Start > Ritul bizantin > “Nu vă îngrijorați!”

“Nu vă îngrijorați!”

20 June 2008
2,420 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a III-a după Rusalii

Pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi la Sf. Liturghie face parte din Predica de pe Munte. Această cuvântare a fost rostită de Mântuitorul nostru Isus Hristos pe o colină de lângă Lacul Ghenizaretului, deci într-un cadru natural plin de frumusețe, în fața ucenicilor și a unei mulțimi de oameni care veniseră acolo din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan (Mat. 4, 25).

În această predică, Mântuitorul a dat o interpretare nouă și profundă poruncilor Vechiului Testament și a înfățișat ascultătorilor condițiile adevăratei fericiri, subliniind trei lucruri importante: 1. Mai întâi, că omul are nevoie de un bun discernământ, de un “ochi” sufletesc sănătos și curat, care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu și nu a lui Mamona, să caute Împărăția lui Dumnezeu și nu lucrurile trecătoare; 2. Mântuitorul le aduce apoi aminte credincioșilor că au un Tată în ceruri, care le poartă de grijă, că Dumnezeu Creatorul este și Proniator al lumii și al oamenilor și, deci, că este inutil ca ei să se risipească în îngrijorări fără rost; 3. În ce privește viitorul, gândul omului trebuie să fie îndreptat mai ales spre Împărăția lui Dumnezeu, eforturile sale urmând să fie canalizate în acest sens.

Pentru înnoire, omul trebuie să pornească din lăuntru în afară, spune Mântuitorul. Și zice Domnul: “Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”. Lăuntrul omului este asemenea unui izvor de apă. Dacă izvorul este curat, bem apă și ne asigurăm sănătatea, iar dacă este murdar, infectat, ne primejduim sănătatea. Deci, în adâncurile sufletului nostru se zămislesc gândurile și simțurile noastre urâte: păcatul. Grija noastră de căpetenie trebuie să fie ca ochiul lăuntric, sufletul, să fie curat și astfel, tot trupul va fi luminat. De aceea, atenția noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând spre tainele sufletului, spre a nu se sălășlui acolo nici un fel de răutate, întuneric, știut fiind că dintr-un astfel de izvor, dintr-o astfel de inimă întunecată “ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, înșelăciuni, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om” (Mat. 16, 19).

Adevărata viață creștină se realizează, cu precădere, prin curățirea inimii de orice răutate, întuneric ce întinează și întunecă pe om. Acest “ochi” sufletesc este “chipul lui Dumnezeu” pe care omul l-a primit de la Creatorul său, este organul prin care creatura este legată de Creator. Căci precum ochiul este fereastra trupului spre lumina acestei lumi, tot așa și sufletul este lumina cea înțelegătoare și veșnică.

Tot în Predica de pe Munte Mântuitorul a scos în evidență noutatea absolută a moralei evanghelice, prin care ne descrie o nouă atitudine față de bogățiile pământești: “Nu vă îngrijiți!…

Priviți la păsările cerului, că ele nici nu seamănă, nici nu seceră…

Priviți la crinii câmpului, că ei nici nu torc, nici nu țes. Totuși vă spun că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Așa că, dacă astfel îmbracă iarba de pe pământ, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, atunci cu atât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puțin credincioșilor? Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate aceste se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 26-33). Aceste cuvinte ne încredințează despre adevărul purtării de grijă a lui Dumnezeu, care nu părăsește pe om și nici chiar atunci când cade în păcate. Dumnezeu își dă pe față dragostea Lui către noi prin aceea că, pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoși (Rom. 5, 8). Întruparea și jertfa Mântuitorului sunt astfel semnele iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru făptura noastră. Spre a înțelege mai bine și spre a ne convinge de acest adevăr, Isus ne trimite la crinii câmpului și la păsările cerului, făpturi așa de mici în raport cu omul, dar față de care, de asemenea, se manifestă purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. Punându-ne înainte aceste pilde, Isus nu vrea să ne îndemne la lene, la dezinteres față de problemele materiale.

Mântuitorul niciodată n-a îndemnat pe ucenicii săi la lene, la inactivitate. Dimpotrivă, atât învățătura Sa, cât și pilda vieții Sale cuprind un puternic îndemn la muncă. El a zis: “Tatăl Meu lucrează… și Eu lucrez” (I. 5, 17), din gura Lui s-a auzit parabola talanților, în care se osândește sluga “leneșă” care n-a lucrat cu talantul său și l-a îngropat în pământ. Din gura Sf. Apostol Pavel au răsunat pentru prima dată în lume cuvintele: “Cine nu voiește să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesal. 3, 10).

Învățătura creștină, departe de a fi potrivnică muncii și progresului, este susținătoarea acestora, ci doar atât că noi suntem mai de preț în fața lui Dumnezeu decât toată făptura: “Au nu este viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Mat. 5, 24). El ni le dă pe toate, și viață, și trup, și haină, dar fără ajutorul Lui nimic nu dobândim. “De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni ziditorii”. Este o ierarhie, o ordine, o valoare în trebuințele omului. Mai întâi și mai presus de toate, noi trebuie să căutăm “Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” și apoi pe toate celelalte. Pronia dumnezeiască ni le va adăuga, căci știe Dumnezeu că trebuință avem de toate acestea (Mat. 6, 33).

Cuvintele din Evanghelie: “Nu vă îngrijorați!” urmăresc să corecteze greșelile pe care unii oameni le săvârșesc în scopul câștigării bunurilor materiale. Într-adevăr, privind viața oamenilor, mai ales a celor de azi, vedem că cei mai mulți uită că sunt fii ai lui Dumnezeu, ființe înzestrate cu suflet nemuritor, menite pentru viața veșnică. Mulți dintre semenii noștri se coboară la treapta ființelor necuvântătoare. “Dumnezeul lor este pântecele”, cum zice Sf. Apostol Pavel (Filip. 3, 19). Toată grija lor se rezumă la mâncare, băutură, la satisfacerea a cât mai multor plăceri și la adunarea a cât mai multe bunuri pământești. Pentru acest scop, oamenii se zbuciumă din zori și până în noapte, adună, aleargă, se neliniștesc. Zadarnic glasul conștiinței îi cheamă la Dumnezeu, zadarnic glasul Bisericii le face îndemnul să vină în casa Domnului la rugăciune; ei n-au timp pentru preocupările care se ridică deasupra celor văzute. Ei sunt robii plăcerilor și ai simțurilor. Putem zice cu psalmistul: “Omul pus în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor fără minte” (Psalm. 48, 21).

Trebuie să fim încredințați că Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii și al omului, dar în același timp și purtătorul de grijă. “În mâna Lui El ține viața a tot ce trăiește și suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 9-10). Psalmul Vecerniei, 103, este în întregime un imn minunat închinat proniei lui Dumnezeu, dar îndeosebi cuvintele pe care le ascultăm cu evlavie la lăsatul serii: “Toate de la Tine așteaptă să le dai hrană la vreme: de le-o dai, ele o primesc; de-ți deschizi Tu mâna Ta, toate se umplu de bucurie. Iar de-ți întorci Tu fața Ta se ofilesc și în țărână se întorc” (Ps. 103, 27-31).

Dar cea mai mare dovadă a iubirii și purtării de grijă a lui Dumnezeu este trimiterea Fiului pentru mântuirea făpturii căzute. “Așa (de mult) a iubit Dumnezeu lumea încât și pe Unul Născut Fiul Său L-a dat ca tot ce crede într-Însul să nu piară…” (Ioan 3, 16). În două moduri se revarsă peste lume lucrarea cea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu: mai întâi, El conservă, adică păstrează cele create. Nimic din cele create n-ar putea rezista fără pronie. În al doilea rând, El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Sunt împrejurări grele în viața noastră, ne îngrijorăm, peste măsură, ce ne va aduce ziua de mâine, ce vom mânca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca. Acestor gânduri, care au frământat pe om din totdeauna, le răspunde Mântuitorul Isus prin cuvintele Sf.

Evanghelii, căci “nu vă îngrijorați” nu este totuna cu “nu vă îngrijiți”. Între “grijă”, care este o datorie a omului, și “îngrijorare”, care este, uneori, pierderea credinței, este o mare deosebire.

Față de pronie, oamenii greșesc, de obicei, în două feluri: unii o nesocotesc, fie tăgăduind-o de-a dreptul, fie îngrijorându-se peste măsură de trebuințele trupului și uitând de trebuințele sufletului; alții, socotind că purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne-ar scuti pe noi, oamenii, de a mai munci, fiindcă vom primi totul de la Dumnezeu. Avem un Tată în ceruri care ne iubește și se îngrijește de noi. El ne vrea nu numai binele sufletesc, ci și binele trupesc. Încredințarea că Dumnezeu ne este Tată dă un nou sens vieții noastre, tuturor eforturilor noastre, îndreptate fie spre câștigarea celor necesare trupului, fie pentru dobândirea bunurilor spirituale și veșnice. Din perspectiva noastră de fii ai lui Dumnezeu, munca devine laudă adusă Lui, împlinirii voinții Lui, colaborare cu El. Însă munca noastră își pierde valoarea și frumuseț ea dacă este făcută în scopuri egoiste, cu gândul de a ne asigura comorile acelea pe care molia și rugina le mănâncă și pe care furiile le sapă și le fură. Să muncim pentru pâine și să ne rugăm pentru toate și, având “ochiul curat” vom păși pe drumul unei vieți sănătoase. Să nu uităm că suntem responsabili de tot ce se petrece în noi și în afară de noi, bineînțeles, din punct de vedere moral.

Ceea ce înfățișează Mântuitorul în Predica de pe Munte am putea rezuma într-un singur cuvânt – “fericiți” – care se repetă de nouă ori. Prin fericire trebuie să înțelegem seninătate, încredere, optimism, mulțumire și pace sufletească; toate sunt rezultatul eforturilor noastre pentru desăvârșirea religios-morală pe care ne-o oferă ca ideal Sfânta Evanghelie. Ceea ce dă valoare deosebită vieții nu este fericirea superficială, care depinde de împrejurări, ci este fericirea și satisfacția care ne umplu sufletul și care nu ne părăsesc niciodată. Inimile noastre tind spre o fericire statornică, netulburată de succese, care să fie adânc înrădăcinată în lăuntrul nostru, dându-ne liniște interioară, pace și bucurie.

Această bucurie trece dincolo de mormânt. Mântuitorul răsplătește pe cei drepți nu numai aici, pe pământ, ci cu mult mai mult în viața viitoare. Dar, pentru a ne împărtăși de această nespusă fericire, este necesar să ascultăm porunca Mântuitorului: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 33). Amin.

Ritul bizantin