Start > Ritul latin > Isus, aplecându-se, a început să scrie cu degetul pe pământ

Isus, aplecându-se, a început să scrie cu degetul pe pământ

13 March 2010
1,002 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a V-a din Post (Anul C)

Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne cer în unanimitate un efort, o atitudine de înfrânare spirituală, echivalentă cu postul trupesc: de a da uitării, de a nu ne mai aminti de ceva din trecut. Lectura I (Is 43,16-21) repetă de două ori: Nu vă mai amintiți de cele trecute, nu vă mai gândiți la cele din vechime!; în lectura a II-a (Fil 3,8-14) găsim exemplul sfântului Paul care fuge spre viitor, căutând să dea uitării cele trecute, fiindcă le socotește drept gunoaie; iar în sfânta evanghelie (In 8,1-11) găsim atitudinea lui Isus de a se apleca pentru a scrie cu degetul în praful drumului. Gestul său are aceeași semnificație de a face ca un lucru să dispară, să fie șters, așa cum cea mai mică adiere de vânt face să dispară praful în care s-a scris.

Israelului i se cere, nu atât să uite trecutul, cât mai mult să-și pregătească sufletul pentru credința și speranța pe care i le cere viitorul.

Profetul Isaia, ca să reaprindă speranța celor exilați în Babilon pe timpul regelui Cirus, le amintește cum Iahve le-a scris prin toiagul lui Moise o pagină măreață în istoria lor la Marea Roșie, când ei au trecut prin mare ca pe uscat, iar egiptenii și-au găsit moartea (cf. Ex 14,1-31) pe când Israelul a văzut minunea cea mare pe care a săvârșit-o Domnul și a crezut. Dacă mare s-a arătat Domnul în trecut, cu mult mai mare se va arăta în viitor. El spune: Voi deschide un drum prin pustiu. Este vorba despre cel mai mare dintre profeții născuți din femeie, Ioan Botezătorul, glasul celui care strigă în pustiu pregătind calea Domnului (cf. Mt 3,3). Voi face să apară râuri de apă în stepă. Profeția se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. Mă vor preamări fiarele sălbatice, șacalii și struții. Adică se vor converti cei mai mari păcătoși – criminalii și cei mândri (șacalii și struții) – care se vor retrage în pustiu și vor fi adevărate minuni de asceză spre slava lui Dumnezeu. Vor avea apă în pustiu și râuri în stepă. Acest lucru se referă la Duhul Sfânt care va schimba fața pământului, fiindcă va revărsa iubirea ca un fluviu în inimile oamenilor (cf. Rom 5,5). În cele din urmă, în escatologie, “Poporul pe care eu l-am plămădit pentru mine, va sărbători laudele mele”. Adică toți acei care și-au pus credința, speranța și iubirea în Domnul vor fi fericiți veșnic din fericirea lui Dumnezeu fiindcă toate vor fi noi (cf. 2Cor 5,7; Ap 21,4-5).

Cine poate face ca toate să fie veșnic noi? Iubirea infinită a lui Dumnezeu. Și aceasta s-a arătat pe pământ în acela care s-a definit drept Degetul lui Dumnezeu (cf. Lc 11,20) și a venit în lume ca să scrie sentința de condamnare la moarte a morții, ca omul să fie viu spre slava lui Dumnezeu (cf. sfântul Irineu Contra ereziilor III,20,7).

Când fariseii și cărturarii au adus la Isus pe femeia prinsă în păcat, au făcut-o nu de dragul Legii și nici din dispreț față de păcătoasă, ci din ură față de Isus, pentru a-l da morții, pentru a-l compromite pe două planuri: în fața mulțimii, să-i fie compromisă misiunea sa mesianică, fiindcă de atâtea ori afirmase că a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut, pe păcătoși (cf. Lc 19,10); în fața autorităților romane să-i fie compromisă loialitatea, fiindcă sub administrația Imperiului, iudeii și-au pierdut dreptul de a aplica pedeapsa cu moartea (cf. In 18,31). O părere în favoarea aplicării legii i-ar fi adus acuza de amestec în treburile administrative romane. O părere în defavoarea legii i-ar fi afectat misiunea sa de învățător. Isus rezolvă problema în scris. Gestul său este al aceluia care nu intenționează să condamne, ci să pună în evidență dorința de a da un răspuns bine gândit; iar acuzatorilor le dă răgaz să-și amintească de cele scrise în Lege în legătură cu procesul intentat unui acuzat. Și fiindcă acuzatorii se grăbeau și insistau, Isus se ridică, îi privește până în adâncul sufletului și le spune: “Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra!”. În Lege erau prevăzute următoarele: 1) declarația martorilor; 2) judecătorii să nu pună mai mult cont pe declarații, cât mai ales pe faptul dacă martorii sunt vrednici de crezare; 3) dacă există un dubiu asupra netrebniciei martorilor, să se deschidă un proces împotriva lor și de vor fi găsiți vinovați că s-au implicat în acel caz sau în altă fărădelege, să fie aspru pedepsiți; 4) în semn că martorul a spus adevărul trebuia să pună mâna pe capul vinovatului în semn de jurământ pe viață, adică pe Dumnezeu ca autor al vieții, și să arunce prima piatră asupra condamnatului la moarte. Isus urmează procedura legală în mod riguros.

Din aceste motive, răspunsul lui Isus nu trebuie considerat ca un simplu argument de a ieși dintr-o situație dificilă, ci ca pe un atac adevărat împotriva acelora care îl atacau în primul rând pe el, printr-un procedeu ilegal.

În cele din urmă, plecând acuzatorii, Isus își asumă misiunea de judecător corect: “Dacă acuzatorii nu te-au condamnat, nici eu nu te condamn. Mergi! Dar să nu mai păcătuiești!” Încă o dată Isus se dovedește a fi mântuitorul lumii (cf. CBL pag. 1358-1360), de a fi Degetul lui Dumnezeu care scrie pe pământ o lege nouă: a iubirii.

Cele 10 porunci date lui Moise pe Muntele Sinai au fost scrise pe lespezile de piatră cu degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Isus a venit să desăvârșească Legea (cf. Mt 5,17-19). Desăvârșirea Legii stă în iubire (cf. 1In 4,17). Dat fiind faptul că iubirea din om este rodul Duhului Sfânt (Gal 5,22), și că Isus era mereu condus de Duhul Sfânt (Mt 4,1; Mc 1,12-13; Lc 4,1), gestul său de a se pleca și de a scrie, precum și conținutul scrierii nu puteau fi decât un act al iubirii față de noi, ca să învățăm iubirea care iartă. Isus s-a plecat spre pământ, adică spre noi, arătând că fața lui Dumnezeu este îndreptată spre opera mâinilor sale.

Dumnezeu, fiind iubirea infinită, iartă întotdeauna. Iertarea sa echivalează cu o ștergere totală a păcatelor, cu o uitare desăvârșită, dacă omul și-a însușit lecția iubirii și iartă din toată inima chiar și pe cei mai mari dușmani. Așa cum o scriere făcută în praf dispare la cea mai mică adiere de vânt, tot așa păcatele noastre, scrise în cartea vieții cu degetul lui Dumnezeu, dispar la cea mai mică adiere de vânt, adică atunci când ne lăsăm conduși de Duhul lui Cristos.

Deși am mai spus-o, o repet: omul iartă mai rar din toată inima, fiindcă are o iubire mărginită. Natura însă, fiind moartă, fără suflet nemuritor, este incapabilă de iubire și de aceea nu iartă niciodată. Ea este condusă de legi fixe. Orice lege a naturii care este încălcată atrage în mod automat după sine o pedeapsă. Isus, iubirea infinită, a iertat pe femeia păcătoasă și nici nu i-a dat vreo pedeapsă, ci doar îndemnul de a nu mai păcătui. Natura însă, fiindcă femeia adulteră a încălcat-o în însăși firea ei, a trebuit în cele din urmă să plătească cu moartea naturală, chiar dacă s-a convertit total.

Ca un remediu împotriva morții care a intrat în lume prin păcat (Rom 6,23), apostolul Paul propune cunoașterea lui Cristos, care valorează mai mult decât Biblia în totalitatea ei. Credința în cele care rezultă din trăirea cunoașterii lui Cristos îl face pe apostolul neamurilor să alerge spre viitor, spre înviere, cu o vitalitate divină, cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Cu cât viteza este mai mare, cu atât cele care rămân în urmă nu mai au nici o valoare, fiindcă nici nu le poți distinge bine. De aceea vor fi date ușor uitării. Cunoașterea lui Cristos, prin urmare, ne pune în mișcare printr-o rugăciune plină de credință, speranță și iubire și ne face campioni ai cursei spre viața veșnică (cf. CBL pag. 1701-1702).

Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm – am spus la începutul Liturghiei – ajută-ne să-l urmăm cu bucurie pe Fiul tău, care din iubire și-a dat viața pentru mântuirea lumii (LR).

A-l urma cu bucurie pe Isus înseamnă a-l cunoaște, înseamnă a scrie cu degetul pe pământ iubirea care iartă și transmite peste veacuri vestea mântuirii. “Voi înșivă – scrie apostolul Paul credincioșilor săi din Corint – sunteți scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toată lumea. Este limpede că voi sunteți scrisoarea lui Cristos, [...] scrisă nu cu cerneală, ci cu Spiritul Dumnezeului Celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele inimii” (2Cor 3,2-3).

Numai din scrisoarea lui Isus din praful de pe pământ, care suntem noi, numai din cenușa de pocăință de pe capetele noastre, poate apare o lume nouă, care să nu mai păcătuiască, capabilă să dea uitării trecutul păcătos și să privească cu încredere spre viitorul luminos al învierii. Amin.

Ritul latin