Start > Ritul latin > Cuprins de chinul morții, se ruga și mai stăruitor

Cuprins de chinul morții, se ruga și mai stăruitor

13 March 2010
762 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica Floriilor (Anul C)

Suntem în preajma a două mari jertfe: una de la Cina cea de Taină și alta cea de pe Calvar.

Oferirea de jertfe pare să constituie, la toate popoarele, expresia cea mai semnificativă a sensului religios al omului. Despuindu-se de ceva ce-i aparține pentru această viață, omul recunoaște că toate îi aparțin lui Dumnezeu, întorcându-i oferta de mulțumire. Și când o parte din ceea ce este oferit se mănâncă de ofertanți, atunci se stabilește o comuniune simbolică între Dumnezeu și comeseni, o participare la aceeași viață (cf. MAC pag. 246).

Dumnezeu vrea ca această comuniune să nu fie numai simbolică, ci reală. Ca să fie reală, trebuie să existe câte o jertfă de ambele părți: Dumnezeu să se jertfească dându-se ca hrană reală omului; la rândul său, omul să se jertfească, dându-se ca hrană reală lui Dumnezeu.

Deși apar ca două jertfe, ele devin una în Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a dat ca hrană, s-a jertfit, ca omul să-l poată mânca, să-l poată cuprinde (Lec. a II-a: Fil 2,6-11). Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, om fiind, s-a dat ca hrană lui Dumnezeu Tatăl, s-a jertfit ca Tatăl să-l poată mânca, “să-și găsească în el toată plăcerea și bucuria” (Mt 3,17; 12,18).

Dumnezeu, mâncându-l pe om prin întruparea Fiului, ne-a mâncat nu numai firea, ci și nefericirea: durerea și moartea. În schimb, omul mâncându-l pe Dumnezeu, îi mănâncă numai fericirea.

Lucrarea divină și umană din Cristos este de o așa valoare infinită încât poate ține locul oricărei jertfe individuale a fiecărui om de pe pământ care a fost, este și va fi până la sfârșitul lumii.

Nu putem contesta valoarea infinită a jertfei din partea lui Dumnezeu, dar ne putem întreba cum poate fi jertfa omenească a lui Cristos de o valoare infinită, dat fiind faptul că el s-a făcut om, făptură mărginită.

Această valoare infinită a jertfei lui Cristos ca om ne-o arată misterul pascal cuprins în evanghelia zilei (Lc 22,14-23.56) în care, chiar dintru început, Isus afirmă: “Mult am dorit să mănânc acest Paște cu voi înainte de pătimirea mea”. Acest Paște nu-i atât cel iudaic, ci cel divin, adică acela prin care Dumnezeu însuși realizează trecerea firii divine în cea umană și din cea umană în cea euharistică prin care ucenicii devin primii părtași ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4) și care se va realiza deplin în împărăția escatologică.

Deci: înainte ca să se jertfească Fiul omul, se jertfește Dumnezeu, se oferă omului ca hrană. În virtutea acestei hrane se poate jertfi și Fiul omului, oferindu-se ca hrană lui Dumnezeu, dând jertfei sale valoarea totală, infinită, vrednică de Dumnezeu. Numai pornind de la Cina cea de Taină putem ajunge la înțelegerea măreției misterului de pe Calvar, care se oferă credinței noastre ca singura jertfă posibilă să cuprindă și să mulțumească infinitul.

Doamne, se ruga un bun creștin chinez, lumea este rea… Fă-o mai bună, începând cu mine!

O lume mai bună poate începe cu mine, cu tine, cu noi toți, dacă ne întoarcem fața spre iubire. Dumnezeu este iubire, spune sfântul apostol Ioan. Dumnezeu și-a arătat iubirea față de noi prin aceea că l-a trimis pe Fiul său în lume ca să ia asupra lui păcatele noastre, să le spele în sângele său preasfânt și să ne mântuiască: să pună în inimile noastre iubirea divină prin Duhul Sfânt (1In 4,8-9; Rom 5,5).

Semnul iubirii infinite a Tatălui ceresc față de noi, rămas în istorie datorită Fiului, este crucea.

Problema se pune: înțelegem iubirea lui Dumnezeu și răutatea păcatului când privim crucea?…

Tatăl ceresc este profund ofensat de păcatul care îi desfigurează imaginea, chipul. Omul a fost creat după chipul și asemănarea divină (Gen 1,26). Autorul păcatului ar merita să fie nimicit. Fiul său veșnic vrea să-i arate Tatălui icoana sa desăvârșită în sine însuși, ca Fiu (2Cor 4,4) și după acest model să refacă ceea ce a denaturat păcatul. Cu ce preț?… Cu orice preț! Chiar și cu prețul suferințelor mai mari decât ale iadului, ca să poată plăti prețul răscumpărării lui Lucifer, care prin păcat a dobândit stăpânire asupra lumii (Lc 4,6). Dumnezeu n-a înșelat pe nimeni, nici chiar pe Diavol, nici pe noi, nici pe sine nu s-a înșelat (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 55)

Omul suferă până la limita posibilităților firii sale; ce trece peste, îl duce la moarte. Diavolii din iad suferă și ei până la limita posibilităților firii, de aceea nu mor. Numai Isus, în calitatea sa de Fiu al omului, a suferit mai mult decât îi permitea firea. Ca om ar fi trebuit să moară în agonia din grădina Măslinilor când a asudat sânge, dar intervine un înger (Lc 22,43), ființă superioară firii omului, nu pentru a-i ușura suferința, ci spre a-i mări capacitatea firii omenești ca să sufere și mai mult. Isus a suferit peste limita posibilităților umane. Ba mai mult, a suferit și peste limita posibilă a celor care suferă în iad, fiindcă iadul, așa cum este el, nu-i desființează pe păcătoșii condamnați, așa cum s-ar cuveni pe bună dreptate. În iad putem găsi un dram de milă dumnezeiască: Creatorul tolerează existența injuriei din partea creaturii; pe când iadul creat din ura lui Lucifer față de Fiul omului care s-a angajat să-i plătească prețul răscumpărării, devenindu-i nadă, lăsându-se nimicit trupește de ura lui, depășește posibilitatea firii umane și îngerești de a suferi. Dacă Voltaire spunea: Ferească-ne Dumnezeu de un tiran mânios și barbar, care, necrezând în Dumnezeu, și-ar fi sie însuși Dumnezeu (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 382), ce să zicem de tirania lui Lucifer din iad? Isus simte toată durerea unui iad care îl mușcă cu ură și de aceea se plânge cu strigăt puternic din înălțimea crucii: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46) și își dă sufletul, moare. Moartea nu-l anihilează fizic pentru că a acceptat-o din iubire față de Tatăl și față de icoana Tatălui care suntem noi. Această iubire, avându-și izvorul în Dumnezeu, este mai puternică decât moartea, fiindcă Isus este nemuritor numai prin iubirea sa. Esența durerii are atributul infinitului când ajunge să fie consecința lipsirii totale de iubire. Și cum iubirea infinită nu l-a cruțat pe Fiul său (Rom 22,43), adică l-a lipsit total de orice mângâiere a iubirii, chinul lui Isus a atins infinitul.

Povara suferinței, pe de altă parte, nu se măsoară nici cu durata timpului, nici cu intensitatea ei fizică, nici chiar cu veșnicia iadului, ci cu profunzimea cunoașterii. Când Scriptura spune că “Isus a cunoscut suferința”, conform profeției lui Isaia (53,3) aceasta înseamnă că nu a mai avut nimic în sine care să-i fie un sprijin de mângâiere, ci s-a identificat cu suferința. Pentru ca preacurata sa Mamă să nu-i fie mângâiere în acest abis de suferință, o încredințează ucenicului Ioan. După cum spune N. Steinhardt: Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari (Steinhardt, o.c., pag. 55). A cunoaște, conform Scripturii, înseamnă a se uni total cu ceva sau cineva spre a da la iveală ceva nou, precum “Adam a cunoscut-o pe Eva și femeia sa l-a născut pe Cain” (Gen 4,1), tot așa, dar într-o formă mult mai profundă, Cristos a cunoscut suferința și ne-a născut pe noi la o viață nouă. Numai acceptând suferința totală meritele lui Cristos devin infinite și au capacitatea de a răscumpăra întreaga omenire. Începutul răscumpărării îl constituie însăși învierea sa glorioasă. Pentru aceasta spune sfântul Paul credincioșilor din Corint: “Am judecat să nu știu între voi altceva decât pe Cristos, și pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). “Ați fost cumpărați cu mare preț” (1Cor 6,20). Și N. Steinhardt: Socrate – cu bună credință și izbutind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Cristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiției umane (o.c., pag. 58), pentru a ridica întreaga omenire la Dumnezeu.

Vom învăța să prețuim viața cea nouă în Cristos în măsura în care vom învăța să citim în această carte care este crucea. Ea singură ne învață cât de mare este răutatea păcatului și cât de mare este iubirea lui Dumnezeu față de gloria sa: omul viu, purtător al germenului învierii (sfântul Irineu).

Cuprins de chinul morții, Isus se ruga cu mai multă stăruință. Prin rugă a devenit regele martirilor.

Apostolul neamurilor spune că un creștin adevărat este mereu dat morții: “Pururea noi cei vii suntem dați morții pentru Isus, ca și viața lui Isus să se arate în carnea noastră cea muritoare” (2Cor 4,11). Aceasta înseamnă că zilnic trebuie să ne rugăm cu mai multă stăruință, să ne ducem crucea de fiecare zi asemenea slujitorului suferind al lui Iahve din prima lectură (Is 50,4-7).

Primirea cu vrednicie a sfintei Împărtășanii zilnic, sau cât mai des, va face ca rugăciunile noastre să capete valoarea infinită a rugăciunii și jertfei lui Cristos și să ne aducă bucuria învierii lui.

O rugă-testament a unui mare om politic român sună așa:

Cerne, Doamne, liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință.
Seamănă întinderi de credință
Și rodește roua îndurării.
Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură,
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!

(Corneliu Coposu; 9 noiembrie 1966).

Să spunem un Amin, nu politic, ci plin de credință, speranță și iubire. Amin.

Ritul latin