Start > Ritul latin > Pâinea reînnoirii

Pâinea reînnoirii

11 July 2008
1,051 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul A)

Pâinea reînnoiește trupul; harul reînnoiește sufletul. Omul, creat din trup și suflet, are trebuință de ambele: pâine și har. Pentru aceasta Biserica își deschide celebrarea euharistică de azi cu o rugă înălțată către Domnul de a reînnoi și păstra în noi harul său, ca să-i fim plăcuți mereu. Însă, după cum ne-a demonstrat-o Cristos, că nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care ne vine din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4; Lc 4,4; Deut 8,3), pâinea trebuie să fie în slujba harului, așa cum trupul trebuie să fie în slujba sufletului, spre a fi mereu plăcuți Domnului.

Isus, în Evanghelia de azi (Mt 14,13-21), folosește pâinea ca semn al adevărului cuprins în mesajul mântuirii, hrănindu-ne credința cu convingerea împlinirilor mesianice.

Cărțile Regilor din Vechiul Testament ne relatează fapte asemănătoare: pâinea și făina s-au înmulțit pe vremea profeților: Ilie (1Reg 17,9-16) și Elizeu, grație cuvântului lui Iahve: “Vor mânca și le va prisosi” (2Reg 4,43). Printre bunurile mesianice figura și speranța unei pâini miraculoase, care va ostoi foamea poporului ca pe timpul lui Moise. La acest lucru face aluzie Evanghelia când spune: “Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea cerească” (In 6,23). Mesia trebuia să satisfacă toate cerințele umane: vindecările de boli, de ignoranță, înlăturarea păcatului, dominarea naturii etc, minuni care să-l prezinte pe Isus ca Domn, dar necesitatea stringentă a fiecărei ființe este asigurarea existenței, a hranei, față de care Domnul nu poate rămâne nepăsător. Suveranitatea lui trebuie, prin urmare, să se extindă și asupra foamei, cunoscându-se atât de bine efortul omenesc pentru a o potoli, conform planului stabilit de Providența divină.

Pe de altă parte, Evangheliile au dat o atenție deosebită ospețelor la care a participat Isus și relatările lor sunt cu o încărcătură teologică deosebită. Aceste ospețe sunt semnul pâinii nemuritoare, a pâinii vii care dă viață; pâinea obișnuită se transformă în semnul pâinii euharistice. Referirea la această pâine nu putea să nu fie clară în textul de azi. Așa, de exemplu, gestul lui Isus care “a luat pâinea, a ridicat ochii spre cer și aducând mulțumiri, a frânt-o”, este, practic, același cu gestul de la instituirea Euharistiei (cf. Mt 26,26-28). Intenția evanghelistului Matei este clară: pâinea înmulțită trebuie să ne amintească de pâinea euharistizată și Isus este “pâinea coborâtă din cer” cu menirea de a satisface dorințele legitime – trupești și sufletești – ale omului.

Tot în legătură cu conținutul teologic, evanghelistul Matei ne vorbește despre retragerea lui Isus într-un loc pustiu pentru prima dată, cu un sens de cult. Isus iese din acest loc pentru a vindeca bolnavi și pentru a hrăni poporul în chip miraculos, după care se retrage din nou în singurătate spre a se ruga (14,23). Oare nu ne oferă el o aluzie la marele preot iudeu care ieșea din taină, din Sfânta Sfintelor, ca să binecuvânteze poporul? (cf. Lev 16). Fără îndoială, Isus este prezentat aici ca mare preot al noii alianțe care binecuvântează și hrănește pe poporul său.

Însăși culegerea firimiturilor în douăsprezece coșuri, în afară de faptul că arată un semn al abundenței mesianice, ne oferă imaginea grijii pe care trebuie s-o avem față de fragmentele euharistice, care, păstrate vor vorbi de la sine despre o prezență divină în mijlocul celor care cred în cuvântul vieții și să facă parte dintr-un tot: aceeași minune.. Astfel, în tradiția siro-orientală este dezvoltat ritul drojdiei sacre. De la o Liturghie va fi păstrată o fărâmă din pâinea euharistică pentru Liturghia următoare ca drojdie. Legenda povestește că sfântul Ioan ar fi păstrat o bucățică din pâinea sfințită de Isus la ultima cină și, apoi, ar fi folosit-o, în timpul primei sale Liturghii în prezența Maicii Domnului. Sensul legendei și al simbolismului sunt clare: Euharistia este sfințirea unității, fie între locuri diferite, fie de-a lungul veacurilor, dar mai ales între oameni prin credință. Fiecare apostol este păstrătorul unui coș cu firimituri ale adevărului divin: eterna prezență a lui Cristos alături de comesenii săi (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 151). Adevărul total este Cristos; noi îl avem parțial prin cunoașterea limitată de rațiune.

Isus a săturat oamenii care erau înfometați. Acest fapt ne arată că Împărăția lui Dumnezeu, despre care Cristos declară că a sosit (cf. Lc 17,21), nu este din această lume (cf. In 18,36), dar este în strânsă legătură cu aceasta. Mulțimea l-a urmat pe Isus spre a-i asculta cuvântul. Acum, Vestea cea Bună, pe care el o proclamă, nu se poate reduce numai la o săturare corporală. Esențialul este altul, înmulțirea pâinilor este semnul unității Bisericii prin iubire. De la orice masă, iubirea poate realiza un plus care să fie oferit, fiindcă și “cățeii se satură cu firimiturile care cad de pe masa stăpânilor”, așa cum spunea femeia cananeancă lui Isus, cerându-i să-i vindece fiica (cf. Mt 15,21-28). Pentru fiecare creștin, participarea la banchetul euharistic trebuie să devină izvorul unei încercări de promovare umană, în care toți și fiecare în parte să fie recunoscuți în demnitatea lor fundamentală de persoană în sânul unei singure și mari familii.

Celebrarea euharistică introduce mereu, tot mai profund, pe creștini în comunitatea eclezială, comunitate de frați și săraci. Pâinea care nu piere, oferta iubirii făcută săracilor, este încă destul de modestă. Cei care participă la acest banchet euharistic și sunt întăriți cu pâinea vieții, trebuie să-și reînnoiască convingerea că toți sunt frați și menirea lor este de a se smulge din lăcomia după bunurile înșelătoare și din sclavia lor. În același timp, Euharistia face ca cel credincios să fie tot mai mult omul disponibil pentru o singură slujire: cea a lui Dumnezeu care se identifică cu slujirea tuturor oamenilor, obiect de examen la judecata din urmă: “Am fost flămând și nu mi-ați dat… ” sau: “… mi-ați dat de mâncare” (cf. Mt 26)

Sfântul apostol Paul arată, în cea de-a doua lectură (Rom 8,35.37-39), că Isus n-a făcut altceva prin viața și minunile sale decât să umple de slavă pe poporul său, să-i dea o nouă și veșnică strălucire prin învierea promisă și garantată de propria lui înviere… Conștient că nimeni și nimic nu-i poate da omului mai mult decât i-a dat Cristos, apostolul neamurilor exclamă: “Fraților, cine ne va despărți de dragostea lui Cristos?” Și tot el răspunde: “Sunt sigur că nici moartea, nici viața, nici îngerii și nici principatele, nici prezentul și nici viitorul, nici puterile, nici înălțimea și nici adâncul, nici o altă creatură nu ne va putea despărți vreodată de iubirea lui Dumnezeu, în Cristos, Domnul nostru”.

Avem și noi această convingere? Cine nu o are, o poate căpăta, dar cu o singură condiție: să împartă pâinea sa cu cel flămând. Un bătrân african îi spunea lui Zeffirelli, regizorul italian al filmului “Isus din Nazaret”: “O pâine, dacă o ai, împarte-o!.. altfel își ia zborul. ” “Cine își ia zborul? Pâinea?”, l-a întrebat Zeffirelli. “Nu, ci fericirea”, i-a răspuns bătrânul. Pâinea, care reînnoiește și păstrează pentru învierea, este pâinea care se frânge. Fără această credință creștinul își pierde sensul existenței sale…

Profetul Isaia invită: “Veniți și mâncați!” (Lectura I, 55,1-39) pe toți cei flămânzi și însetați la marele banchet escatologic, care va avea loc pe vremea lui Mesia. Este suficient să ai “foame și sete”, să simți trebuința lui Dumnezeu. În rest, totul se oferă pe gratis.

În Biblie, banchetul nu-i altceva decât dovada iubirii lui Dumnezeu. Din acest motiv, în momentele cele mai importante ale istoriei, relațiile umano-divine au fost mereu pecetluite de un banchet și de câte o jertfă. Astfel a fost ieșirea din Egipt, alianța de la Sinai etc, până la banchetul Noii Alianțe și așa cum va fi la cel escatologic… Condiția unică, pe care se pune un accent deosebit, este de a asculta, de a da atenție, fiindcă izvorul vieții este cuvântul lui Dumnezeu devenit: poruncă, alianță, hrană, om, înviere, viață veșnică… (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo și Commento della Bibbia Liturgica)

Ritul latin