Start > Ritul bizantin > Duminica venerării onoratei și de viață făcătoarei Cruci

Duminica venerării onoratei și de viață făcătoarei Cruci

3 April 2009
1,349 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)

Timpul de față al Postului Mare, ne propune spre meditare Misterul Crucii. Crucea apare în conștiința creștinilor în Vinerea Mare, atunci când Mântuitorul nostru a fost răstignit pe ea, în urmă cu aproape două mii de ani. Crucea era în acele timpuri un instrument de tortură înfiorător. Greutatea ei a frânt la acea dată credința slabă a discipolilor lui Isus și a cufundat în disperare suferința lor necălită și inima slab iubitoare. Crucea pe care Învățătorul lor a fost răstignit le-a făcut cunoscută victoria asupra a tot ceea ce dorea să se opună cu înverșunare vieții. Să nu ne mirăm că au fugit din fața acestei cruci, că s-au dezis de ea, că au aruncat blestemul asupra ei, pentru că împreună cu Isus Învățătorul, a fost răstignită și omorâtă propria lor credință și speranță nutrită de așteptările omenești. Numai această zi de vineri a fost în viața Bisericii ziua tristeții, a fricii și a suferinței. Doar în această zi, singura dealtfel, i s-a arătat crucea în exclusivitate ca pe un semn al tragediei dar și al speranței. Dar după trei zile a urmat învierea iar în lumina acestei învieri crucea și-a descoperit în fața Bisericii strălucirea înfățișării ei care până atunci nu a fost cunoscută.

Este surprinzător cât de repede, primii creștini au descoperit Crucea. Chiar dacă pentru evrei crucea continua să rămână un semn de indignare, iar pentru păgâni era nebunie, învățătura Sfântului Pavel și a Apostolilor, vede în ea un semn al puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 23-24), constituind pentru om un semn al apartenenței sale la viața în Hristos (vezi Luca 9, 23; Matei 10, 38), precum și un semn de împăcare cu Dumnezeu (vezi Efeseni 2, 16; Coloseni 1, 20; 2, 14). Creștinii nu numai că nu s-au rușinat de cruce, ci s-au folosit de ea și au făcut cunoscută cu vigoare măreția ei (Galateni 6, 14; Evrei 12). Treptat, din semnul terorii, crucea se transformă într-un semn al gloriei. Triumfă în instituțiile Bisericii, se expune pe pereții institutelor sociale: școli, spitale, tribunale, este purtată la piept de către creștini ca un semn al victoriei împotriva răului, iar în locuințele noastre crucea ne adună pe toți în jurul ei atunci când ne rugăm.

Nimic nu se petrece în Biserică fără cruce. Suntem însemnați cu ea încă din momentul botezului. Prin semnul crucii ajung la noi toate binecuvântările, consfințirile și însoțește toate Sfintele Sacramente. Cu semnul crucii își începe creștinul, în viața de zi cu zi, fiecare rugăciune. Cu semnul crucii vom fi salutați și noi odată pe ultimul nostru drum din această lume. Această omniprezență a crucii este foarte importantă și invită la reflexie, cu precădere acum în perioada Postului Mare, când Liturghia ne îndeamnă și ne cheamă să venerăm în mod public acest semn.

Cardinalul Wiseman era pe patul de moarte. Unul dintre prietenii care l-au vizitat l-a întrebat: «Cum vă simțiți eminență?» Cardinalul, luând crucea în mână, învăluind-o cu o ultimă privire răspunse: “Mă aflu ca un liceean care va pleca în curând în vacanță spre a-și reîntâlni casa părintească”. Iată cum știe să moară unul care a fost format în școala Dumnezeescului Răstignit.

Cultul Sfintei Cruci nu cuprinde nimic în sine din ceea ce se cheamă magie sau credință deșartă în amulete și talismane. Venerăm crucea pentru că ea ni-l revelează pe Hristos în actul cel mai mare și incontestabil al iubirii Sale infinite față de omenire. Ne plecăm făptura noastră nu în fața unui lucru, ci înaintea unei Persoane de care Crucea ne amintește ca semn al patimii, morții și Învierii Lui. Legătura de nedespărțit dintre Cruce și Cel răstignit, face ca semnul să fie păstrat în tradiția Bisericii și să fie iubită de credincioși.

În Postul Mare suntem invitați să stăm sub Cruce. La picioarele Crucii descoperim măreția lui Hristos, însă nu o înțelegem decât atunci când îl urmăm pe Isus și ne purtăm Crucea noastră zi de zi. “Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze” (Marcu 8, 34). Renunțând la lume și la atașamentul față de bunurile iluzorii din jurul nostru, rămâne să ne lepădăm de voința proprie, înclinată atât de violent spre păcat, pentru a ne răstigni «omul cel vechi» din noi, a muri cu Hristos, pentru a învia cu El. La depunearea voturilor solemne, călugării primesc Crucea; aceasta este însoțită de inițialele care sintetizează ascetica și mistica creștină : Isus Hristos Ni Ka – învinge. Însă victoria vine prin Cruce, «venerat trofeu, spaima demonilor», prin povestea iubirii lui Dumnezeu care se jertfește devine «izvorul lacrimilor» vărsate din adevărata căință. «Hristos se dăruiește creștinilor prin har», înaintând spre sfințenie. Dacă Crucea a însemnat până acum lacrimi și suferință, descoperim că «Dumnezeu a sfințit lemnul Crucii». Puterea răului a fost învinsă iar noi descoperim Edenul, unde «lumina lui Hristos strălucește tuturor. La picioarele Crucii este reprezentat craniul – semn al Golgotei, cu inscripția: «puterea monahului – locul Golgotei a devenit pentru noi Paradisul»; prin moarte pentru lumea păcatului devenim locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor care au trecut, pietatea creștină și învățătura Bisericii au propus meditarea suferințelor lui Isus răstignit pe Cruce. Astfel s-a descoperit ceea ce în suferința Mântuitorului este esențial și netrecător: Sacrificiul Lui făcut pentru noi. Acest sacrificiu a împăcat lumea păcătoasă cu Creatorul și Domnul ei, aducându-i omului mântuirea. De aceea creștinii au văzut Crucea prin prisma Învierii: Hristos este viu, poartă în Corpul Său semnele pătimirii, însă este învingător; brațele Sale nu mai sunt pironite pe lemnul Crucii ci îmbrățișează întreaga omenire. Teologia crucii a fost scrisă nu numai de către inimă ci și de rațiune. Ea a fost caracterizată de obiectivitate și de claritate. Crucea și suferința au căpătat un sens, dăruind speranța. Individul, cu propriile impresii și trăiri omenești față de patima și moartea Domnului, s-a refugiat în pietate, manifestând compasiune față de Isus care a pătimit ca om adevărat.

Evul Mediu și barocul pătrunde cel mai mult în profunzimea lui Isus cel Răstignit. Atenția creștinului se îndreaptă asupra Corpului Său maltratat, mâinilor și picioarelor Lui străbătute de piroane, a Capului încoronat cu spini și a pieptului Său străpuns de sulița ostașului. Se nasc devoțiuni legate de venerarea Patimilor Domnului, în timp ce cultul Crucii se răspândește. Hristos este omul care a suferit din iubire pentru noi și din ascultare față de Tatăl, însă este și Dumnezeul care a învins moartea.

Pietatea Bisericii se îndreaptă spre misterul Crucii, însoțindu-și demersurile prin post și abstinență. Să facem tot ceea ce este posibil pentru a nu întrerupe relația noastră dintre cruce și înviere, înțelegând prin aceasta că una fără de cealaltă nu există. Crucea înseamnă recunoștință și încredere.

«La picioarele crucii, scria Monseniorul Gibier, se umilește orgoliul, dispare egoismul, ura iartă, voluptatea se mortifică, remușcările se calmează, devotamentul se inspiră, durerea, descurajarea și disperarea se resemnează!»

Mai mult ca și oricând înțelegem aspectele care rezultă din crucea lui Hristos pentru viața noastră pe care suntem datori să o trăim zilnic. Nu este nevoie să fim convinși de către cineva că ea ne cheamă la o deplină încredere în Providența divină, chiar și atunci când voința ei crucifică planurile noastre, până la o legătură strânsă cu Hristos, care prin Sacrificiul Său reprezintă pentru noi și lumea întreagă singura speranță. A medita asupra Misterului Crucii înseamnă să participi la construirea unei lumi mai bune, fără nedreptăți și profituri de pe urma celor slabi și sărmani, unde binele nu se răstignește, dreptatea nu se vinde, iar omul nu se distruge pentru un lucru trecător. Cât de necesar este acest element în zilele noastre. Cât de mult, ne disociem de însemnătatea și importanța crucii pentru noi și pentru viața noastră. În această lume în care anual mor milioane de oameni din cauza foametei, în timp ce alte sute de milioane de oameni suferă de mizerie și sărăcie, în care există milioane de oropsiți, oameni fără locuințe, emigranți și solicitanți de azil; în lumea în care războaiele, persecuțiile, viciile și noi maladii se înmulțesc, unde există morți sângeroase, oameni chinuiți, părăsiți de către cei din jurul lor sau de către cei dragi, se dovedește faptul că purtarea Crucii care a apăsat pe umărul lui Hristos, devine foarte necesară pentru omul din zilele noastre. Suntem datori să-I fim recunoscători Mântuitorului nostru, pentru că a parcurs cândva în postura noastră toate căile grele ale vieții, că nu S-a retras în fața nici unui idol, nici din fața vreunei suferințe, ci însuși a ales moartea, pentru ca să fie împreună cu noi permanent.

Acest omenesc, lovit și chinuit pentru noi, ne arată prin Fiul lui Dumnezeu răstignit, că suferința Crucii este o punte a credinței, un ajutor în îndreptarea vieții morale și în același timp suportul vieții noastre spirituale.

Să pătrundem semnificația profundă în care se înrădăcinează gândirea și care mișcă inima. Crucea este aproape de omul zilelor noastre, însă trebuie înțeleasă. “Iată lemnul crucii, pe care a fost răstignită Mântuirea lumii”. Închină-te acesteia! Închină-te Celui Răstignit pe ea! Căci prin această cruce – și numai prin ea – trece și calea mântuirii tale.

Rugăciune

O, Isuse Hristoase, căzând în fața crucii Tale Te preamăresc. «Putere a lui Dumnezeu», Tu te arăți pătat de slăbiciune, ca să ne înveți pe noi umilința și să rușinezi mândria noastră. “O, Preot Preasfânt, Tu ai trecut prin toate suferințele noastre pentru a Te asemăna cu noi, ca să simți și slăbiciunile noastre”. Nu mă lăsa singur, căci singur sunt slab; să fie în mine puterea Ta, pentru ca să nu mai fiu înclinat spre a comite răul.

Cruce, iubire nespusă a lui Dumnezeu; Cruce, gloria cerului! Cruce, mântuirea cea veșnică; Cruce teama celor răi. Sprijinul celor drepți, lumina creștinilor, o, Cruce, pentru tine, aici, pe pământ, Dumnezeu primind corp a devenit servitor; prin tine, în cer, omul în Dumnezeu, a devenit împărat; prin tine a pătruns adevărata lumină, iar întunericul cel rău a fost răpus…

Tu reprezinți legătura păcii care-i unește pe oameni cu Hristos mijlocitorul. Tu ai devenit scara, pe care omul se poate sui la cer.

Fii întotdeauna pentru noi, credincioșii tăi, ancoră și stâlp de foc. Condu casa noastră, cârmuiește luntrea noastră. Fie ca tu, crucea noastră, să ne întărești în credință și să ne pregătești pentru gloria cea veșnică. Amin.

După Sfântul Paulin din Nola

Ritul bizantin