Start > Ritul latin > Dacă nu faceți pocăință, cu toții veți pieri

Dacă nu faceți pocăință, cu toții veți pieri

13 March 2010
714 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a III-a din Post (Anul C)

Am ascultat în prima lectură a Liturghiei una din cele mai sublime pagini ale Bibliei care ne descrie episodul în care Dumnezeu îi apare lui Moise în mijlocul rugului aprins și îi face cunoscut numele. Dumnezeu îl alege pe Moise pentru ca prin el să elibereze poporul evreu din sclavia egipteană. Misiune grea, imposibilă. Cum să-ți încerci puterile cu atotputernicul faraon al Egiptului care avea la dispoziție o armată formidabilă?

Moise, conștient că nu are nicio șansă și că poporul nu l-ar urma într-un asemenea plan nesăbuit, refuză misiunea. Acceptă misiunea numai după ce Dumnezeu îi dezvăluie numele: în concepția popoarelor antice, a cunoaște numele unei divinități înseamnă a avea acces, a dispune de forțele acestei divinități: cu forțele Dumnezeului care îi apare în rugul aprins, al cărui nume acum îl cunoaște, Moise se încumetă să-l înfrunte pe faraon cu toate armatele sale.

“Eu sunt cel care sunt”. Cine ești, Doamne? A încerca să dai un răspuns complet la această întrebare ar fi un act de temeritate. Un Dumnezeu infinit care ar intra în schemele înguste ale gândirii și vorbirii omenești, nu ar mai fi Dumnezeu. Fericita Angela de Foligno, o mistică din secolul al XIII-lea, duhovnicului său care insistă să-i explice experiența mistică a întâlnirii sale cu Dumnezeu, i-a răspuns: “Părinte, dacă ați experimenta ce am experimentat eu și apoi ați urca la amvon ca să predicați, nu ați putea face altceva decât să vă adresați poporului cu aceste cuvinte: “Fraților, mergeți purtând cu voi binecuvântarea lui Dumnezeu, căci despre Dumnezeu astăzi nu vă pot spune nimic”. Cunoașterea lui Dumnezeu, ca și pentru Moise, este peste puterile omenești. Îl cunoaștem pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu, ca și în cazul lui Moise, ni se descoperă. Iar Dumnezeu se descoperă mai întâi celui care îl caută pe el în rugăciune, așa cum se ruga psalmistul: “Fața ta o caut, Doamne; nu-ți ascunde fața ta” (Ps 27,8-9). Și în al doilea rând, Dumnezeu se descoperă, prin credință, celui care are inima curată, adică dezlipită de păcat. Spunea un vechi Părinte al Bisericii, Teofil din Antiohia: “Dacă tu îmi vei zice: Arată-mi ce fel de Dumnezeu ai, eu îți voi răspunde: Arată-mi ce fel de om ești”. Așa cum soarele nu se poate reflecta într-o oglindă murdară, tot astfel Dumnezeu nu se poate reflecta într-un suflet vicios. Unui ateu care îi zicea lui B. Pascal: “Aș părăsi viciul dacă aș avea credință”, filozoful îi răspunde: “Ai avea credință dacă ai părăsi viciul”.

“Eu sunt cel care sunt” – cu aceste cuvinte Dumnezeu îi dezvăluie lui Moise identitatea sa. Expresia are două înțelesuri. Primul este mai degrabă de natură filozofică, abstractă: eu sunt cel care este, care există, care ființează, Ființa absolută, necesară, care subzistă în ea însăși și prin ea însăși. Al doilea înțeles este mult mai important, căci dacă primul sens îl interesează pe Dumnezeu, al doilea îl interesează pe om. Spunea un mare filozof, Kierkegaard: “Nu prezintă interes să știi dacă Dumnezeu există; interes prezintă să știi dacă Dumnezeu este iubire”.

Și acesta este al doilea înțeles al numelui lui Dumnezeu “eu sunt cel care sunt”; eu sunt cel care sunt cu tine, lângă tine, alături de tine ca să te ajut, să te ocrotesc, să te iubesc. Nu te teme, eu sunt cu tine: această frază străbate întreaga Biblie, de la Abraham până la Maria căreia îngerul îi adresează cuvintele: Nu te teme, Marie, Domnul este cu tine. Odată cu Întruparea, numele pe care Dumnezeu îl dezvăluie lui Moise își găsește împlinirea: Dumnezeu devine Emanuel, Dumnezeu cu noi.

“Eu sunt Dumnezeul părinților tăi: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob” – iar noi am putea completa: Dumnezeul lui Isus Cristos, al sfântului Pavel, al sfântului Augustin, Dumnezeul nostru și al părinților, bunicilor și străbunicilor noștri. În Evanghelia sfântului Luca (20,37-38), Isus, vorbind despre învierea morților, comentează acest titlu pe care și-l dă Dumnezeu: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob, nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii; pentru că toți trăiesc pentru el. Altfel spus, Dumnezeu este un Dumnezeu personal, care tratează cu oamenii de la persoană la persoană, întreține raporturi cu oamenii, este implicat în istoria oamenilor. Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o ființă vie care vorbește, ascultă, vede, simte, se bucură, se mânie; dar mai ales iubește până la gelozie: “Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos” (Dt 4,24). Citim în Cartea Exodului că “Domnul vorbea cu Moise față către față, așa cum vorbește un om cu prietenul său” (Ex 33,11).

“Dumnezeu este iubire” – scrie sfântul Ioan. Filozofii păgâni ai antichității refuzau categoric posibilitatea ca Dumnezeu să aibă vreun sentiment pentru oameni. Dumnezeul filozofilor e ca idolii păgânilor care au ochi și nu văd, au urechi și nu aud, au gură și nu vorbesc, au nas și nu miros. Pentru Platon, Dumnezeu este o Idee, Ideea Binelui. “Dumnezeu, spunea el, nu se poate amesteca cu omul”. Dumnezeu trăiește în lumea lui de sus, fără să-l intereseze ce fac oamenii pe pământ. Dumnezeu, spune Aristotel, e cel iubit de către oameni; dar el nu-i poate iubi pe oameni, s-ar degrada, căci a iubi presupune să dorești ceea ce nu ai și să suferi pentru ce nu ai. Or, Dumnezeu are totul, nu-i lipsește nimic de aceea nimic nu dorește, deci nu iubește nimic. Un filozofi păgân, Maxim din Tir, scria cu disperare: “Ce-mi rămâne de făcut? Această învățătură este, fără îndoială, cerească, dar inumană. Platon zice că Dumnezeu nu poate lua parte la problemele umane: în acest caz, către cine îmi voi îndrepta rugăciunea?” Evanghelistul Ioan ne spune că lucrurile stau tocmai invers: că Dumnezeu îl iubește pe om chiar și atunci când omul nu-l iubește pe Dumnezeu. “Iubirea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi, și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu este iubire. Ce iubește Dumnezeu? Îl iubește pe om. Dar omul a apărut pe pământ doar acum câteva milioane de ani. Înainte de a fi omul, ce a iubit? A iubit universul pe care l-a creat. Dar universul a apărut doar acum vreo 15 miliarde de ani. Înainte n-a avut ce să iubească? Ba da. Dumnezeu din veșnicie e iubire. În familia sfintei Treimi, Tatăl din veșnicie îl iubește pe Fiul, Fiul din veșnicie răspunde la iubirea Tatălui, Duhul Sfânt din veșnicie este iubirea, îmbrățișarea personificată dintre Tatăl și Fiul.

Iubirea lui Dumnezeu apare mai ales în faptul că l-a sacrificat pe Fiul său unic pentru a-i salva pe oamenii păcătoși. Se povestește că Dumnezeu care este un tată plin de iubire față de oameni, văzând atâta suferință pe pământ, a pregătit un număr de îngeri pentru diferite suferințe ale oamenilor și i-a trimis în lume. Unora li s-au încredințat spre alinare orfanii și văduvele, altora bătrânii și muribunzii, altora mai sensibili bolnavii și handicapații, altora săracii. Fiecare nefericit avea măcar un înger care să-l mângâie, să-i fie alături. O singură categorie de nefericiți nu avea pe nimeni, căci nimeni nu credea că sunt nefericiți și toți stăteau departe de ei. Dar și gemetele lor au înduioșat inima Tatălui. Pe cine să trimită la ei? Un înger? N-ar fi fost suficient, și niciun înger n-ar fi mers cu plăcere. Atunci l-a trimis pe Fiul său în lume ca să le aducă celor păcătoși bucuria și mângâierea iertării.

Textele biblice din această duminică ne îndreaptă atenția tocmai spre iubirea lui Dumnezeu față de cei păcătoși. Stăpânul care are răbdare cu smochinul neroditor, îl așteaptă, nu-l taie, îl păsuiește, îi îngăduie viticultorului să-i dea îngrijiri suplimentare, să sape în jur mai adânc, să-i pună îngrășământ, e Dumnezeu care în mila și bunătatea sa nu-l lovește imediat, îl păsuiește, îi acordă îngrijiri suplimentare, haruri și ajutoare de tot felul, în speranța că se va converti, va produce roade de sfințenie.

Despre aceeași iubire și grijă față de noi ne vorbește apostolul Pavel astăzi în lectura a doua. “Fraților, nu vreau să ignorați că părinții noștri toți au fost sub nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare… toți s-au hrănit cu aceeași mâncare spirituală, și toți au băut din aceeași băutură spirituală, pentru că au băut dintr-o stâncă spirituală care venea după ei; iar stânca era Cristos. Cu toate acestea cei mai mulți dintre ei nu au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustiu. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept avertisment”. Ce fel de avertisment? Suntem avertizați că așa cum evreii în pustiu, deși au primit mana din cer, deși au băut apa scoasă în mod miraculos din stâncă, deși au primit carne – prepelițe -, nu au corespuns la iubirea lui Dumnezeu și ca pedeapsă au pierit în pustiu, tot astfel noi care am primit atâtea binefaceri: chemarea la credință, sacramentele, trupul și sângele Domnului ca hrană și băutură, cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu ne convertim, nu ne schimbăm viața, renunțând la păcat, pierim, ne osândim. Cine refuză convertirea refuză iubirea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate să facă nimic pentru a-l salva. În evanghelia de azi Cristos ne cheamă pe toți la convertire: “Credeți voi că acei galileeni pe care Pilat i-a măcelărit în templu amestecându-le sângele cu sângele jertfelor, au fost mai păcătoși decât ceilalți galileeni, dacă au pățit ce au pățit? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă veți converti, toți veți pieri la fel. Sau cei 18 inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu. Dar dacă nu vă convertiți, toți veți pieri la fel”.

Ritul latin