Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

14 September 2009
2,099 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Înălțarea Sfintei Cruci

“După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu,

tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului,

pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viață veșnică”

(In 3,14).

Poate ați auzit sau chiar ați avut șansa în viață să priviți odată un renumit tablou al lui Rembrandt care se numește “Cele trei cruci” (The three crosses). Nu este deosebit doar prin maniera în care a fost realizat, respectiv gravarea părții metalice prin scrijelire, dar mai ales printr-un detaliu, la prima vedere nesemnificativ. Privirea oricui se afla în fața tabloului este cu siguranță captată în primul rând de crucea pe care moare Cristos, singurul învăluit de fapt în lumină din toată scena. Apoi însă, privind în jurul crucii, pot fi văzute numeroase alte chipuri fantomatice care parcă sunt ascunse de lumina obscură, respectiv soldați, preoți, femei, ucenici, cu reacții dintre cele mai diverse, toate trăsăturile chipurilor trimițând însă la un numitor comun, care ar voi să exprime spaima în fața îngrozitoarei crime de a-l fi fost crucificat, ei toți, pe însuși Fiul lui Dumnezeu. Lumina din centrul tabloului se pierde parcă spre extremitățile lui. Cel care este însă curios, poate descoperi într-un colț întunecat o figură în ceață, parcă nedefinită, ascunsă în umbră. Unii critici de artă afirmă că este o reprezentare a lui Rembrandt însuși (știută fiind mai ales pasiunea lui pentru autoportret, căci s-au păstrat peste 90), prin care el ar recunoaște că prin păcatele sale a contribuit și el la crucificarea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar, cred eu, acest chip din umbră poate fi oricare dintre noi.

Primul lucru pe care aș dori să-l clarific la începutul acestei predici este motivația prezenței noastre în acest moment la această Sfântă Liturghie aici, în această biserică, și atitudinea pe care ne-o apropriem în fața misterului pe care Sfânta Biserică ni-l propune spre a-l celebra în această zi: Înălțarea Sfintei Cruci.

Așadar prima întrebare: ce caut aici?! Dacă ați venit pentru o masă copioasă, cu sarmale, cărnuri grase și vinuri limpezite, cred că ați greșit ora. Dacă ați căutat doar o petrecere pe banii altora, îmi pare rău, ați greșit adresa. Iar dacă v-ați gândit că participați la un eveniment de rutină, cu turma, ca întâlnirile extraordinare actuale ale partidelor politice, la care se vând slogane ieftine și promisiuni demagogice de duzină, și de la care sperați să vă întoarceți liniștiți la rutina cea de toate zilele, iarăși îmi pare rău să vă dezamăgesc: ați greșit instituția. Într-adevăr, este vorba de o masă la care suntem hrăniți, de o sărbătoare care trebuie să ne aducă doar bucurie și de o promisiune care la întrece pe toate celelalte prin dimensiuni și concretețe, dar izvorul este cu totul altul, de aceea și participarea noastră și atitudinea ce ne-o însușim nu poate fi doar formale. Nu ne putem mulțumi cu un loc doar în umbră, într-un colț obscur la marginea misterului mântuirii noastre.

Exact acest mister al mântuirii noastre celebrăm noi astăzi: Fiul lui Dumnezeu, viața însăși, se lasă ucisă pentru noi pe lemnul sfânt al crucii (așadar, moartea cea mai rușinoasă) pentru ca noi să ne bucurăm de viață, să știm să dăm sensul corect vieții noastre pe acest pământ și să nu pierdem niciodată din vedere adevărata viață, plinătatea ei care nu poate fi trăită decât în comuniune cu Dumnezeu și cu toți sfinții în împărăția sa. Este un mister care ne hrănește, ne dă viață, ne bucură și nu ne mai permite să rămânem în anonimat. În fața lui Dumnezeu de pe cruce nu mai poți rămâne în umbră, ascuns, în obscuritate și îndoială. Cristos tocmai de aceea a murit pentru ca să ne aducă de la limita/marginea existenței noastre, unde ne-a împins păcatul, la lumină, iar farul luminos este însăși Sfânta Cruce, instrumentul universal de mântuire pentru toți oamenii.

Există o legendă interesantă, care leagă crucea de pomul cunoașterii din rai. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărât să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinților noștri. Copacul uriaș a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului și a promisiunii răscumpărării noastre. Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. La terminarea potopului, apele au adus părți din lemnul corabiei până în țara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esență necunoscută și foarte tare. Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv și a cioplit o masă mare și grea, care s-a moștenit din generație în generație, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile și acuzațiile evreiești, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher și-a adus aminte de lemnul special moștenit de la strămoși și a făcut din masă o cruce mare și grea pe care a oferit-o spre crucificarea lui Cristos. Astfel a murit Isus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispășirii păcatelor omenirii prezente atunci și cea viitoare, până la Judecata Finală. Legenda ascunde în ea mai ales un sens spiritual: legarea păcatului adamic de iertarea neamului omenesc prin moartea lui Cristos pe cruce.

Șarpele și căința

În prima lectură de la această Sf. Liturghie, luată din cartea Numerilor, ni s-a istorisit nu atât o legendă, cât o prefigurare a misterului pe care îl celebrăm astăzi. Nu mai are rost să spunem pe cine simbolizează șarpele, pe Cel rău și “tată al minciunii”, care cu viclenia sa a reușit încă din primele pagini ale Bibliei să fure privilegiul nemuririi omului, să vicieze relația de comuniune care exista între creator și creatură. Șarpele semnifică ruptura dintre Dumnezeu și om, adică păcatul. Este vorba de acel murmur contra lui Dumnezeu care i-a îndepărtat pe israeliți de Dumnezeu, motiv pentru care trebuiau să moară. Totuși, Moise va interveni pentru popor și la porunca Domnului înalță șarpele de aramă. Cel mușcat de șerpii veninoși putea privi la acest șarpe înălțat în pustiu pentru a recunoaște în el ruptura de Dumnezeu, adică vina, păcatul propriu și putea astfel să se vindece, să trăiască, în ciuda veninului din corpul propriu.

Astfel a devenit acest șarpe de aramă o prefigurare a lui Cristos înălțat pe lemnul crucii care dăruiește prin gestul său salvific tuturor celor care își ridică privirea spre el mântuirea de veșnica ruptură dintre om și Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu nu a îndepărtat șerpii veninoși, nu a eradicat răul din lume. În ciuda veninului păcatului care va fi veșnic în noi și în toți oamenii de la Adam și Eva și până la ultimul om de pe pământ, șansa mântuirii există pentru toți aceia care își ridică privirea spre El și recunosc în el ruptura de Creator, comisă prin păcat. Fără recunoașterea vinei și fără a întinde mâna spre cel care poate oferi mântuirea, nu există vindecare. Aviz celor care preferă să rămână în umbră sau cred că au linie directă cu Dumnezeu, că nu au nevoie de Biserică, de sacramentele pe care ea le împarte și nu au curajul să îngenuncheze în fața unicului instrument de mântuire care este crucea, care ne întâmpină când îngenunchem spre exemplu la confesional și în orice moment din viață…

A ridica privirea spre adevăratul Dumnezeu care oferă mântuirea

Trăim azi într-o lume a centrelor comerciale, a super/hipermarket-urilor. Am impresia adesea că ne aflăm într-un veșnic supermarket. Biserica a devenit doar o alternativă, una dintre opțiuni, o tejghea spre care se mai îndreaptă cei care cred că au neapărat nevoie de ea ori care s-au obișnuit să “cumpere” marfă de la ea. Trăim într-o lume în care ni se propun staruri, vip-uri iar cultul lor, cultul personalității ori a pseudo-personalităților apare ca și substitut, surogat al religiei, o opțiune mai la modă și mai pe gustul majorității (de parcă consensul majorității ar da verdictul pentru adevăr în viață!). Pe vremuri, turnul unei biserici era cea mai înaltă clădire într-o localitate, care domnea peste toate celelalte. Astăzi se înalță alt fel de tunuri, care adăpostesc birouri, sedii de firme și de bănci. Ele tronează peste toată lumea. Și care este Dumnezeul adăpostit de ele? Banul. Să fie doar o impresie falsă?

Mântuirea însă nu o poate oferi decât unul singur, este acel Dumnezeu care s-a făcut el însuși om. Mulți sunt cei care au visat sau încă vor să devină (ca) Dumnezeu, dar un singur Dumnezeu a devenit om, cu toate consecințele ce a trebuit să le suporte: foame, teamă, durere, chiar moartea. Acesta este Dumnezeul nostru, Domnul nostru Isus Cristos! Pe cruce ia asupra sa păcatul lumii întregi și dă vieții noastre o nouă strălucire: acum nu mai trebuie ca omul să moară pentru neascultarea și murmurul său, așa cum au făcut israeliții, ci Dumnezeu însuși moare pentru el și pentru mântuirea lui. Omul este vindecat de veninul pe care șarpele l-a introdus de la început în el. Crucea ne ferește de pericolul de a ne încrede în orice alt Dumnezeu pe care îl propune societatea de astăzi, indiferent cum s-ar numi el ori cât de bine ar arăta el.

Recunoștința

Dacă ne gândim bine, ce anume a declanșat murmurul poporului ales? Dorul după oalele cu carne din Egipt și sila față de hrana pe care Domnul le-o dădea zilnic, mana. De câte ori nu ne comportăm și noi la fel? De câte ori nu suntem noi nemulțumiți de “pâinea” pe care ne-o oferă Domnul, cu toate bucuriile și necazurile pe care le presupune cotidianul nostru? Pur și simplu nu ne mai place și atunci coacem noi o “pâine” nouă, pe gustul nostru, adică ne facem viața după criteriile noastre, astfel încât să ne bucurăm de ea la maximum. Pedeapsa primită de poporul ales în pustiu vrea astfel să ne dea o lecție de viață, să învățăm să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem și avem și apoi să avem capacitatea să ne recunoaștem greșeala și să nu avem pretenția că putem trăi viața primită în dar de la Dumnezeu fără el. Nimic din tot ceea ce există nu poate exista fără Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva intră în aceeași categorie a oamenilor nerecunoscători sunt și acele persoane care tânjesc după “oalele de carne” din trecut, care spun uneori, sub povara greutăților zilnice, “pe vremuri era mai bine!” Poate oare tânji un creștin după acele vremuri când “a fi creștin” era considerată o rușine și o dezonoare, când a face semnul crucii pe stradă era un act de bravură care te putea duce după gratii, când au murit atâția din cauza credinței? Am sacrifica libertatea religioasă pentru sclavia din Egipt, bogată ce-i drept, pentru unii, în oale cu carne?! Oare nu ne-am făcut din această viață și din oalele cu carne ce o întrețin singurul scop al existenței noastre?

Concluzie

Urmează acum ultima parte a predicii, ce-i drept cea mai scurtă dar și cea mai grea. Este momentul ca să coborâm din copac și să ne lăsăm provocați de misterul pe care-l celebrăm la o hotărâre de viață, la un angajament concret. Altfel eu nu am făcut decât un exercițiu de oratorie iar dumneavoastră un efort de a rămâne treji. Să punem așadar punctul pe “i”.

Mi-aduc aminte, deși eram doar un copil pe atunci, cum a început istoria comunității “Sf. Cruce” din Bacău… Crucea care a fost bătută în pământ atunci când s-au început lucrările la această biserică era firavă și fără vreo valoare artistică, deși puțini intuiau că valoarea ei va crește pe măsură ce și anii ne vor convinge că ea ne-a marcat definitiv și că am primit-o ca și parte constitutivă din viața noastră. A fost un timp când ne înghesuiam într-un subsol micuț, care încă nu vorbea de vreun locaș impunător de cult în acest loc. A fost un timp când, în mijlocul verii, noi ne rugam Calea Sfintei Cruci, și-l imploram pe Dumnezeu să îndepărteze problemele ce puneau în pericol continuarea lucrărilor la biserică, indiferent că era vorba de teren sau de lucrări de construcție. A durat mult timp până am văzut ridicată crucea care acum domină interiorul acestei biserici. A mai trecut ceva timp până când, la sfârșitul unor misiuni, s-a înălțat și o cruce firavă, modestă pe vârful bisericii. A trecut și mai mult timp în care am fost nevoiți să acceptăm din partea tuturor trecătorilor exclamația “Iată o biserică fără turn” și s-a terminat în sfârșit și timpul când o cruce serioasă a fost așezată pe vârful turnului ce s-a lăsat mult așteptat.

Dacă acum însă s-a realizat dezideratul de a avea o construcție care să domine cât de cât această parte a orașului, mai rămâne o întrebare esențială fără răspuns: Ne mai reprezintă această cruce? Suscită vreo reacție în noi? Suntem conștienți că nu ne putem apropia de ea decât îngenunchind, într-un gest care să exprime căința pentru păcatele prin care ne-am rupt adesea de Dumnezeu și de ceilalți? Ne îndreptăm cu credință și recunoștință privirea spre acest Dumnezeu care vrea să ne mântuiască, de pe cruce? Sau ne-a furat deja peisajul monden, dominat de alte turnuri, în care sălășluiesc alți Dumnezei? Ce este crucea pentru noi? Este cu adevărat instrument de mântuire sau un semn de care ne rușinăm și pe care îl înlocuim ori de câte ori avem ocazia?

Trebuie să recunoaștem cel puțin că este un semn care ne deranjează. Pe de o parte, crucea ne descoperă starea de păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a veacului nostru și, pe de altă parte, este provocarea lui Dumnezeu contra concepției fataliste a răului și a morții, căci ea constituie cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia. Crucea este și simbolul Bisericii lui Cristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei, trăgându-și seva din sângele jertfei lui Isus. Ea se înalță până la cer prin brațul vertical și cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrățișează salvator prin brațele orizontale. Ea închipuie verticalitatea Bisericii, ancorarea ei în piatra unghiulară și cheia de boltă Cristos și înălțarea la ceruri, dar și dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viața pământească a omului.

Și dacă e să plecăm acasă cu un gând, aș dori să fie acesta: nu există nici un alt semn prin care să ne putem mântui. Acest Dumnezeu de pe cruce ne învață cum trebuie să trăim cu adevărat. El ne dă sensul vieții, chiar și atunci când ni se pare că totul e doar cruce, în sens negativ. El ne spune că, datorită gestului său răscumpărător, prin moarte, viața noastră adevărată, în plinătatea ei, de abia începe. Miza e prea mare ca să ne jucăm cu ea, ca să ne permitem să o pierdem: e veșnicia, o veșnicie în care nu puteam însă intra fără cruce.

Ritul latin