Start > Ritul latin > Voce neliniștitoare, nu trâmbițașul regelui

Voce neliniștitoare, nu trâmbițașul regelui

21 November 2008
1,302 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Nasterea Sf. Ioan Botezatorul

Un destin însemnat

Iată un personaj pentru care se celebrează – caz rar – nașterea pe pământ și nu cea din cer. Ioan Botezătorul are destinul propriei vieți scris, țesut în trupul propriu, încă înainte de naștere. Destin care în termenii credinței se cheamă vocație. Vocație care se traduce în mod necesar în misiune. “Domnul m-a chemat din sânul mamei, din sânul mamei mele a pronunțat numele meu.” Întocmai ca pe Ieremia.

Dumnezeu nu a așteptat să-l vadă la lumină pentru a pune ochii pe el. În anumite cazuri Dumnezeu se grăbește, acționează cu anticipație. Pariază pe ceea ce nu este încă. El alege, promovează, acreditează, încă înainte ca cineva să fi susținut examenele. Domnul ia în stăpânire viața “mesagerului” său. L-a rechiziționat, l-a rezervat, l-a programat pentru scopurile sale (unica sa programare care respectă libertatea individului. Cel chemat nu se poate sustrage în ciuda faptului că se simte liber, ba mai mult pentru că este liber).

Ioan descoperă – și înaintea lui au intuit părinții săi bătrâni – că nu poate dispune de existența proprie. Aceasta aparține Altuia. Acel Altul dispune de ea, îi imprimă o orientare deosebită, inconfundabilă, o semnează cu propria pecete de neșters.

Când Dumnezeu pronunță un nume

Însuși numele exprimă acest destin misterios. Ioan înseamnă “Dumnezeu dăruiește har”. De fapt el a venit “neașteptat”, în afara timpului, dincolo de limitele normale ale posibilităților umane. Tatăl său, care era preot, a încetat de acum să creadă în ascultarea rugăciunii sale, sau încetase pur și simplu de a mai crede (“Vei fi mut…pentru că nu ai crezut”). Când Dumnezeu “dă harul” nu vrea ca darurile sale să meargă în gol. Dacă pronunță un nume, omul nu se poate ascunde (nici la adăpostul sânului matern). Dacă interpelează, cheamă, cere și un răspuns. Harurile sale nu pot fi inutile sau nefolosite.

Ioan este angajat de propriul nume. Nu se poate trage înapoi, și nici să se justifice, să spună că nu a auzit nimic din moment ce era purtat în sânul mamei sale. “Domnul m-a chemat din sânul mamei…”. S-ar spune că primul simț care s-a dezvoltat în Ioan este auzul. A fost “trezit” de Unul care îl chema pe nume. Primul glas pe care l-a auzit, nu a fost cel al mamei… Și, îmediat după aceea, simțul dansului (din păcate atrofiat în mulți credincioși). “Iată când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44), spune Elisabeta.

Ioan Botezătorul dă semne de chemare (chemare de “amic al Mirelui”), cu tresăltări de bucurie. “Recunoașterea” Domnului său nu are loc pe malurile Iordanului, dar se realizează – cu complicitatea glasului Mamei – cu treizeci de ani înainte, când cei doi (precursorul și cel Trimis) nu au văzut încă lumina zilei. Și aici vine ispita de a prevesti, înainte de sărbătoarea nașterii, o sărbătoare a lui Ioan “care se va naște”.

Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul

Ioan se prezintă mai presus de așteptări. Venirea sa rupe tradițiile familiei, începând cu numele (“Voiau să-l cheme cu numele tatălui său Zaharia. Dar mama sa intervine: “Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: “Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta…”). Părinții s-au tras de o parte. Acel copil va fi inelul de legătură spre o istorie nouă. Nu va urma “cariera” preoțească paternă. Nu-l vom vedea niciodată mișcându-se în spațiul templului.

Este imposibil de făcut previziuni asupra viitorului său. Oamenii trebuie să se mulțumească să pună o întrebare: “Ce va fi oare acest copil?” Întrebarea rămâne în suspensie. Când o persoană a fost chemată pe nume de Dumnezeu, nimeni nu trebuie să se hazardeze să-i stabilească o parte precisă, încadrându-l în categoriile trecutului, să-l facă să învețe cuvinte și formule știute, instruindu-l să repete gesturile lăudate, antrenându-l să înfăptuiască exerciții obligatorii. Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul, ci pentru a pregăti viitorul.

Identitatea profetului, a preotului, a oricărui chemat, nu se poate trasa, dinainte, conform schemelor deja fixate, ci numai după ce a luat act despre ceea ce Spiritul l-a însărcinat să spună, să facă (și, uneori, să desfacă…). Și dacă cineva se încăpățânează să-i impună un nume familiar, un rol sigur, Dumnezeu “dă harul”… surprizei. Ioan, în fond, este un iregular. În toate sensurile. Și tocmai acest iregular nu a pregetat să semnaleze, în cea mai perfectă ortodoxie, prezența și identitatea lui Cristos. Cine știe dacă în seminarii, și la novici, împreună cu “solida formare” necesară, se preocupă cineva să pregătească persoane “surprinzătoare”. Surprinzători, bine înțeles, chiar pentru educatori…

Câți ani de noviciat?

Se ridică spontan un dubiu. Vocația și misiunea lui Ioan apar cu totul originale, irepetabile, inimitabile. Pare că a sărit de-a dreptul peste faza comună de pregătire, din momentul când era “plin de Duhul Sfânt” din “sânul mamei sale” (Lc 1,15), și “mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Dar nu este așa. Ioan a îndeplinit noviciatul său în acel ambient puțin artificial care este deșertul. Și evanghelia ne informează: “A trăit în ținuturi pustii până în ziua manifestării sale către Israel”. (Lc 1,68). Și am fi curioși să știm cât a durat această ucenicie aspră.

De ce deșertul? Ioan avea nevoie să se îndepărteze, să trăiască în singurătate, pentru a nu lipsi de la întâlnirea decisivă, “să recunoască” prezența Domnului în mijlocul nostru. Avea nevoie să se obișnuiască cu tăcerea pentru a descoperi cuvântul esențial. Avea nevoie – cum spune un călugăr antic din aceeași rasă – să practice sălbăticia pentru a umaniza lumea. Avea nevoie să se ascundă, să se sustragă, pentru a întlni cu adevărat pe oameni. Singurătatea lui Ioan este o singurătate “aglomerată”, de tip comunicativ. Nu aș spune nici “deranjată”. Dimpotrivă el deranja pe alții. Voi fi ingenios. Dar consider că acea experiență să fie valabilă și astăzi. Și că, înainte de a fi pregătiți să înfruntăm mulțimea, trebuzie să avem curajul de a înfrunta deșertul. Și că, oricum, acele persoane le putem găsi în piață, dar numai în deșert le “întâlnim” cu adevărat.

Mirele nu favorizează cariera prietenului

După cum relatează Paul în discursul ținut în sinagoga din Antiohia (lectura a doua), Ioan spunea “la sfârșitul misiunii sale”: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiți voi că sunt!” Evident cineva terminase prin a identifica pe un Altul. Prin a-și da seama de un Altul. Ioan reacționează hotărât în fața acestei confuzii de roluri, pune lucrurile la punct: “Vine după mine unul…” Ioan lasă spațiu pentru Altul. Repartizează totul. Nu păstrează pentru sine nici o bucățică, cu atât mai puțin pentru monumentul propriu.

“Eu nu sunt” este identitatea sa. “Nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” scrisoarea sa de acreditare. Interesantă notația: “la sfârșitul misiunii sale”. Ioan a crescut, s-a maturizat destul pentru… a dispare, a se anula. “El trebuie să crească iar eu să mă micșorez” (Io 3,30). Ioan știe să se facă ascultat, trezește o așteptare, desfășoară rolul său de pregătitor, dar nu are nici o pretenție de a se impune atenției, să câștige o popularitate ușoară, chiar sub pretextul de a deschide mai bine calea pentru un Altul. Ioan știe că unicul chip de a pregăti calea pentru Cristos, constă în a se trage de o parte. Pana lui Luca trasează două linii paralele. Două vestiri. Două relatări ale nașterii. Două șederi în deșert.

Acum când s-au întâlnit, la lumină, și nu numai în clandestinitatea sânului matern, s-ar părea logic ca Ioan să profite de conivența sa, de familiaritate și chiar de rudenia cu Cristos. Dimpotrivă precursorul nu trage nici un avantaj din poziția sa privilegiată pentru cariera sa. Din acel moment, din contra, începe de-a dreptul un drum descendent, de obscuritate. Și o face fără murmur, dimpotrivă cu o bucurie perfectă: “Prietenul mirelui… tresaltă de bucurie la glasul mirelui. Acum această bucurie a mea este împlinită” (Io 4, 29). Ioan nu se așază la umbra lui Cristos (“a se micșora” este un lucru diferit de a trăi în umbra unui mare personaj, ceea ce este un fel de a străluci, fie chiar din lumina reflectată).

Nu devine trâmbițașul Regelui. Mesagerul, glasul neliniștitor, “spada ascuțită”, “săgeata ascuțită” (prima lectură), dar nu desigur trâmbițaș. Nici înainte nici după aceea. Chiar și pentru că acel Rege nu a avut nevoie niciodată de trâmbițași de curte. Cine știe dacă, cel puțin la sfârșit (preferabil chiar în cursul) misiunii, împlinite cu o totală dăruire și transparență, fiecare dintre noi ar găsi curajul de a decepționa pe fanatici, pe idolatri, care nu lipsesc niciodată: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiți voi că sunt…” “După mine vine unul…” Și veți fi fericiți de a descoperi diferența abisală. În avantajul vostru deplin.

Ar fi grotesc dacă cineva însărcinat să pregătească sărbătoarea mirelui, ar sfârși prin a uita că cel sărbătorit nu este el! (dar este un grotesc pe care mulți, din păcate, și-l însușesc cu multă seriozitate și convingere…). Ioan a primit ca răsplată pentru fidelitatea proprie pentru cauză (jubileul profetic) o ședere gratuită în închisoarea din Macheronte, încheiată cu o mare sărbătoare la care el a fost, în sensul literal al cuvântului, victima.

Dumnezeu ne iartă “în zadar”…

Nu știu dacă Ioan, în anumite momente de descurajare de înțeles, a lăsat să-i scape expresii pe care liturgia de astăzi, le împrumută de la Isaia, și pare să le pună pe buzele sale: “În zadar m-am trudit, pentru nimic și în zadar mi-am consumat forțele…” Aș fi ultimul care se scandalizează dacă s-a gândit sau a spus așa. Însăși Evanghelia ne lasă să întrevedem drama sa. Siguranța de mai înainte (“Iată Mielul lui Dumnezeu!”) a lăsat locul dubiului, al chinului (“Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe un altul?”, Mt 11,3). În sfârșit, simțea o oarecare oboseală ca să-l accepte pe acel Isus. S-ar părea că Altul se distrează să dezamăgească sau să dezmintă pe precursorul său cu “limba ascuțită”.

Oricum nu se manifesta, nu se impunea conform stilului pe care el îl imagina. “La sfârșitul misiunii sale” a devenit, fără voie, predicator de curte. Natural neascultat (a trezi curiozitatea nu înseamnă să fii luat în serios). Ioan se regăsea, ca și noi aproape toți, cu mâinile goale și cu impresia că a greșit, dacă nu tot, cel puțin ceva, și cine știe ce anume. “În zadar m-am trudit și în zadar mi-am consumat forțele…” Dumnezeu nu se miră dacă ne gândim și spunem acele fraze de descurajare. Nu observă tânguielile noastre “în zadar” sau “pentru nimic”.

Ne lasă să le spunem. Ni le iartă. Pentru El nu contează că noi repetăm în mod obsesiv, plângând, acel în zadar. Important în ochii săi este că ne-am “trudit cu adevărat și “am consumat “forțele”. Nu ne va judeca pentru “în zadar”, sau pentru ceea ce pare pentru noi “pentru nimic”. Vom fi judecați, în privința misiunii noastre, despre eforturile depuse și despre energiile pe care nu le-am cruțat, și despre prețul pe care l-am plătit, nu despre rezultatele obținute…

Ritul latin