Start > Ritul bizantin > Învierea fiului văduvei din Nain

Învierea fiului văduvei din Nain

10 October 2009
1,354 afișări

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Duminica a III-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

Iubiți credincioși,

Dacă am privi cu câteva versete mai înainte, în aceeași Evanghelie a lui Luca, am vedea că este vorba despre un centurion care obține vindecarea slugii sale. Centurionul ce era păgân, și care crede în eficacitatea cuvântului Domnului chiar și în absența lui, ne-a arătat ce înseamnă credința pentru noi, care nu l-am văzut pe Domnul. Și astăzi ni se demonstrează că putem avea o astfel de credință: fie pentru că Domnului i se face milă de noi și ne vizitează cu prezența sa, fie pentru că el este “Domnul” și Cuvântul său este eficace, capabil să ne salveze chiar de la moarte. Astăzi ni se vorbește despre calea credinței pe care trebuie să meargă fiecare om.

Parabola evanghelică de astăzi vrea să trezească credința în milostivirea Tatălui pentru cei mici, pentru cei care plâng, pentru fiecare om, care se simte mic și plânge în fața morții. Isus vine să dea speranța acolo unde nimeni nu poate să o dea, atunci când omul moare; și nu atunci când trăiește, căci trăiește în durerea morții semenului și în așteptarea morți sale. Isus îl învinge pe cel care aduce moartea și restituie viața vieții: mama își regăsește viu, fiul mort.

Spune pericopa că Isus ajunge la Nain ce semnifică “încântător”, “minunat” și că, din cetate, așa cum din orice oraș unde trăiesc oameni, iese un cortegiu funerar. O mulțime ce plânge însoțește un tânăr care a murit. Destinul l-a atins pe el așa cum ne va atinge pe fiecare din noi, căci cu toții vom avea parte de un cortegiu funerar, mai devreme sau mai târziu, de o mulțime de oameni ce plânge în jurul sicriului nostru. Fiecare cetate are mormintele sale și toți cei care trăiesc în cetate vor sfârși în mormânt. Doar Nainul din mormânt va deveni grădină “încântătoare” pentru că s-a întâlnit cu Domnul cel care a biruit moartea. La poarta orașului se întâlnesc două cortegii: cel al Domnului Luminii, care este viața și, cel al domnului întunericului, care aduce moartea. Este mort fiul și supraviețuiește cea care i-a dat viață. Această mamă este o văduvă, fără soț, fără iubire și fără apărare, săracă și singură. Lipsită de drepturi și identitate, fără să și le câștige măcar prin fiul care acum este mort. Această văduvă este imaginea omenirii întregi, de acum îndepărtată de mirele său, care este Dumnezeu. Dumnezeu este adevăratul partener al omului, om pe care l-a făcut după chipul și asemănarea Sa, pentru ca omul să-l iubească din toată inima sa, din tot sufletul său și din toată puterea lui (cf. Deut. 6,4). Sfântul Ambrogio vedea în această femeie chiar biserica care plânge pe fii săi păcătoși, morți și pierduți din cauza păcatului. Cu ea tot poporul de credincioși plânge. Cristos restituie păcătosul la sânul mamei sale-biserica și bucuriei fraților.

Este pentru prima dată când Luca îi zice lui Isus “Domnul”. O va face numai în situații particulare, solemne, dându-i termenului o semnificație vetereotestamentară. Acest Domn ne este prezentat într-un mod foarte concret: are picioare, ochi, inimă, mână și gură, descrise prin acțiunile pe care le face: merge, se apropie, vede, i se face milă, atinge și vorbește. Nu este ca alți idoli care nu vorbesc, nu ating, nu aud, nu văd, nu umblă (Ps. 113, 12,16). Dumnezeu nu este ca acești idoli. Dumnezeu are picioare pentru a-l întâlni pe om, ochi pentru a-l vedea, inimă pentru a-l iubi, mână pentru a-l atinge, și cuvânt pentru a-i da viață.

Isus care vede, se mișcă și se apropie ne amintește de samariteanul milostiv, de Tatăl milostiv din parabola Fiul risipitor. Iată adevărata imagine a unui Dumnezeu milostiv, cu dragoste față de om, de fiul său pierdut.

“Nu plânge!” Sunt singurele cuvinte pe care Isus le spune femeii. Cum adică? O mamă aflată în fața sicriului unicului său copil să nu plângă? Ea nu poate decât să plângă, am fi tentați să răspundem noi. Și Isus a plâns înaintea mormântului prietenului său, Lazăr. A plâns chiar și înaintea morții sale: a asudat sudori de sânge. Este adevărat, dar lacrimile sale au uscat plânsul nostru și ele conțin promisiunea vieții veșnice pentru noi.

“Tinere îți zic scoală-te!” Nu pot fi alte cuvinte mai nesocotite și mai ineficiente: a vorbi unui mort și a-i ordona să se scoale. Dar Domnul acționează tocmai prin cuvântul său creator. Din nimic a creat toate lucrurile, din moarte creează viața. Aceasta este puterea credinței, ce aduce mântuirea pentru fiecare om.

Iubiți credincioși,

Această pericopă evanghelică ne-a descris vizita lui Dumnezeu: Domnul “umblă”, “se apropie” “de poarta orașului nostru” și ne vine în întâmpinare nouă, celor care ieșim pentru a intra în gura morții; el “vede”, “i se face milă”, prin cuvântul său face să înceteze plânsul și să trezească speranța; deci “se apropie”, “atinge” moartea, și ordonă “scoală-te”. Și totul fără să ne ceară nimic. El este, în fapt, milostivirea ce copleșește mizeria noastră umană.

Meditarea acestei pericope ar trebui să trezească în fiecare dintre noi acea credință pe care a avut-o centurionul în Isus Cristos. La fel și noi, care nu-l putem întâlni personal pe drumul Nainului, putem să-l întâlnim în puterea cuvântului său și să îndrăznim să-i cerem imposibilul, pe care îl putem obține chiar și în absența sa, așa cum s-a întâmplat cu centurionul căruia i s-a vindecat sluga. Și numai atunci când noi, prin credința în Evanghelie, Cuvântul Domnului, recunoaștem vizita sa, atunci va avea loc și întâlnirea cu cel care ne ajută să trecem de la moarte la viață. Amin.

Ritul bizantin