Start > Ritul latin > Maria, Maica lui Dumnezeu

Maria, Maica lui Dumnezeu

6 February 2010
614 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Preasfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu (Anul C)

Zilele care ne sunt dăruite

“Domnul să te binecuvânteze și să te păzească. Domnul să facă să lumineze fața lui peste tine, și să se îndure de tine…” Num. 6, 22-27

“Nu mai ești rob, ci fiu, și dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu.” Gal. 4, 4-7

“Maria păstra toate cuvintele acestea și se gândea la ele în inima ei. Lc. 2, 16-21

Pentru cel ce reușește să facă loc Cuvântului Domnului în hărmălaia veselă și zgomotul asurzitor din prima zi a anului îi este rezervată una din cele mai mari binecuvântări. Faimoasa binecuvântare din Cartea Numerilor (lectura I). Dar, ce înseamnă o binecuvântare? Ce semnificație și ce eficacitate concretă poate avea în viața noastră? Pentru mulți, ideea binecuvântării este asociată magiei, cu scopuri utilitariste. Pentru alții binecuvântarea nu e altceva decât gestul liberator, pe care-l face preotul la sfârșitul liturghiei și care pune capăt celor 40 de minute ce plictiseală. Și, câte unul reușește chiar să anticipeze acel semnal obișnuit din care cauză binecuvântarea îl lovește prin spate, fiindcă fața îi este îndreptată spre ușa de ieșire.

Cu toate acestea, binecuvântarea, ocupă un loc de frunte în Vechiul Testament. Ea este concepută – așa cum ne spune J. L. Mckenzie – “o comunicare a vieții din partea lui Dumnezeu. Odată cu viața ne vine tăria, vigoarea și succesul, care aduc pacea minții și pacea lumii”. Întreaga povestire a creației este marcată de binecuvântările Creatorului. Dumnezeu binecuvântează păsările și peștii (Gn. 1, 22). Semnificativ este faptul că binecuvântarea este întovărășită de poruncă: “Înmulțiți-vă!”. De aceea aici avem un element esențial. Binecuvântarea este strâns legată de viață, de fecunditate. Dumnezeu binecuvântează cea de-a șaptea zi (Gn. 2, 3). În felul acesta ziua odihnei devine izvorul vieții, al “dezvoltării”. Însă Creatorul îl binecuvântează într-un chip special pe om, creat după chipul și asemănarea lui: “Parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: “Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l, și stăpâniți peste peștii mării și peste păsările cerului…” (Gn. 1, 27-28)

De notat: – Această binecuvântare cuprinde întreaga arie a vieții în ritmul ei necurmat, începând cu zămislirea, nașterea și moartea. – Nu este numai pentru un singur om, ci pentru toți oamenii din toate timpurile, fără deosebire de rasă, nație sau religie. – Creația este privită ca o grandioasă lucrare a vieții. O operă frumoasă și bună. Frumusețea este o caracteristică fundamentală a Creației și reprezintă un motiv esențial al laudei. Unde este viață, acolo se află și Creatorul în acțiune. De aceea trebuie spus că binecuvântarea nu este numai un act sporadic, ci o lucrare continuă a lui Dumnezeu, adică semnul bunăvoinței lui Dumnezeu întipărit în Creație.

- Pe lângă toate acestea, binecuvântarea mai este și eficace. Nu reprezintă numai un vag auguriu, ci ea produce tot ceea ce exprimă. Iată, pentru ce binecuvântarea (ca și reversul ei, blestemul), este considerată totdeauna în Biblie ca reversibilă: nu se poate nici retrage și nici anula întrucât își atinge cu siguranță scopul. – În clipa creației, omul nu a fost binecuvântat izolat ci el a fost binecuvântat în ambientul în cadrul său, în relație cu cineva (“bărbat și femeie i-a creat”). Prin urmare, binecuvântarea exprimă o posibilitatea vieții. De aceea, și noi, analizând limbajul povestirii creației, apare ipoteza că Dumnezeu vrea atât înmulțirea cantității cât și a calității. De aceea prima condiție este aducerea roadelor, calitatea vieții. Sporirea cantității se situează pe al doilea plan. Aici nu este vorba de a da frâu liber naturii de a lucra din proprie inițiativă, deoarece într-un asemenea caz puterea fecundității poate degenera binecuvântarea în blestem.

Binecuvântarea se află în mâinile omului, este încredință minții sale, simțului său de responsabilitate. Aceasta este, cel puțin explicația după teologia iudaică, care precizează și sensul de supunere și stăpânire a pământului. Porunca lui Dumnezeu nu legitimează o exploatare arbitrară și indiscriminată de către om, mânat de propriile lui interese imediate și egoiste. Ci tocmai contrariul: omul trebuie să stăpânească natura în sensul că se slujește de legile sale pentru a fi de folos omului. Trebuie stăpânit fără sufocare, omul trebuie să stăpânească natura în așa fel încât să nu o degradeze și nici să o otrăvească. Stăpânirea naturii (sau lupta împotriva naturii), trebuie să țină pasul cu armonia care există în natură.

Acum să ne reîntoarcem la binecuvântare. Numai Dumnezeu are puterea de a binecuvânta, iar omul atunci când binecuvântează, el binecuvântează în numele lui Dumnezeu ca reprezentant al său. Deci, omul, îl binecuvântează pe Dumnezeu în rugăciune. Și acesta este un alt aspect interesant. Tipică este rugăciunea binecuvântării asupra mesei. Israelitul nu binecuvântează pâinea și vinul ori fructele, pentru că nu ar avea nici un sens o asemenea binecuvântare. Ci el binecuvântează și îl laudă pe Dumnezeu pentru darurile care se află pe masă. Cu formula rituală omul recunoaște că nu el este stăpânul a tot ceea ce se află pe masă, și că el primește totul de la Dumnezeu, dătătorul suprem, și se angajează de a se folosi de toate, așa cum a hotărât Creatorul.

Omul nu poate face cu pâinea ceea ce vrea. De fapt, în vreme ce pronunță binecuvântarea asupra pâinii, o frânge și o împarte celor de față. Lecția este cât se poate de semnificativă: omul are tot dreptul de a se folosi de bunurile universului, folosindu-le și împărțindu-le cu alții. În realitate, binecuvântarea vrea să ne spună că totul vine de la Dumnezeu și totul trebuie să se reîntoarcă la El prin aducere de mulțumiri, prin laude, dar mai ales, ca orice lucru trebuie să fie folosit după orânduiala lui Dumnezeu, care este totodată și un plan de fraternitate. Așadar, binecuvântarea este foarte potrivită la începutul anului administrativ. Primind, noi, binecuvântarea lui Dumnezeu, recunoaștem că timpul nu ne aparține. Este un dar, pe care noi îl primim zi de zi și clipă de clipă de la Dumnezeu. Viața ne este dăruită și nu ne aparține, pentru că o primim zi de zi de la Dumnezeu.

Și încă ceva. Dacă timpul este un dar pe care l-am primit de la Dumnezeu trebuie să-l folosim așa cum ne-a indicat El. Nu ne este învoit a-l pierde sau a-l risipi prin beții și destrăbălări; timpul trebuie recunoscut și primit în sacralitatea sa, adică să-l folosim în fapte și lucrări demne de om. Așa cum trebuie împărțită pâinea, la fel trebuie împărțit și timpul (acesta pare a fi un aspect esențial al binecuvântării asupra noului an). În loc de a pierde timpul sau de a-l folosi în sens egoist, trebuie să învățăm a-l dărui cu dragă inimă, oricât de mult ne-ar costa. Există oameni printre noi, care așteaptă nu atât lucruri materiale, ci un pic din timpul nostru, puțină răbdare de a asculta necazurile altora. Cu graba și cu indiferența noastră, noi furăm acel timp, la care aproapele nostru are dreptul.

Timpul nu este numai al meu, ci este și al fratelui meu. Cine profită de bogăția lumii fără binecuvântare este un tâlhar. Asta se poate spune și despre bogăția prețioasă, care este timpul. Atunci când mă justific cu prea mare grabă “nu am timp”, trec cu vederea un singur lucru: aș putea să nu am la dispoziție ceva din timpul meu. Dar, mai există o rezervă de timp, care nu-mi aparține, ci este al altuia. Pe acesta trebuie să-l dau neapărat, fără întârziere. În limbajul comun după tradiția ebraică, binecuvântarea își are un echivalent în salut. În cazul acesta a binecuvânta înseamnă a “saluta”: “Domnul să fie cu tine”; Aceasta este o formulă foarte des întâlnită, însă, cel mai obișnuit salut – binecuvântare este cuvântul șalom – pace. Un atare salut – auguriu, este într-o strânsă concordanță cu inaugurarea noului an, și cu “ziua păcii”.

Atunci când ne întâlnim, ne spunem unul altuia: “Anul nou cu bine și cu sănătate!” Dar, pentru ca această urare să nu fie numai niște cuvinte goale, spuse așa mecanic, din obișnuință și fără nici un rost, va trebui să le plasăm într-un climat al păcii, spre exemplu: “Frate, șalom!”. Îți doresc pacea și binele, și, din partea mea, mă angajez de a fi o creatură a păcii. “Domnul să-și îndrepte fața către tine și să-ți dea pacea (chiar și prin mine). În lectura a II-a Sfântul Paul ne prezintă și motivarea principală pentru a deveni “făcător de pace!”. El vorbește despre întruparea lui Cristos Isus, care își asumă realitatea umană (“născut din femeie”), începe de a face parte dintr-un popor (“născut sub lege”), pentru a ne dărui adoptarea de fii ai lui Dumnezeu, cu posibilitatea de a-l numi pe Dumnezeu “Tată”. În felul acesta întruparea lui Cristos devine temelia înfierii noastre divine și această nouă realitate ne dă sentimentul demnități și al libertății noastre: “nu mai ești rob, ci fiu”.

O persoană care a fost liberată nu mai poate cădea în robia urii, a violenței, a răzbunării și a egoismului sălbatic. Un fiu al lui Dumnezeu nu mai poate sta în fața unui alt fiu al lui Dumnezeu cu cuțitul sau cu pușca în mână. În privința binecuvântării nu trebuie să ne facem iluzii: “Domnul să facă să lumineze fața lui peste tine și să se îndure de tine!”. Fața lui Dumnezeu nu ne asigură biruința în război, ci numai biruința asupra războiului. Dumnezeu nu poate fi împărțit; nu a fost împărțit niciodată în două părți care să se războiască între ele (chiar dacă o armată ar pretinde că este a lui). El este departe de acolo. Fața lui și-o îndreaptă numai către făcătorii de pace și către cei ce vorbesc în termeni de înțelegere, de dreptate, de fraternitate și de iertare.

Evanghelia ne prezintă o atitudine tipică Sfintei Fecioare Maria (astăzi este sărbătoarea Maicii lui Dumnezeu, proclamată de Sinodul din Efes): “Maria păstra toate acestea, în inima ei, meditându-le!” Această ținută contemplativă, poate părea opusă ținutei misionare a păstorilor, care “au istorisit toate ce li se spuseseră despre prunc”. În realitate, aici este vorba despre două dimensiuni complementare a experienței creștine. Cele auzite trebuiesc reținute și meditate. Misterul trebuie păzit și învăluit în tăcere. Evenimentele trebuiesc citite la lumina credinței, dedându-se progresiv revelației și înțelegerii. Valorile trebuie păstrate într-un loc aparte, departe de orice zgomot, și încălzite de o inimă iubitoare mai înainte de a fi dezvăluite altora. Fără o fază de reculegere și interioritate, acestea nu pot fi povestite.

În realitate, atât spusele păstorilor cât și cuvintele păstrate în inimă de către Sfânta Fecioară Maria, fac parte din una și aceeași exigență misionară. Când meditează, Maria este cu gândul la alții. Taina ei nu este o ținută acaparatoare ci exprimă dinamismul dăruirii. Așa stând lucrurile aici avem unele indicații prețioase pentru ziua de astăzi în legătură cu dăruirea timpului. Este vorba de a recunoaște că toate zilele noului an, ne sunt dăruite pentru a fi cheltuite în concordanță cu intenția și cu voința dătătorului. Liturghia ne sugerează câteva metode concrete pentru folosirea timpului trăit ca o binecuvântare: împărțindu-l cu alții; umplându-l, completându-l cu faptele păcii, vrednice de fiii lui Dumnezeu (“Fericiți făcătorii de pace, pentru că fiii lui Dumnezeu se vor chema”, Mt. 5, 9); a asigura o dimensiune de interioritate vieții noastre pentru evitarea riscului risipei și a nesfințirii timpului. Numai în felul acesta, anul pe care-l începem astăzi va fi un an bun și plin de roadele sfințeniei.

Ritul latin