Start > Ritul latin > Dumnezeu are nevoie de lideri… lideri in slujire…

Dumnezeu are nevoie de lideri… lideri in slujire…

16 October 2009
3,547 afișări

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul B)

Nu de mult, la o emisiune televizată prezentatorul spunea că dorința de celebritate este păcatul secolului nostru, acel păcat care îi face pe atâția să recurgă la tot felul de mijloace doar pentru a fi în centrul atenției și a câștiga un “renume”. Și judecând realitatea cotidiană ne dăm seama că această afirmație nu este tocmai falsă!

Însă ascultând Liturgia Cuvântului de astăzi vedem că tentația celebrității a existat dintotdeauna și chiar am putea crede că și cei doi apostoli, fiii lui Zebedeu, se apropie de Isus cu această intenție. Am fi tentați să credem că Isus îi condamnă pentru gestul lor și ne îndreptățește și pe noi să facem același lucru. Însă, ar fi o interpretare plină de subiectivism (spunându-ne: Slavă Domnului că nu suntem ca ei!) și totodată o interpretare părtinitoare și chiar greșită. Recitind fragmentul evanghelic putem descoperi, cu stupoare chiar, că nimic din reacția lui Isus nu are de-a face cu reproșul sau condamnarea. Ba chiar putem descoperi o tactică pedagogică subtilă și un sentiment de înțelegere din partea lui Isus. Ceea ce putem observa este faptul că cei care nutresc resentimente și chiar condamnare față de cei doi apostoli sunt chiar colegii lor, ceilalți apostoli, care au și ei aceleași aspirații dar nu au curajul de a le exterioriza și de a i le prezenta lui Isus. Deci ar fi părtinitor din partea noastră să îi judecăm și să-i condamnăm pe cei doi apostoli care au curajul de a-și face cunoscute intențiile și să-i considerăm nevinovați pe cei care, deși nutresc aceleași dorințe, nu au curajul de a le face cunoscute. Totodată ar fi greșit să rămânem cu impresia că Isus dorește ca cei care îl urmează să fie niște persoane fără nici o prestanță, fără importanță, care să treacă prin viață ca niște necunoscuți, căci nu este deloc așa!

Ce se întâmplă de fapt? E simplu. Isus recunoaște în cei doi apostoli ai săi dorința naturală (și oare nu se spune că cu cât ești mai natural, cu atât ești mai supranatural!?) de a fi primii, dorință pe care nu o condamnă dar pe care o dirijează spre o înțelegere și o trăire nouă. Observăm chiar că Isus își îndreaptă învățătura sa nu doar către cei doi apostoli, ci către toți cei doisprezece, recunoscând această dorință naturală prezentă în toți.

Privind la învățătura pe care Isus o oferă apostolilor săi, vedem cum adevăratul ucenic, adevăratul urmaș al lui Cristos, este acela care păstrează mereu dorința și aspirația de a fi primul, însă primul în slujire, așa cum însăși Învățătorul a făcut. Slujire care are mereu în centrul atenției binele suprem al celuilalt, adică mântuirea. Totodată, slujire dispusă ca trecând prin împărtășirea slăbiciunilor celuilalt (cf. lecturii a doua) să meargă până la zdrobirea de sine în suferință pentru a aduce ispășire și îndreptățire celuilalt (cf. prima lectură).

Este o învățătură nouă și surprinzătoare prin exigențele ei, însă nu o învățătură iluzorie sau imposibilă. Pentru a ne convinge de acest fapt este de ajuns să ne amintim că cei doi apostoli care se apropiau de Isus pentru a cere să ocupe locurile cât mai apropiate de El în Împărăția sa, cei doi Fii ai Tunetului, sunt cei care într-adevăr l-au urmat cel mai îndeaproape. Iacob a fost primul dintre apostoli care și-a dat viața pentru mărturisirea Evangheliei, iar Ioan a fost cel care apropiindu-se cel mai mult de inima milostivă a lui Isus a reușit să ne transmită cea mai profundă revelație despre ființa lui Dumnezeu care este Iubire.

Cum a fost posibilă o astfel de transformare în viața acestor doi apostoli și ucenici ai lui Cristos? Răspunsul îl găsim în încrederea deplină pe care cei doi și-au pus-o în Cristos și în împlinirea cuvântului său.

Într-o bună zi pastorul unei mici comunități religioase, dorind să îi facă de râs pe cei doi preoți creștini din orașul în care era, s-a prezentat la ei. După ce le-a ascultat învățătura, le-a spus: Să presupunem că eu aș avea aici un pahar cu otravă. Dacă voi acceptați să beți otrava și rămâneți în viață, eu – și nu doar eu, ci și întreaga mea comunitate – ne vom alătura religiei creștine. Dar dacă voi nu acceptați să beți otrava, nu pot decât să cred că sunteți ucenici falși ai lui Cristos, deoarece nu aveți încredere în cuvintele și promisiunile Învățătorului vostru. Această propunere i-a cam pus în dificultate pe cei doi preoți creștini care de mult se străduiau să facă cunoscută adevărata evanghelie celor din acea comunitate religioasă. După câteva momente de răgaz și de discuții, cei doi preoți i-au spus acelui pastor: Uite noi avem un plan: tu bei otrava și apoi noi te vom învia din morți.

Aceasta trebuie să fie atitudinea de totală încredere a ucenicului lui Cristos: nu doar că acele cuvinte și promisiuni pe care le-a făcut Cristos în timpul vieții sale pământești se vor împlinii, ci mai ales, că slujindu-l pe celălalt și împlinirea mântuirii celuilalt, ucenicul va avea puterea să înfăptuiască faptele Învățătorului său.

Ritul latin