Start > Ritul latin > Prezentarea Domnului în Templu

Prezentarea Domnului în Templu

25 October 2008
2,841 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Întâmpinarea Domnului

Sărbătoarea de astăzi, pe care liturgia o celebrează o singură dată pe an, o amintim ori de câte ori recităm al patrulea mister de bucurie al Sfântului Rozariu. Înainte se numea sărbătoarea “Purificării Sfintei Fecioare”, însă după reforma liturgică a primit numele de “Prezentarea Domnului“. Nu este vorba doar de o schimbare a numelui, dar este un element anume care este accentuat, pus în lumină. Papa Paul VI ne amintește că această “sărbătoare trebuie să fie considerată pentru a putea fi înțeleasă în întreaga sa amploare, ca memorie simultană a Fiului și a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care Sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului în suferință a lui Iahwe, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel, și ca model al noului popor al lui Israel, încercat constant în credința și speranța cu care primește suferința și prigoana” (Cf. Lc 2,21-35) (Marialis cultus, nr.7).

În centrul Evangheliei lui Luca, care descrie atât de delicat episodul prezentării în templu se află persoana lui Cristos. El este încă copil, dar este prezentat ca Cel care ia în posesie locul sacru, ca victimă a sacrificiului perfect, care este acum oferită și pregătită și care, nu peste mulți ani, în același oraș sfânt, va fi sacrificat pentru mântuirea lumii.

Este prima intrare a lui Mesia în Templu, adică în locul spre care converg toate aspirațiile și dorințele israelitului pios (Cf. Ps 121,1), locul privilegiat al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Ascultător față de Lege, Isus îndeplinește acum tot ceea ce a prevestit profetul Malahia: “Îndată va intra în templul său Domnul, pe care voi îl căutați, îngerul alianței pe care-l doriți, iată vine, spune Domnul oștirilor” (Mal 3,1). Este vorba despre timpul Vechii Alianțe, care constituia pregătirea pentru noua Alianță. Dumnezeu perfecționează această Nouă Alianță cu poporul său, în acela care “este uns și trimis în lume“, adică în Fiul său. Timpul vechii Alianțe îl așteaptă pe cel Uns, pe Mesia, motivul existenței acestei Alianțe fiind tocmai această așteptare.

Purtat în brațe de Maria și Iosif, aceștia îl duc pe copilul Isus la templu, la fel ca și pe ceilalți copii israeliți, ai căror părinți erau săraci. Intră, prin urmare, neobservat și neașteptat de nimeni, ca un “Dumnezeu ascuns” (Cf. Is 45,15) în carne umană, născut în staulul din apropierea Betleemului și supus legii răscumpărării, la fel cum și Sfânta Născătoare s-a supus legii purificării.

Cu toate că totul pare să indice că nimeni, în acest moment, nu-l așteaptă și nu-l observă, în realitate nu este așa. Maria și Iosif sunt întâmpinați de bătrânul Simeon, un om drept, după idealul religios al Vechiului Testament, care așteaptă “mângâierea lui Israel“, adică mântuirea promisă poporului ales. El era purtătorul unei lungi speranțe, susținut fiind de un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, care-i descoperise că nu avea să moară, până ce nu-l va vedea pe Unsul Domnului. Dar în templu, unde s-a dus călăuzit de același Duh Sfânt, ce anume găsește, ce vede, ce atinge? Oare pe un Mesia eliberator și triumfător în mijlocul sunetelor de trompetă ale victoriei? Cu totul altceva. Numai un copilaș, un fiu al săracilor. Cu toate acestea Simeon intuiește că acel prunc este “mântuirea” lui Dumnezeu și “lumina” popoarelor, adevărata “glorie” a lui Israel, pronunțând cuvintele care sunt un ecou viu al profeției lui Isaia: “Acum eliberează pe robul tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta pregătită de tine înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și gloria poporului Tău Israel” (Lc 2,29-32; Cf. Is 2,2-5; 25,1).

Aceste cuvinte sunt sinteza întregii așteptări, sinteza Vechii Alianțe. Omul care le exprimă nu vorbește de la sine însuși, dar vorbește din profundul revelației și din credința lui Israel; anunțând împlinirea Vechii Alianțe și începutul Noii Alianțe.

La sfârșitul acestei întâlniri, bătrânul Simeon se adresează Mariei, spunându-i că “Fiul ei este spre căderea și ridicarea multora din Israel, este semn de contradicție, iar prin sufletul ei va trece o sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc 2,34-35).

Ziua de astăzi este sărbătoarea lui Cristos, în vârstă de numai 40 de zile, ce a avut loc în templul din Ierusalim, conform precripțiilor legii lui Moise (Cf. Lc 22,24). Dar este, de asemenea, și sărbătoarea Mariei, care nerăbdătoare și fericită îl ține pe Isus în brațe. Ea a răspuns îngerului Gabriel: “Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38). A acceptat deci fără șovăire planul lui Dumnezeu și cu credința sănătoasă și puternică a pornit pe drumul trasat de cel Preaînalt, fidelă mereu Cuvântului său.

Gândurile atâtor inimi sunt dezvăluite când mâinile sale materne poartă această măreață Lumină, care luminează întunericul cunoașterii și al existenței umane, al intelectului și al inimii.

Astăzi Biserica binecuvântează lumânările care dau lumină. Aceste lumânări sunt, în același timp simbolul unei alte lumini, lumina care este Cristos. El a început să fie Lumină din momentul nașterii sale. S-a revelat ca lumina ochilor bătrânului Simeon la 40 de zile după nașterea sa. Apoi ca lumină și-a petrecut cei 30 de ani în mijlocul familiei de la Nazaret, pentru ca mai apoi, în cei trei ani de viață publică să spună El însuși; “Eu sunt Lumina lumii; cine mă urmează nu umblă în întuneric, dar va avea lumina vieții” (În 8,12). Când a fost crucificat “s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45) dar în ziua a treia acest întuneric a cedat locul luminii învierii.

Această lumină este cu noi, în mijlocul nostru, dar ce anume luminează? Luminează întunericul inimilor umane, întunericul existenței noastre. Eternă și imensă este dorința omului pentru a ajunge la lumină. Câți ani își dedică omul pentru a-și clarifica vreun fapt, sau pentru a găsi răspunsul la vreo întrebare anume care-l frământa. Și câtă muncă, cât timp ne costă pe fiecare din noi ca, prin tot ceea ce este în noi mai “obscur“, prin toată răutatea noastră, prin tot omul dominat de concupiscența cărnii, a ochilor și a trufiei vieții (cf 1In 2,16), să putem descoperi ceea ce este luminos, adică: omul simplicității, al umilinței, al iubirii, al sacrificiului dezinteresat.

Dacă ne întrebăm ce anume luminează această Lumină, recunoscută de bătrânul Simeon în Pruncul de 40 de zile, iată răspunsul: Este răspunsul experienței interioare a multor oameni, care au decis să urmeze această lumină. Este răspunsul dumneavoastră, care participați astăzi la Sfânta Liturghie a acestei sărbători, ținând în mâinile dumneavoastră lumânările aprinse.

Dacă astăzi am venit la biserică cu lumânări în mână, să nu fie un lucru făcut dintr-un simplu obicei, fiindcă așa se obișnuiește să se vină cu lumânări la biserică. Zadarnic ținem azi în mâini lumânarea care-l reprezintă pe Cristos Lumina lumii, dacă ne închidem ochii în fața acestei “lumini a lui Cristos” și umblăm în întunericul păcatelor, al viciilor, al patimilor cele mai josnice. În acest caz am putea spune cu Tobia cel orb: “Ce bucurie mai am în viață, eu care zac în întuneric și nu văd strălucirea soarelui de pe cer?“.

Dacă Dumnezeu ne-a scos din întuneric și ne-a adus la lumină și ne-a făcut cunoscută lumina credinței adevărate, să umblăm ca niște copii ai luminii. Lumina învățăturii lui Cristos să ne călăuzească viața noastră, pașii noștri, cuvintele noastre și faptele noastre.

Să mulțumim astăzi pentru lumina care este în mijlocul nostru. Să mulțumim pentru tot ceea ce, prin mijlocirea lui Cristos a devenit în noi înșine lumină.

Neculai Stote

Ritul latin