Start > Ritul latin > Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeți?

Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeți?

20 March 2010
1,330 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a V-a din Post (Anul C)

Tema liturgiei cuvântului din duminica de azi poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: este cuvântul “nou” care leagă între ele cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat.

În prima lectură Dumnezeu le spune evreilor vestindu-le, eliberarea din captivitatea babiloniană: “Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte, și nu vă mai uitați la cele vechi. Iată, voi face ceva nou, și-i gata să se întâmple: nu observați?” Care-i lucrul nou pe care îl va face Domnul? “Voi face un drum prin pustiu și râuri în locuri secetoase”. Un drum prin nisipul pustiului e imposibil pentru om să facă, deoarece cea mai mică adiere de vânt acoperă imediat cu nisip drumul deschis. Eliberarea din robie a poporului evreu și drumul deschis în pustiu pe care poporul eliberat va putea să se întoarcă în patrie este o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, așa cum o minune a fost odinioară eliberarea poporului evreu din robia Egiptului și drumul uscat deschis prin mijlocul mării pe care poporul l-a străbătut, îndreptându-se spre Țara făgăduită: “Așa vorbește Domnul care a croit un drum prin mare și o cărare prin apele cele puternice, care a scos care și cai, o oștire și războinicii viteji, culcați deodată împreună ca să nu se mai scoale, nimiciți și stinși ca un muc de lumânare”.

În a doua lectură, apostolul Pavel ne vorbește tot de un lucru nou; e vorba de marea noutate care s-a petrecut în viața sa personală în momentul întâlnirii sale cu Cristos. A fost tot o eliberare, o trecere de la viața de păcat din trecut la viața nouă de libertate a harului. “Eu fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, mă avânt spre ce este înainte”. Această salvare sau îndreptățire, această trecere de la ce era vechi la ce e nou, este și ea o minune a harului lui Dumnezeu. Apostolul mai înainte fusese un zelos, un fanatic înfăptuitor al prescripțiilor Legii vechi și credea că prin faptele sale bune, conforme cu Legea lui Moise se va îndreptăți, se va mântui. Dar se înșelase. Mărturisește: “Lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am considerat drept pagubă când l-am întâlnit pe Cristos. Privesc toate aceste lucruri drept pagubă acum când l-am întâlnit pe Cristos. Acum privesc toate aceste lucruri drept pagubă, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru el am pierdut toate și le socotesc drept gunoi, ca să-l câștig pe Cristos”. Ce vrea să ne spună Apostolul? Vrea să soună așa: suntem obligați să împlinim Legea, să facem fapte bune. Dar noi vom fi judecați și condamnați nu numai pentru faptele noastre rele, ci și pentru faptele noastre bune dacă considerăm că îndreptățirea, mântuirea e lucrarea faptelor noastre bune și nu lucrarea și darul lui Cristos. În acest caz, înseși faptele noastre bune devin păcate, pagubă, gunoi și chiar erezie: este erezia pelagiană.

Când e vorba de îndreptățire, de mântuire, important nu este ce facem noi pentru Cristos; important este ce face Cristos pentru noi.

În a treia lectură, în Evanghelie, Cristos înfăptuiește și el un lucru nou în femeia prinsă în adulter: noutatea constă în faptul că Isus transformă o depravată, o prostituată într-o făptură nouă, curată, nevinovată, iertată de Dumnezeu.

În duminica trecută ni s-a citit pagina mișcătoare a fiului risipitor; era o parabolă în care Isus ne îndemna să credem în îndurarea fără margini a Tatălui ceresc și să ne lăsăm împăcați cu el prin sacramentul iertării. Astăzi trecem de la parabolă la realitate. Dar tema rămâne aceeași. Ceea ce ni se spune în plus în evanghelia de azi este faptul că iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu, trece prin Isus Cristos. În parabola din duminica trecută găsim un fiu mai mare care nu părăsește casa tatălui său, nu pleacă să-l caute pe fratele său rătăcit printre străini, să-l ajute să iasă din starea de degradare în care căzuse, dimpotrivă, se arată supărat, îmbufnat, mânios pe tatăl său fiindcă l-a primit din nou acasă. Și în evanghelia de azi găsim un frate mai mare: este Isus Cristos, care însă nu a rămas în casa Tatălui ceresc, ci a coborât în căutarea fraților săi mai mici aflați în mizerie și păcat.

Să ne imaginăm câteva momente scena descrisă de evanghelistul Ioan. Isus învăța într-una din curțile templului. Lumea stătea liniștită în jurul lui și îi asculta cuvintele. Dintr-odată gălăgie, larmă mare, strigăte: “Păzea! La o parte! Faceți loc!” Fariseii, vociferând furioși, ca niște bravi vânători care capturaseră un animal extraordinar, rup cercul ascultătorilor și aruncă la picioarele lui Isus o femeie care abia apucase să pună ceva pe ea; plângea, se zbătea, țipa disperată și tremura din toate încheieturile. “Învățătorule, spun fariseii pe un ton triumfător, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului chiar pe când săvârșea adulterul. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Dar tu ce zici?” Nu că chiar i-ar fi interesat ce gândește Isus. Voiau să-i întindă o capcană ca să-l învinuiască. Oricare ar fi fost răspunsul, nu avea cum să le scape. Dacă zicea “Lăsați-o în pace. Nu-i faceți nimic!”, îl acuzau că încalcă Legea lui Moise care prevedea clar uciderea cu pietre a femeii prinsă în adulter. Și Isus afirmase: “Nu am venit să desființez Legea. Nu am venit să o desființez, ci să o desăvârșesc”. Dacă zicea: “Puneți mâna pe pietre și omorâți-o pe loc. Și ea și depravarea ei să dispară sub mormanul de pietre”, în acest caz, mila, bunătatea lui, care îl făcea atât de popular și îndrăgit de popor și care îi deranja atât de mult pe fariseii invidioși, s-ar fi spulberat. Isus, calm, nu le dă nici un răspuns. Se apleacă și scrie ceva pe praful de jos. Cum fariseii insistau, Isus le spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Și iar s-a aplecat să scrie cu degetul pe pământ. Ce va fi scris Isus cu degetul? Nu știm. Probabil păcatele și depravările neștiute de lume ale acuzatorilor care puseseră deja mâna pe pietre. Sau poate numele bărbatului cu care femeia a comis adulterul, sau poate porunca din Legea lui Moise: “Să nu comiți adulter” sau “Să nu ucizi”. Sau poate voia să dea de înțeles că așa cum degetul lui Dumnezeu scrisese Legea cerută de dreptatea sa pe două lespezi de piatră dură, el, Isus, a venit să scrie cu degetul noua Lege cerută de iubirea lui Dumnezeu pe colbul, pe nisipul moale al inimii.

Oricum, văzându-se demascați, aprigilor justițiari ai adulterei le cad pietrele din mâini: într-o clipă dispar, se fac nevăzuți, începând de la cei mai bătrâni. Isus se trezește singur cu adultera: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” “Nimeni, Doamne”. “Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui”. Privirea blândă cu care a învăluit-o, glasul dulce cu care i-a vorbit, a stârnit în inima femeii remușcare, rușine, căință. A plecat iertată, transformată lăuntric și cu siguranță că n-a mai păcătuit.

Isus era singurul fără păcat și, prin urmare, singurul care ar fi avut dreptul să pună mâna pe piatră și să arunce în femeia păcătoasă. Dar nu o face, deoarece, ca și Tatăl, el nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se convertească și să aibă viață. “Eu nu am venit ca să judec, ci ca să mântuiesc”.

Această pagină a Evangheliei i-a derutat pe unii creștini. Au interpretat-o greșit, au distorsionat-o. Unii rigoriști, cum erau ereticii montaniști, au încercat să o scoată din canonul Scripturii autentice, inspirate, considerând că adulterul nu poate fi iertat de Biserică și, deci, Isus nu putea să aibă o atitudine atât de tolerantă. Alții, dimpotrivă, au găsit în gestul lui Isus o justificare a desfrâului, a adulterului: Isus e tolerant, înțelege omul și nu face caz, nu condamnă desfrâul. Ceea ce este complet greșit. Nimeni nu detestă și nu condamnă mai mult ca Isus păcatul, inclusiv păcatul de necurăție, de adulter. Cuvintele spuse femeii adultere: “Mergi și nu mai păcătui” este deja o condamnare a păcatului. El condamnă păcatul de necurăție săvârșit chiar și numai cu gândul, cu dorința: “Cine privește o femeie, dorind-o, a și săvârșit cu ea adulterul în inima sa”. Dar Isus simte o milă nesfârșită față de omul căzut în păcat, încearcă să-l salveze, să-l scoată din păcat, să se convertească, să se împace cu Tatăl.

Vedem totodată în evanghelia de azi cum Isus vrea să îndrepte o mentalitate greșită care domina lumea în vremea aceea, anume, inegalitatea între femeie și bărbat, discriminarea. Femeia prinsă în adulter e culpabilizată, e adusă la judecată spre a fi judecată și condamnată la moarte. Dar bărbatul cu care păcătuise unde era? De ce a fost lăsat să-și vadă de treabă? El nu era la fel de vinovat?

A apărut în timpurile noastre o mișcare de eliberare, de emancipare a femeii care luptă pentru egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul: e mișcarea feministă. Este vorba de a acorda femeii aceleași drepturi de a săvârși aceleași fapte rele pe care le face și bărbatul: fumează bărbatul, de ce n-ar fuma și femeia? Divorțează bărbatul, de ce nu ar divorța și femeia? Intră în banda de drogați, de teroriști bărbatul, de ce nu ar intra și femeia? E permis libertinajul bărbatului, de ce nu i-ar fi permis și femeii? E disculpat bărbatul și depenalizat de atâtea delicte, de ce nu ar fi și femeia? Acest feminism nu a dus la eliberarea și emanciparea femeii, ci la subjugarea și degradarea ei totală. Isus a fost marele luptător împotriva discriminării: toți oamenii sunt egali, dar nu în a săvârși răul, ci în a săvârși binele, pentru a crește în demnitate.

Aflându-ne în Postul Mare, și liturgia cuvântului din această duminică ne îndeamnă la înviere sufletească, la recunoașterea sinceră a păcatelor noastre, la convertire, la încrederea în mila și iertarea lui Dumnezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înșine ne recunoaștem pe noi înșine în fariseii din Evanghelia de azi care stăpâneau mai bine decât politicienii noștri arta diversiunii: pândeau și descopereau ca niște detectivi de profesie păcatele altora, le condamnau, le trâmbițau, îndreptând atenția oamenilor spre alții, spre a-și acoperi propriile nelegiuiri, lăsând impresia că sunt oamenii cei mai neprihăniți de pe lume, ba chiar rugându-se în gura mare: “Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni!” Suntem și noi justițiari necruțători ai altora. Aruncăm și noi în alții, dacă nu cu pietre, cu noroi; cu noroiul vorbirilor de rău, al bârfelor, al clevetirilor, al calomniilor, al criticilor și condamnărilor fără drept de apel. Cuvintele noastre lovesc adesea și provoacă răni mai dureroase decât pietrele. Isus ne spune și nouă astăzi: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra… Nu judecați, ca să nu fiți judecați… Fățarnicule, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău și nu vezi bârna din ochiul tău?” Să punem mâna pe piatră, nu ca să o aruncăm asupra altora, ci ca să ne batem cu ea pieptul pentru propriile noastre păcate, așa cum făcea sfântul Ieronim în peștera Betleemului, implorând de la Dumnezeu milă și iertare.

Ritul latin