pe puterea politică, experți în manipularea maselor, cunosc metoda cea mai simplă pentru a-și atinge scopul: provoacă o revoluție pe care o numesc spontană, scot poporul în stradă și, când lumea este cuprinsă de euforie, ies din umbră și pun mâna pe putere. Așadar pentru Isus sosise momentul să pună mâna pe putere. Dușmanii săi nu mai existau: îi înghițise pământul. Trebuia să fie bătut fierul cât era cald. Sosise pentru Isus momentul decisiv: trebuia să aleagă între tron și spânzurătoare sau cruce; altă alternativă nu era. Știa că, dacă refuză să urce pe tron, trebuie să urce pe cruce. Și atunci, s-a petrecut incredibilul, ceea ce logica umană nu poate să accepte: a ales crucea. Acesta a fost tronul de pe care a voit să domnească: “Când voi fi înălțat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toți oamenii”. Purtat în triumf la templu, Isus le vorbește mulțimilor ore în șir, fără întrerupere. Iată în rezumat discursul său din ziua Floriilor: “«A sosit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevăr, adevăr vă spun, că, dacă bobul de grâu, care a căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. Cine își iubește viața o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică. Dacă vrea cineva să-mi slujească, să mă urmeze; și unde sunt eu, acolo va fi și slujitorul meu. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl meu îl va cinsti. Acum, sufletul meu este tulburat. Și ce voi zice?… ‚Tată, izbăvește-mă din ceasul acesta?…’ Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, preamărește numele tău!» Și din cer s-a auzit un glas care zicea: «L-am preamărit și-l voi mai preamări». Poporul care auzise glasul a zis că a fost ca un tunet. Alții ziceau: «Un înger a vorbit cu el!» Isus a răspuns: «Nu pentru mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum, stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage la mine pe toți oamenii». Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară… Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat și s-a ascuns de ei” (In 12,23-33.36).

Din nou se ascunde, ca și după minunea înmulțirii pâinilor, când mulțimea a voit să-l facă rege cu forța. Totul s-a terminat. Ziua aceasta de triumf începuse bine și se încheie cu un fiasco. La căderea nopții, profitând de întuneric, Isus dispare, se ascunde, fuge, iese din cetate, trece Muntele Măslinilor și cere adăpost în casa prietenilor săi din Betania. Exact ca un comandant de armată, care, în toiul luptei, își părăsește trupele și fuge, se ascunde, rămânând pentru toată veșnicia cu trista reputație de dezertor laș. Dar Isus nu era laș. Dimpotrivă, pe parcursul acestei săptămâni, va da dovadă de un curaj eroic: merge lucid și neînfricat la moarte. E atât de curajos încât nu-i pasă că trece în ochii oamenilor drept un laș. Atunci, ce voia Isus cu atitudinea sa paradoxală, de neînțeles? Sau, mai degrabă, ce nu voia? Din discuția cu Pilat, din Vinerea Mare, dimineața, apare clar că Isus nu vrea să fie nici Iuliu Cezar, nici Alexandru Macedon, nici vreun alt cuceritor care merge în fruntea armatelor ca să subjuge popoarele, deși, dacă ar fi voit, ar fi putut să fie și un Cezar sau un Alexandru Macedon. “Împărăția mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. “Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar acum, împărăția mea nu este de aici”. “Atunci, un rege tot ești!”, i-a zis Pilat. “Da, a răspuns Isus, eu sunt rege” (In 18, 36-37).

Deși s-a făcut nevăzut la căderea nopții, poporul nu și-a pierdut încrederea în Isus și spera că totuși el va urca, în cele din urmă, pe tronul lui David. Notează evangheliștii: “Ziua, Isus învăța poporul în templu, iar noaptea se ducea de o petrecea în muntele ce se cheamă Muntele Măslinilor. Și poporul venea dis-de-dimineață la el, în templu, ca să-l asculte…” “Iuda, trădătorul, știa și el locul acela, pentru că Isus de multe ori se adunase acolo cu ucenicii săi” (Lc 21,37-38; In 18,2).

Dacă în seara Floriilor poporul nu și-a pierdut încrederea și speranța, fariseii, dușmanii lui Isus, și-au redobândit curajul pe care și-l pierduseră dimineață. Își ziceau: “Dacă Isus se ascunde când se lasă întunericul, înseamnă că îi este frică. Avem șanse de a câștiga lupta”. În ceea ce îl privește pe Iuda, el își pierde orice speranță. Întrucât ținea punga comunității, spera să ajungă ministru de finanțe când Isus avea să urce pe tron. Atitudinea neașteptată a lui Isus îi dă peste cap toate calculele. Iubirea lui față de Isus se transformă în ură și dorință de răzbunare. În seara zilei de Florii, a încolțit în mintea lui Iuda gândul și hotărârea de a-l vinde pe Învățătorul său.

Această tragică săptămână avea să se termine cu moartea a două persoane, amândouă atârnând de un lemn. E vorba de Isus și de Iuda; doi nebuni sau doi înțelepți, cum vrem să-i numim. O să vedem în ce fel nebuni, în ce fel înțelepți. Colina Calvarului nu e departe de locul din Valea Gheenei, unde trădătorul și-a pus capăt zilelor. Nu este exclus ca Isus, pironit pe cruce, să fi văzut de departe cadavrul lui Iuda atârnând de creanga copacului de care s-a spânzurat. Cei doi spânzurați, unul de o cruce, celălalt de un copac, reprezentau în acel ceas dureros două lumi, două concepții, două nebunii, două înțelepciuni diametral opuse: nebunia lui Dumnezeu și nebunia omului, înțelepciunea, logica lui Dumnezeu și înțelepciunea, logica omului, înțelepciune care vine de la sânge și carne, și care, de fapt, împotrivindu-se înțelepciunii ce vine de la Dumnezeu, alunecă în nebunie și duce la spânzurătoare.

Că Isus a fost considerat și tratat în timpul vieții sale publice ca nebun, rezultă clar din evanghelii: rudele sale au încercat să-l bage în cămașă de forță, să-l aducă acasă legat. Regele Irod, la care îl trimite Pilat, e convins că are în fața lui un nebun și îl tratează cu dispreț. Pilat și soldățimea, în timpul arestului, îl tratează la fel; de aceea, fac din el un rege de carnaval și se distrează pe seama lui; îl îmbracă cu o zdreanță roșie în chip de mantie regală; coroana de spini și trestia – sceptrul – sunt însemnele regale. Dar nebunia lui Cristos, nebunia crucii, reprezintă înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, prin care a fost salvată lumea.

Iuda reprezintă lumea opusă, lumea celor care, cum se exprimă apostolul Pavel, “crezând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni”; e lumea raționaliștilor, a filozofilor care nu cred decât în propria lor judecată, respingând miracolul, supranaturalul, misterul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu au credință. Din această categorie fac parte fariseii de pe vremea lui Isus: raționaliștii, iluminiștii, scientiștii timpului. Iluminismul nu e de la Voltaire; e vechi cât creștinismul. Ei, fariseii, au văzut minunile lui Isus, dar n-au crezut în ele și, bineînțeles, nici în Isus ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Ca niște buni raționaliști ce erau, le-au considerat niște fenomene naturale sau diabolice. Și, rămași numai cu judecata lor, au înnebunit.

Într-una din zile, Isus le aruncă în față cuvântul “nebunilor!”. E un singur exemplu care dovedește că erau iraționali, că mintea nu le funcționa normal. Isus îl înviase pe Lazăr cel intrat deja în putrefacție. Văzând minunea, fariseii se hotărăsc să-l omoare nu numai pe Isus, dar și pe Lazăr, zicând: “Ce ne facem? Omul acesta face minuni; dacă îl lăsăm de capul lui, toată lumea merge după el”. N-au mai fost în stare să judece că Isus, dacă era în stare să învie morții, era în stare să se învie și pe sine și să-l învie și pe Lazăr a doua oară.

Dar exemplul cel mai evident de raționalist irațional, care alunecă în nebunie, este Iuda. Cazul ucenicului trădător e un mister tulburător, sortit să rămână veșnic nedeslușit. E personajul cel mai discutat din Evanghelie. Dacă s-ar aduna într-o antologie toate paginile pe care le-au scris autorii de teologie, de exegeză, de spiritualitate, romancierii, poeții, s-ar putea vedea că nici un om de pe pământ nu are un dosar atât de voluminos ca Iuda. Fiind “fiul pierzării”, unii nu-l pot plasa decât în iad. F. Mauriac, de pildă, scrie: “A fost suficient de iubit, pentru ca trădarea lui să fie de neiertat”. Iar Romanò adaugă: “E singurul om al cărui plâns nu trebuie să stârnească milă”.

Dar cei mai mulți dintre cei care au scris despre Iuda i-au luat apărarea, l-au disculpat, considerându-l victima unui destin nedrept. Toți raționaliștii, începând cu gnosticii, au scris în favoarea lui. Erezia apocrifelor e gnoza, adică cunoașterea rațională. Pentru a salva rațiunea, gnosticii au sacrificat misterul, eliminând astfel credința. În “Evanghelia lui Iuda”, carte apocrifă, trădătorul e descris ca un erou, ca un campion al libertății. O altă carte apocrifă, “Faptele lui Andrei, Pavel și Filemon”, ne informează că Isus îl iartă pe Iuda, după care îl trimite în pustiu, ca să se purifice. Iuda nu rezistă în fața Satanei, cade din nou și Diavolul pune stăpânire pe el. Dar nici de data aceasta, Isus nu-l pedepsește după cum ar fi meritat, mulțumindu-se să-l trimită la Amenti, adică într-o lume subterană, unde se trăiește ceva mai bine decât în iad. Și așa e tratat Iuda până la exegeții raționaliști moderni, precum Rénan, Loisy, Guignebert, Bultman; pentru aceștia, trădarea lui Iuda e o poveste, un mit; Iuda, spun ei, nici măcar nu a existat, e o invenție a primei comunități creștine.

În fond, de ce l-a vândut Iuda pe Cristos? Răspunsul vine imediat: ca să câștige bani. Că era lacom de bani, că ținea punga și fura din ea, ne-o spune și Evanghelia. Dar în actul trădării apare mai degrabă dezechilibrul mintal decât dorința de bani. Câștigă 30 de arginți, o sumă derizorie. Putea foarte bine să fugă cu punga de bani a comunității, în care erau mai mulți arginți decât i-au oferit cei cu care a făcut târgul, vânzându-l pe Isus.

Și de ce s-a sinucis Iuda? Fiindcă era nebun. Orice sinucigaș își ia zilele într-un moment de întunecare a minții, de depresie nervoasă, de nebunie. Această stare poate să fie de natură patologică, ereditară, dar se poate ajunge la ea și ca urmare a excesului de alcool, din cauza drogurilor, a desfrâului și, mai ales, a necredinței; deci este o nebunie culpabilă. Iuda nu a crezut în Cristos, a refuzat să creadă în înțelepciunea lui Dumnezeu, adică în nebunia crucii, rămânând cu propria sa judecată, cu propria logică și cu propriile sale calcule omenești. Iar necredința i-a afectat creierul, i-a întunecat judecata, ceea ce l-a condus la trădare și la sinucidere: neavând credință, n-a mai găsit nici un motiv logic pentru care să trăiască; viața lui nu mai avea nici un sens.

Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Fides et ratio, ne arată cât este de necesară credința pentru sănătatea mintală, pentru a salva rațiunea. “În Noul Testament, mai ales în scrisorile sfântului Pavel, iese la suprafață cu o mare claritate opoziția dintre înțelepciunea lumii acesteia și aceea a lui Dumnezeu, revelată în Isus Cristos. Profunzimea înțelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obișnuite de gândire… Fiul lui Dumnezeu răstignit este evenimentul istoric de care se lovește orice încercare a minții de a construi în baza unor argumentări doar umane o justificare suficientă a sensului existenței. Adevăratul punct de legătură, care pune la încercare orice filozofie, este moartea lui Isus Cristos pe cruce. De fapt, orice încercare de a reduce planul mântuitor al Tatălui la pura logică umană este destinată falimentului. «Unde-i înțeleptul? Unde-i cărturarul? Unde-i cugetătorul acestei lumi?» (1Cor 1,20), se întreabă cu emfază apostolul. Pentru ceea ce vrea să facă Dumnezeu, nu este suficientă doar înțelepciunea omului priceput, ci se cere o trecere decisivă la acceptarea unei noutăți radicale. «Dumnezeu a ales ce era fără minte pe lume, ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți» (1Cor 1,27). Omul nu reușește să înțeleagă cum poate moartea să fie izvor de viață și de iubire, dar Dumnezeu a ales, pentru a revela taina planului său de mântuire, tocmai ceea ce rațiunea consideră «nebunie» și «scandal»… Rațiunea nu poate epuiza taina iubirii pe care o reprezintă crucea și tot crucea îi poate da rațiunii ultimul răspuns pe care ea îl caută” (nr. 23).

Ritul latin