Start > Ritul latin > În așteptarea unui răspuns

În așteptarea unui răspuns

13 March 2010
619 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (Anul C)

“Domnul a zis: “Am văzut asuprirea poporului meu care este în Egipt și am auzit strigătele pe care le scotea din pricina asupririi lui, căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor, și să-l scot din țara aceasta, și să-l duc într-o țară unde curge lapte și miere…” (Ex. 3, 1-8; 13-15)

“Cine crede că stă (în picioare), să ia sama să nu cadă. (1Cor. 10, 1-6; 10-12)

“Le-a spus lor pilda aceasta: un om avea un smochin în via lui…” (Lc. 13, 1-9)

Dumnezeu se arată, mai ales prin faptele săvârșite în favoarea poporului Său. Aceste gesturi cer din partea omului un răspuns precis. Uimirea numai, nu are nici un rost, se cere corespundere din partea noastră. În lectura a II-a Sfântul Paul ne pune în gardă referitor la câteva răspunsuri eronate în ceea ce privește inițiativa divină. Luând ca punct de plecare modelul experienței Exodului (al ieșirii din Egipt), în câteva elemente peculiare ale sale (trecerea Mării Roșii, norul, mana, apa țâșnită din stâncă) evidențiază că vreo câțiva israeliți, au răspuns greșit la intervențiile continue ale lui Dumnezeu, dedicându-se idolatriei și faptelor necuviincioase, provocând mânia lui Dumnezeu, prin văicăreli și plângeri (aici se vor aminti faimoasele murmurări ale poporului ales).

Sfântul Paul aseamănă “ieșirea din Egipt” a evreilor, cu apariția noului popor al lui Dumnezeu, în sensul că este una și aceeași poveste, anticipatoare și înștiințătoare totodată. Referindu-se la comunitatea din Corint, apostolul îi îndeamnă pe corinteni, de a nu repeta aceleași greșeli pentru a se izbăvi de acele tragice urmări, cu care i-a pedepsit Dumnezeu pe cea mai mare parte dintre evreii acelor timpuri în pustiu. Sfântul Paul subliniază mai cu seamă o comportare greșită a multora dintre evrei, anume, pentru ca mai marii bisericii din Corint să nu cadă în aceleași greșeli. Să nu se încreadă prea mult în ei înșiși, deoarece sacramentele nu-l scutesc pe creștin de ispite și nici de riscul căderii în necredință.

Sacramentele nu constituie un punct de sosire definitiv, ci introduc și întovărășesc numai de-a lungul drumului zi de zi, într-o continuă angajare și ascultare și slujire Domnului. Credincioșii sunt călători, de aceea nu trebuie să se socotească, așa, ca ajunși la destinație. De aceea li se potrivește de minune înștiințarea: “Cine crede că stă în picioare să se ferească să nu cadă”, care mătură fără milă siguranța iluzorie a aceluia care pretinde că umblă cu capul în negura unei spiritualități iresponsabile. Viața creștinului este veșnic amenințată. Speranța nu dispensează vegherea și nici încrederea nu exclude ochii deschiși.

Desigur, creștinul poate conta în fiecare moment pe Cristos, dar niciodată pe sine însuși. Dar una este a-L căuta pe Cristos, și alta este a căuta nenorocirea. Răspuns adevărat, oricât ne-ar costa, nu poate fi altul decât acela a lui Moise. Fragmentul din cartea Exodului din prima lectură descrie scena faimoasă a rugului arzător. Dumnezeu se manifestă ca liberatorul unei mulțimi de oameni de prea puțină credință, a unor oameni asupriți și exploatați, fără nici un drept pe lumea asta. Acesta nu este acel Dumnezeu care stă în ceruri nepăsător, departe. Strigătul celui apăsat care suferă, ajunge până la dânsul și-i străpunge inima. “Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt și am auzit strigătele care le scotea, din pricina asupritorului lui, căci îi cunosc durerile. M-am coborât ca să-l izbăvesc”.

De notat succesiunea verbelor folosite. Dumnezeu intervine pentru a elibera, deoarece știe ce înseamnă suferința omenească și suferă și El împreună cu poporul: “Am văzut…, am auzit, cunosc”. Aici intervine o neașteptată depășire a ordinei, peste care, din nefericire, lectura de astăzi a trecut cu dezinvoltură: “Acum, vino, eu te voi trimite la faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul meu, pe copiii lui Israel”. Atunci când Dumnezeu se hotărăște de a interveni în istoria oamenilor El trimite pe cineva. Mai întâi își face cunoscute voința și interesul. Apoi spune: “Totul depinde de tine, căci eu te voi ajuta!”. Da, Dumnezeu vrea să se folosească de oameni. El este prezent în lume, numai noi să nu fim lipsă la apel. El se află prin apropierea oamenilor, dar numai în măsura în care noi îi socotim că sunt aproapele nostru.

Moise s-a apropiat, mânat mai mult de curiozitate: “Am să mă întorc și să văd ce este această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul”. Însă contactul cu Dumnezeu nu poate fi dăunător. “Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și i-a zis…”. Orice experiență autentică a lui Dumnezeu nu poate fi rezolvată, printr-o simplă bucurie statică. Atunci când Dumnezeu se arată, El nu se arată numai pentru a satisface curiozitatea noastră, ori numai pentru a ne furniza niște informații gratuite, ci pentru a ne pune în vedere ceea ce pretinde El de la noi.

Moise, merge numai ca să vadă, și când colo, Dumnezeu îi trasează anumite sarcini, anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească. Chemarea lui se traduce printr-o misiune precisă și face din el un Crainic, un Mesager, un Trimis. Rugăciunea și contemplația înseamnă a asculta și a fi totdeauna la dispoziția Domnului. Dacă vom reuși să spunem și noi așa cum a spus Moise: “Iată-mă!”, și El ne va încredința imediat câte o misiune de îndeplinit. Dacă vrem să ne fie bine și stăm totdeauna în picioare, atunci trebuie să ne aruncăm în genunchi. Evident, că răspunsurile noastre nu corespund totdeauna așteptărilor aceluia, care ne-a încredințat o anumită misiune.

Roadele nu sunt la înălțimea pretențiilor proprietarului. Parabola smochinului sădit în vie, ne documentează această realitate, care ar putea fi și a noastră. Trebuie să știm că pentru israeliți smochinii și viile aveau o semnificație cu totul deosebită, pentru că erau semnul instalării lor în pământul făgăduit și făceau aluzie la paradisul pierdut. Via lui Dumnezeu este poporul ales.

“… A venit să caute rod în el și n-a găsit”. Deci, logica este deziluzia și amărăciunea Sa, mai ales că stăpânul acesta aștepta de mai multă vreme: “de trei ani tot vin să caut roade dar nu am aflat”. Atunci când Dumnezeu sădește un copac, neornamental, este și natural ca să aștepte roade de la dânsul. Planul său cu privire la oameni, este sabotat de cei interesați. Acum, pare că i s-a epuizat toată răbdarea. A sosit timpul judecății și al osândirii: “Taie-l!” Îngrijitorul viei intervine și mijlocește pentru copac. Cere ca răbdarea stăpânului să se mai lungească cu un an.

Cristos este Acela care mijlocește mereu pe lângă Tatăl, în favoarea noastră și ne obține o prelungire a răbdării Sale. Dragostea nu poate să nu aibă câștig de cauză asupra încăpățânării, refuzului ori indiferenței. Atât timpul cât și dragostea fac posibilă reușita planului lui Dumnezeu. În ciuda deziluziilor pe care i le procurăm în serie Dumnezeu crede în om și nădăjduiește ceva bun de la noi. Judecata atârnă asupra capului nostru, totuși ni se mai oferă o șansă, încă o posibilitate. Oricum, sfârșitul nu este întru totul asigurător: “Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu îl vom tăia!”. Milostiv și blând e Domnul, bun și plin de îndurare / Căci a Lui milostivire ține fără încetare. / Domnu-i bun cu toată lumea, și-ale lui lucrări se-ntind / Peste toată omenirea, peste omul suferind.” Ps. 145, 8-9; din “Psaltirea în versuri” de Pr. Ion Balan.

Așadar să încercăm să citim, dar nu numai să citim ci să traducem în același timp: “Un om avea un smochin sădit într-o vie” – Dumnezeu avea o comunitate, o familie…, un individ!… și să vedem dacă nu ne pierdem în cuvinte! În cele din urmă poate că Domnul s-ar mulțumi și numai cu o simplă mărturisire din partea mea, cum că nu sunt în stare de a produce roade. Și să mă aștepte până când mă va vedea alergând în întâmpinarea aceluia, care singur poate produce roade, întrucât și acesta este un rod dorit de Tatăl. Poate că așteaptă ca eu să descopăr și să îmbrățișez în cele din urmă crucea Fiului, unicul pom care nu trădează așteptările.

Ritul latin