Start > Ritul latin > Ceva nou

Ceva nou

20 March 2010
1,088 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul C)

“Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se-ntâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și un râu prin locuri secetoase ca să adăp pe poporul meu cel ales.” (Is. 43, 16-21)

“Fraților, eu uit ce a fost în urma mea și țintesc numai spre cele de dinainte.” (Fil. 3, 8-14)

“… nimeni nu te-a osândit? Mergi și să nu mai păcătuiești.” (In. 8, 1-11)

Cuvântul care trebuie predicat astăzi are un subiect comun: noutatea. Sau mai bine spus, Dumnezeu ca autor al noutății.

Textul luat din prorocia lui Isaia se referă la trecut cu drumul deschis evreilor prin mijlocul mării. Însă amintirea primului Exod, slujește numai pentru a vorbi despre liberarea cea nouă, o revenire din robia babilonică, care actualizează și chiar depășește pe cea precedentă. Dumnezeu este acela, care face totdeauna “lucruri noi”.

Amintirea trecutului nu poate fi numai o simplă aducere aminte nostalgică ci reprezintă o cheie interpretativă a prezentului și o încurajare de a înfrunta cu sentiment de încredere viitorul. Acum, noutatea senzațională (“voi face un drum nou prin pustiu”), nu este lipsită de risc. Și aici, fie-mi învoită o referire la criza actuală care apasă asupra bisericii. Într-un climat de dezorientare, de nesiguranță și de neîncredere, unii oameni par a fi obsedați și preocupați de a ieși din criză, fără ca ei s-o fi trăit în realitate și mai ales fără a fi fost implicați direct în aceasta. Fără s-o fi înțeles.

Pentru a ieși afară dintr-o încăpere trebuie ca mai întâi să fi fost complet înăuntrul acestei încăperi. Nu a asista din afară, într-o ținută îngâmfată tipică judecătorilor sau doctorilor, care măsluiesc rețete miraculoase pentru toate bolile. În situații de felul acesta nu folosește la nimic marile hărți geografice ale trecutului, cel puțin sunt insuficiente. N-au nici un rost toate mâzgâliturile și vopsiturile cele noi care ascund îngâmfarea, neputința și fățărnicia. Există fenomene inedite și obstacole care nu au fost încă verificate de experți. Nu se dau explicații vechi la probleme noi. Nu vă mai amintiți de ceea ce a fost odată. Pentru circumstanțe dintre cele mai variate, nu există nici o soluționare standardizată. Nu există nici un răspuns sigur care să se potrivească la toate cazurile.

În această privință, iluzia cea mai periculoasă este de a sta în așteptare, static (sau limitându-ne a aplauda entuziaști) toate fantasmagoriile pe care ni le-a prezentat cineva ca venite de sus. Nu. Departe de noi asemenea gânduri, deoarece calea cea dreaptă se descoperă numai mergând pe dânsa, și ar fi vai de noi dacă am rămâne blocați la vreo intersecție. Calea cea dreaptă nu se descoperă la masa de scris, la birou, nici din cărți ori prin discuții interminabile. Ci o vom descoperi numai atunci când ne vom hotărî cu curaj de a ieși la câmp și a pleca în explorare. Evident este o cale plină de riscuri, însă într-o atare situație dramatică riscul cel mai mare este acela a ne feri de riscuri. Desigur, aceasta este o hotărâre îndrăzneață, o aventură, dar credința nu este oare cea mai incomodă dar și mai îmbucurătoare dintre aventuri.

Credința nu este un voiaj turistic, organizat cu programe bine definite. Credința ne oferă o siguranță fundamentală, pe care numai Isus ne-o poate da. Dar El nu vine ca să ne mângâie sau să ne asigure. Nu. Dar face ceva mai mult. Ne deschide o nouă cale. Calea mântuirii care trece prin pustiu. Mergând pe această cale, noi nu vom greși, nu ne vom rătăci cu toate că este plină de riscuri.

În lectura a II-a Sfântul Pavel ne vorbește despre “noutatea” lui personală în urma întâlnirii cu Isus, ba chiar de două noi noutăți interdependente. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ținem cont de precedenta polemică, îndârjită dintre misionarii proveniți din legea iudaică, care cu toate că îl predicau pe Cristos și noutatea lui radicală, rămăseseră încă atașați de lucrurile cele vechi ale legii (circumciziunea), și își bazau propria lor mântuire, pe practicarea acestor observanțe, depășită deja. Aceștia au fost definiți: “Lucrătorii cei răi”, “câini”, “mutilați”. Sfântul Paul, tuna și fulgera împotriva unora ca aceștia.

Acum, Sfântul Paul, care a fost un bun păzitor al legii mozaice, spune că tot ceea ce ar putea constitui slava și mărirea lui le socotea ca pe o măturătură din clipa când l-a descoperit pe Cristos. Toate faptele lui cele bune de până atunci, le socotește ca pe o pierdere, în confruntare cu posibilitatea de a-l câștiga pe Cristos. Convertirea lui este o convertire adevărată a privirii, nu cu ochii îndreptați spre faptele bune din trecut ci spre misterul lui Cristos, adică spre patima, moartea și învierea Lui. Sfântul Pavel nu se încrede în nevinovăția lui care îi vine din lege, ci numai în dreptatea care vine de la Dumnezeu, bazată pe Credință. Nu dă nici o crezare propriilor sale posibilități și nici în meritele câștigate, ci numai în “puterea învierii Domnului”. Convertirea lui este “o misiune a Paștelui”, care-l face să iasă din el însuși din propriul lui orgoliu datorat propriilor virtuți. În această ordine de idei păcatul nu ar consista numai în ceea ce am săvârșit rău dar și în ceea ce am făcut bine în cazul când acesta ni-l atribuim nouă înșine. Apostolul ne mai spune că unica siguranță și încredere este reprezentată de ceea ce Cristos face pentru noi (și noi în El).

Apoi, există și a doua noutate. Sfântul Paul nu se socoate un parvenit, pentru că el a învățat dificila artă de a uita tot ceea ce a lăsat în urmă (impedimente, munci persecuții, riscuri). O asemenea comportare nu o poate avea decât numai acela care nu se mai uită înapoi, ci privește drept înainte. Aceasta este speranța care-i dă puteri. Sfântul Paul nu se uită o clipă înapoi, ci ochii lui sunt mereu ațintiți spre punctul de sosire, acolo unde îl așteaptă Isus Cristos. Deci, deocamdată, nu posedarea ci căutarea. În domeniul credinței, aplicațiile sunt transparente și tulburătoare.

Zadarnic lucru ar fi dacă ne-am opri spre a discuta dacă unul sau altul este credincios sau nu. Asta ar fi ca și cum un alergător angajat într-o competiție sportivă, s-ar opri din alergare spre a-și da seama dacă aleargă sau nu. Noi nu posedăm credința ci suntem posedați de credință, atașați de Cristos. Noutatea o aflăm și în Evanghelia de astăzi prin antiteza stridentă dintre exigențele neînduplecate ale legii și strategia milostivirii actualizată de Isus. Acuzatorii îi tăgăduiesc femeii adultere posibilitate unei schimbări în bine. Cu pietrele pe care le au deja în mâini ei vor să îngroape nu numai trecutul, dar chiar și persoana.

Cristos, prin iertarea Sa, lichidează definitiv trecutul, și-i redă păcătoasei un viitor intact. Pedeapsa cerută de judecătorii inexorabili este sterilă. Iertarea lui Cristos este creativă. Aș vrea să subliniez numai acea particularitate: “Isus s-a plecat în jos și scria cu degetul pe pământ”. Că ce anume a scris, evanghelistul nu ne spune, însă de-a lungul veacurilor mulți sunt cei ce s-au întrebat că ce anume a scris Isus pe pământ cu acea ocazie: a scris El oare păcatele celor ce o învinovățeau, numele bărbatului cu care păcătuise, porunca “să nu preacurvești”, sau “să nu ucizi”! Prea puțină importanță are conținutul acelor scrise, deoarece, recile și slinoasele precepte ale legii vechi sunt săpate în piatră, însă milostivirea nu poate fi scrisă pe nici un fel de materie dură. Noua lege a dragostei poate fi scrisă numai în inima omului.

Ritul latin