Start > Ritul bizantin > Noi, dușŸmanii șŸi iubirea

Noi, dușŸmanii șŸi iubirea

2 October 2009
2,259 afișări

Tema Evangheliei din această duminică descrie “relația creștinului cu dușmanul”. Dumnezeu ne cere să fim în relații bune până și cu dușmanii noștri. Unul, poate spune că nu are dușmani și astfel motivează în chip simplu că această pericopă nu se referă la el. Altul, poate considera că textul acestei Evanghelii se referă numai la puținii super-eroi, aceia care știu să iubească, să binecuvânteze, să ierte pe toți cei care le-au făcut răul sau i-au necinstit.

La lumina celor de mai sus putem clarifica ideea de dușman. Poate mă simt inferior cerințelor Evangheliei: nu numai că sunt incapabil să-i iubesc pe dușmani, dar nu pot să-i iubesc nici pe cei care nu-mi sunt dușmani. Astfel acest pasaj este unitatea de măsură, după care pot verifica iubirea mea față de aproapele. Mai mult, cât sunt de convins că orice om, chiar și cel care m-a jignit, este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu?

În această duminică putem să ne întrebăm cu privire la Adam-ul care este în noi, adică: de câte ori ne-am lăsat ispitiți, corupți, dorind să-I luăm locul lui Dumnezeu, acuzându-l pe fratele nostru pentru greșelile noastre? De câte ori, din prietenul cuiva, ne-am transformat în dușmanul lui? Iată Adam-ul care suntem noi, cei făcuți din țărână, dar Evanghelia ne cheamă să avansăm către Noul Adam, Cel spiritual, Isus, care a practicat toate cele de mai sus, pe care le-am auzit în Evanghelia de astăzi.

Se pare că Isus ne învață că relația cu “altul” trebuie să existe chiar și în situațiile în care experimentăm conflictul, dușmănia, neînțelegerea… Dar “relația” implică un sens pozitiv: a iubi, a face binele, a se ruga, a dărui, a fi îndurător, a ierta, a binecuvânta și nu a judeca, condamna, disprețui. De fapt adevărata relație izvorăște de la Dumnezeu care, în Isus, ne-a descoperit iubirea Sa universală, generoasă și gratuită, un Dumnezeu care ne dă o inimă nouă, capabilă să iubească și să binecuvânteze, inclusiv pe cei care ne-au făcut rău.

“Gratuitatea” și nu “reciprocitatea” este principiul relației, ne învață Isus! De fapt Mântuitorul ne cere să privim la dușmanii noștri cu ochii lui Dumnezeu, dându-I Domnului posibilitatea să lucreze în noi și să schimbe în inimi de carne, inimile noastre de piatră, ca să răspândească prin mijlocirea noastră, iubirea Sa gratuită și infinită, purtătoare de mântuire.

Fraților! Dușmanii ne ajută să ne cunoaștem mai bine: ne spun că suntem limitați, incapabili să iertăm din suflet. Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, dacă într-adevăr am apucat pe drumul către perfecțiune, “dușmanul – spune Enzo Bianchi – poate fi Maestrul nostru, pentru că ne arată care este calitatea reală a inimii noastre; ne descoperă sentimentele întunecate care sunt ascunse în inima noastră.

Dragilor mei! Iubirea dușmanului este posibilă, pentru că iubirea care vine de la Dumnezeu, este infinit mai mare decât răutățile și ura, caracteristice omului.

Prin urmare, identitatea ucenicului constă în a iubi. Înainte de a ne cere ceva, încă din VT, Dumnezeu ne informează că ne-a eliberat din sclavie, pentru că ne-a iubit. Apoi ne cere să respectăm poruncile, pentru a rămâne în sfera iubirii. Iubirea este centrul vieții divine. Este porunca cea mai mare, pe care Domnul ne-a dăruit-o. Dialogul lui Dumnezeu cu omul este în întregime bazat pe iubire! Iată de ce iubirea trebuie să fie singurul principiu de relaționare cu frații noștri!

Acest discurs este adresat persoanelor care Îl ascultau pe Isus și care anterior, primiseră de la El iertarea și iubirea!

Aspectele iubirii divine

Isus ne spune că este o iubire universală, adresată tuturor, chiar și dușmanilor. Un exemplu clar îl avem în comportamentul lui David față de Saul, care îl căuta ca să îl omoare (1Sam. 26, 2-33).

În fața dușmanilor (cei care nu ne iubesc și caută să ne facă răul) – care-și arată ostilitatea cu răutate tot mai mare (“urăsc… blestemă… chinuiesc”) – reacția ucenicilor (a creștinilor) constă în a-i “iubi” cu o bunăvoință tot mai mare (“făcându-le binele… binecuvântându-i… rugându-se pentru ei”). Este vorba de o iubire, care nu este sentimentală sau psihologică, ci o iubire care într-adevăr dorește binele aproapelui și se implică să-l facă prin fapte concrete, printre care cel dintâi este cel de a se ruga pentru dușmani și a-i încredința Domnului, asemenea lui David!

Este o iubire care nu se predă nici în fața nedreptăților, ci rămâne fidelă: “Celui care te-a lovit peste un obraz, întinde-i-l și pe celălalt“. Nu este vorba de a respecta sensul literar, ci pe cel spiritual, al cuvintelor lui Isus. Adevăratul sens al iubirii ne spune că la violență nu trebuie să răspundem cu violență. Numai o iubire și mai mare, mereu fidelă, poate să-l minuneze pe dușman și să-l schimbe în bine.

Îndemnul: “Ceea ce doriți ca oamenii să vă facă, să faceți voi pentru ei” s-ar traduce: în orice împrejurare, încearcă să te pui în situația altuia: dacă tu ai fi “el”, cum ai dori să fii iubit, ascultat, stimat, tratat? Și comportă-te în consecință. Este o altă variantă a îndemnului: “Iubește-l pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (cfr. Lc 10, 27). Prin urmare, criteriul relațiilor dintre persoane nu este egoismul sau câștigul (beneficiul) propriu, ci solidaritatea care te împinge să te identifici cu nevoile semenilor.
Isus, continuând acest discurs, ne cheamă să iubim pentru că suntem fiii lui Dumnezeu, chemați să imităm comportamentul Său binevoitor și îndurător față de toți oamenii, chiar și față de cei nerecunoscători.

În VT Dumnezeu este celebrat ca fiind Îndurător. Acest titlu exprimă iubirea, care iartă și se apleacă cu interes și îngrijorare peste cel care suferă. Isus ne spune că Dumnezeu, “Tatăl vostru” este îndurător. Ucenicii sunt chemați să fie asemenea Tatălui, imitându-I îndurarea!

Frate creștine! Ai dușmani pe care trebuie să-i iubești? Fii atent! Ce te hotărăști?

A ierta nu înseamnă a șterge nedreptatea, ci a oferi o posibilitate de convertire celui care a greșit, încredințându-l iubirii lui Dumnezeu. Cine trăiește astfel, se află pe calea către sfințenie. Papa Benedict al XVI-lea a spus: “Sfinții sunt oameni ca și noi, persoane cu probleme mari. Sfințenia nu constă în a nu fi greșit sau păcătuit niciodată. Sfințenia crește odată cu capacitatea de convertire, de părere de rău pentru păcate, cu disponibilitatea înnoită de a o lua de la început, de a se împăca, de a ierta… Nu faptul de a nu fi păcătuit, ci capacitatea de a ne împăca și de a ierta ne face sfinți“.

Nu judecați!” Nu înseamnă a nu ține seama de răul făcut, ci a recunoaște că nu este omul criteriul ultim al dreptății, ci Isus cel răstignit. Confirmarea acestei afirmații poate fi întărită cu mărturia unui episcop închis pe nedrept, de comuniștii din Saigon (Vietnam): “Comuniștii mi-au luat totul. M-au închis și m-au pus sub pază strictă. Nu puteam vorbi cu nimeni pentru ca să nu îi influențez… Într-o zi, m-au întrebat cum reușeam să-i convertesc pe cei care mă păzeau? Le-am răspuns că nu îi urăsc, ci îi iubesc, pentru că și Cristos îi iubește“.

Fraților! A iubi, a ierta și a se împăca, sunt cele trei cuvinte care pot construi pace în familii și în lume. Prin urmare nu trebuie să așteptăm schimbarea dușmanului ca doar apoi, să îl iubim. Mai întâi trebuie să îl iubim, dacă dorim să se schimbe. În acest sens, Evanghelia ne amintește că este necesar să iubim dușmanii pentru: (1) a ne deosebi de cei păcătoși și (2) pentru a fi fiii celui Preaînalt.

E obligatoriu să învățăm să iubim. Iubirea este cea care ne educă să fim fericiți. Iubirea ne spune că, ștergând păcatele oamenilor, Isus ne-a arătat că Dumnezeu nu mai are dușmani, ci numai fii iubiți! Prin urmare, “Iubirea adevărată” – la care suntem chemați să luăm parte – ne cere să-L iubim pe Dumnezeu și să iubim ca Dumnezeu. Amin.

Ritul bizantin