Start > Ritul latin > Iată, de trei ani vin și caut fructe în acest smochin, dar nu găsesc

Iată, de trei ani vin și caut fructe în acest smochin, dar nu găsesc

13 March 2010
661 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a III-a din Post (Anul C)

Deși evanghelistul Luca pune parabola smochinului neroditor doar în capitolul al XIII-lea, cam pe la jumătatea activității lui Isus, faptul că stăpânul se plânge de trecerea celor trei ani de când vine și tot caută fructe și nu găsește, cred că Mântuitorul se afla în cel de-al treilea an al activității sale publice, în apropierea morții, fiindcă de trei ani tot predica convertirea și roadele încă se lăsau așteptate. Deoarece Isus ne iubește, se roagă Tatălui și acesta ne păsuiește.

Despre primele două componente esențiale ale postului – înfrânare și rugăciune – v-am vorbit în cele două duminici precedente, acum urmează a treia: pomana, despre care rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi spune că vindecă rănile pricinuite de păcate. Dat fiind faptul că noi ne simțim apăsați de povara greșelilor, trebuie să facem pomană în spirit de pocăință.

Pomana, sau milostenia, este benefică în primul rând pentru acela care o face, apoi pentru aproapele care o primește și în al treilea rând pentru întreaga Biserică pe care o mărește și o sfințește.

Sfânta Scriptură este plină de invitații, care mai de care mai atrăgătoare, spre a face milostenie. Iată câteva: “Pomana scapă de moarte” (Tob 4,10); “Este mult mai bine să faci pomană decât să aduni aur” (id. 12,8); “Pomana curăță de orice păcat” (id. 12,9); “Cei care dau de pomană se vor bucura de viață lungă” (id. 12,9); “Cine dă de pomană aduce o jertfă de laudă” (Sir 35,2); În Faptele apostolilor se menționează că și păgânii găsesc îndurare la Domnul, dacă fac pomană. Un înger vine la centurionul roman Corneliu și-i spune: Rugăciunile și pomenile tale s-au urcat întru aducere aminte în fața lui Dumnezeu, deschizând astfel poarta credinței ca evanghelia lui Isus să fie predicată neamurilor, iar apostolul Petru este condus în chip miraculos să-l boteze pe el și întreaga lui familie (cf. Fap 10,4 ș.u.).

Lecturile de azi nu fac decât să întărească cele spuse.

Prima lectură (Ex 3,1-8a. 13-15) ne relatează chemarea lui Moise de a fi un fel de mesia pentru poporul său din robia egipteană. Cărui fapt se datorează această chemare? Sigur că în primul rând inițiativei divine, dar aportul lui Moise nu s-a arătat atunci când a omorât un egiptean și l-a îngropat în nisip (cf. Ex 2,11-15), crimă pe care a trebuit s-o ispășească prin frică, părăsirea casei și tuturor bunurilor (care îi veneau din partea fiicei faraonului), fugă prin pustiu, trai printre străini etc., ci pentru o faptă bună: flămând, obosit și însetat, vine în ajutorul fiicelor lui Ietro prin adăparea oilor (cf. id. Ex 2,16 ș.u.). Ietro se întrece pe sine în dărnicie față de Moise: îl primește în casa sa, îl hrănește și-i dă chiar pe Țipora de soție. Nici Dumnezeu nu se lasă mai prejos: i se arată la Horeb în rugul care ardea și nu se mai termina, îi vorbește, își descoperă numele de Iahve, adică Eu sunt cel ce sunt, ceea ce înseamnă că îi dă lui Moise putere asupra ființei divine – Eu sunt cu tine – în misiunea pe care i-o încredințează. Și toate acestea pentru o pomană?

Cel ce dă de pomană, chiar și numai un pahar de apă (cf. Mt 10,42) din iubire față de Creatorul său, primește înțelegerea sensului vieții, adică ce înseamnă a fi sau Eu sunt cel ce sunt; înțelege sensul teologic al postului mai mult decât sensul lui moral izvorât din milă, dreptate sau filantropie.

Ca Moise să devină începutul unei lumi noi a trebuit să părăsească toate siguranțele sale și să se dedice total pentru alții. Moise a fost o umbră a lui Isus în Vechiul Testament.

Isus Cristos, deși plin de toată bogăția dumnezeirii, “s-a golit pe sine, a luat chip de rob” (Fil 2,6-7), devenind cel mai mare cerșetor al omenirii, strigând mereu: Convertiți-vă!.

Convertirea spre dăruire este cea mai grea, dar pe aceasta ne-o propune evanghelia zilei (Lc 13,1-9). Omul acceptă să postească, să se roage, dar când este vorba să dea din avutul său sau chiar pe sine, nu-i convine și găsește o mulțime de scuze. Chiar și atunci când dă ceva, o face tot dintr-un interes personal și nicidecum din iubire față de Creator spre a se înscrie în planul său mântuitor. Isus aduce în sprijinul dăruirii totale învățătura morții: în cele din urmă ea ne va răpi toate și vom fi cu atât mai triști cu cât ne va lua mai multe. Atunci nu este mai bine să dăruim cât mai multe, chiar toate, spre a dobândi bucuria divină care izvorăște din dăruire? Moartea deci nu-i o sperietoare, este o chemare spre fericirea dăruirii, fiindcă numai dăruind vom dobândi.

Cât să dăm? Cât ne lasă inima. Pomana este o problemă de inimă. Cine dă tot ce are din toată inima nu mai rămâne cu nimic. Inima rămâne goală. Din acest gol al inimii pornește Dumnezeu la o nouă creație. Specificul lui Dumnezeu este acela de a crea din nimic. Dacă toți oamenii ar da tot și din toată inima, toți ar simți, ar experimenta, cum în ei apare o lume nouă: un pământ nou, un cer nou, un om nou, o fericire nouă.

Pomana ne verifică iubirea, speranța și credința, adică gradul de convertire. N-am dat nimic? Nu ne-am convertit deloc. Cât am dat, atâta ne-am convertit. Cât ne-am convertit, atâta har am primit. Dacă nu suntem capabili să dăm tot din toată inima, atunci să ne dispunem spre a da puțin din toată inima, ca să primim “tot” din partea Tatălui, adică acel Tot care s-a făcut “nimic” pentru noi, s-a făcut “rob”. Să-i spunem cu sinceritate: Doamne, nu știu cum să dau tot; nu pot să dau tot; nu știu cine ar putea să mă primească tot! Vino și mă învață cum să încep!

Vom auzi din nou ceea ce am mai auzit de zeci de ori: Începe prin a-mi da tot păcatul tău! Cu restul poți face ce vei voi! Sunt sigur că fără păcat, golit de orice formă de egoism, vei regreta că nu ai toate bunurile vremelnice și chiar veșnice spre a le dărui.

Dacă până acum nu i-am dat nici păcatele, cum vom face pomană din celelalte bunuri? Suntem smochini neroditori. Dar până când?

Postul Mare are menirea să ne sape la rădăcină, să ne pună gunoi pe cap (cenușă), fiindcă rădăcinile noastre sunt aici, în cap, ca să aducem ca roade smochinele dulci ale milosteniei.

În lectura a II-a (1Cor 10,1-6.10-12) sfântul Paul ne oferă un clasic exemplu cum Scriptura (VT) este folositoare pentru a corija, a învăța, a convinge, a ne face drepți (cf. 2Tim 3,16-17), rezumând în câteva cuvinte principalele evenimente ale ieșirii din Egipt și cum cei salvați atunci s-au depărtat de mai multe ori de Dumnezeu prin idolatrie și desfrânare. Același pericol amenință comunitatea creștină din Corint. Apostolul neamurilor arată cum pentru mântuire nu-i suficientă inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu, indispensabilă este și colaborarea omului (cf. MAC pag. 230).

Prin ce poate colabora omul? Poate omul face ceea ce a făcut Dumnezeu când poporul său era însetat în pustiu și când a făcut să iasă apă din stâncă?

Răspunsul este pozitiv. Poate, fiindcă spune apostolul: Stânca era Cristos. Or, creștinul poate și trebuie să poarte această Stâncă cu el, să dea de băut celor însetați după Dumnezeu, după viața veșnică, după viața harului, adică să dea dovada vie că el trăiește prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, să dea dovada fericirii spirituale că și-a găsit izvorul de apă vie, că pieptul său a devenit o fântână arteziană care însoțește în această lume pe toți cei însetați.

Stânca însoțitoare se referă la o legendă rabinică, conform căreia stânca miraculoasă din care ieșea apă i-a însoțit pe israeliți pe tot parcursul peregrinării lor prin pustiu. Biblia dă deseori lui Iahve numele de Stâncă (cf. Dt 32,4; Is 17,10; Ps 18,8; 95,1). Rabinii insistau asupra acestui nume teoforic punându-l în legătură cu izvorul ieșit din stâncă în pustiu. Faptul că Paul îl numește aici pe Cristos drept Stâncă, arată intenția lui de a declara că orice creștin prin Cristos devine teofor, un purtător de Dumnezeu (cf. CBL pag. 1602), purtător de bunătate și îndurare.

Să ne întoarcem la începutul Liturghiei de azi și să spunem rugăciunea Bisericii cu mai multă credință, speranță și iubire: Dumnezeule, care ești izvorul a toată bunătatea și îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea și pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; privește cu bunăvoință spre noi, cei care, apăsați de povara greșelilor, ne recunoaștem vinovăția, și ridică-ne mereu cu îndurarea ta! (LR), ca să fim și noi cu Cristos stâncă din care să izvorască apa vieții veșnice. Amin.

Ritul latin