Start > Ritul latin > “Faceți precum Dumnezeu: deveniți oameni!”

“Faceți precum Dumnezeu: deveniți oameni!”

25 December 2007
2,215 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Nașterea Domnului (Liturghia din zi) (Anul A)

M-am tot gândit zilele acestea, și mai ales de când au început să curgă mesajele și telefoanele conținând, într-o formă mai versificată sau nu, mai poetică sau nu, mai originală sau nu, urări de Crăciun ce aș putea răspunde și care ar putea fi gândul meu, ca și preot, ce aș dori să ajungă la inimile tuturor celor ce sărbătoresc astăzi Crăciunul. Și cred că m-am hotărât. Îndemnul meu este unul singur cu ocazia sărbătorii Crăciunului și este universal: “Faceți precum Dumnezeu: deveniți oameni!”

Prologul Evangheliei lui Ioan ne-a transmis astăzi miezul misterului pe care îl celebrăm: “și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”. Dumnezeu așadar a devenit om, pentru ca și noi, înainte de toate, să învățăm să fim/devenim oameni. De aceea îndemnul de a deveni oameni, urmând exemplul lui Dumnezeu, trebuie să ne dea de gândit.

Și totuși, gândim noi, suntem de la naștere oameni. Ce să mai devenim oameni atunci? Suntem deja. Sunteți siguri?! Și atunci ce-i cu toată “neomenia”, răutatea prezentă în noi și în jurul nostru, în toată lumea? Și am impresia că, pe an ce trece, fenomenul se îngroașă și mai mult.

Trăim într-o lume nebună… în care a fi om, în sensul deplin și adevărat, a devenit un lux!

Trăim într-o lume în care nimic nu mai este cum era. Tehnologia “avansează” mereu, copiii “se maturizează” prea devreme fără să mai aibă timp pentru copilărie; nimic nu mai e cum era, nici măcar noi… Oamenii își construiesc un univers personal cu ziduri groase peste care nu trec. Am ajuns sa trăim singuri, indiferenți față de oamenii de lângă noi, reci… goi din punct de vedere sufletesc și spiritual. Alergăm frenetic după ceea ce nu contează cu adevărat, alegem drumuri care de multe ori, nu duc nicăieri, ci doar ne epuizează… Intrăm în situații în care suntem “prinși” și ne rotim, ne rotim ca într-un cerc vicios fără să putem găsi soluția și puterea pentru a ne elibera. Distrugem inocența copilăriei, năruim visele celor de lângă noi pentru ca noi sa înaintăm primii, fără să știm că ne distrugem pe noi… Fără copilăria noastră, nu suntem nimic. Fără copilul din noi, nu suntem nimic. Crăciunul e oarecum o sărbătoare a copiilor, atâta timp cât nu pierdem din vedere că avem mereu ceva de învățat de la un copil și deci, pentru a trăi Crăciunul, trebuie să re/naștem copilul din noi.

“Cred ca acelor oameni care sunt obișnuiți cu lumea așa cum e ea, chiar daca unele lucruri sunt rele, le e greu să se schimbe. Și se dau bătuți. Și când ei fac asta, toată lumea are de pierdut. În aceste clipe îmi este greu să transmit ceva. A fost frumos cât a durat, pe măsura așteptărilor mele. E dificil. Nu poți planifica nimic, dar trebuie sa fim mai atenți la cei din jurul nostru. Să avem grijă de ei, să-i protejăm. Pentru că ei nu știu întotdeauna de ce au nevoie. Este marea șansă de a repara ceva, dar nu ca la o bicicletă. Poți repara un om. Probabil că asta își dorește fiecare de ziua sa, ca toată lumea să plătească în avans. Dar nu pot cere asta pe baza unei supoziții. Trebuie ca să-ți dorești acest lucru cu adevărat. De ce? veți întreba. E simplu răspunsul. Pentru că eu mi-am pus deja dorința. Dorința de a fi om. Nimic mai mult dar nici mai puțin decât atât”.

Sunt cuvintele părții finale din ecranizarea ce merită vizionată, “Pay it forward”, si m-au impresionat mereu, deoarece creează o imagine, o imagine a umanității și a ce înseamnă a fi om în această lume actuală. Și România a devenit o “țară a huzurului”, în care a fi om e adesea sinonim cu a fi nonconformist, adică a merge împotriva curentului, valului. Oamenii de caracter doresc să fie întotdeauna în compania calității, a ceva plăcut și antrenant. Oamenii de caracter au curajul să spună lucrurilor pe nume și personal mă bucur mult când viața îmi așează în cale o astfel de persoană. Credeți-mă, e o raritate!

Astăzi avem sărbătoarea nașterii lui Dumnezeu ca om. E un început și ar trebui să se fie și pentru noi un început. Avem nevoie de modelul înfăptuit de Dumnezeu prin acest divin gest: Veșnicul, Atotputernicul, Nemărginitul se lasă cuprins de precarul, limitatul și neputinciosul om. Așadar nu avem voie să spunem că nu se poate, de vreme ce Dumnezeu a făcut-o deja. Să facem deci precum Dumnezeu: să devenim oameni! Oare nu ne-am săturat să fim așa de subțiri și superficiali, încât am uitat sensul lui “a fi om”? Complezența nu mai este pur și simplu de ajuns. Comoditatea este o haină prea uzată ca să o mai purtăm și noi în timpurile de față. Nu am obosit prea mult, tot făcând compromisuri cu promiscuitatea? Este de ajuns. Am obosit să ne tot prefacem că trăim. Odată adevărul trebuie spus, cu prețul de a strica eticheta interpretată de unul sau altul ca fiind greșită. Albert Camus spunea pe drept cuvânt că “Libertatea este dreptul de a nu minți”.

Cu toții suntem deja, într-un anume sens, oameni. Astăzi Cristos ne învață însă să devenim în sens deplin oameni. Sa dăm așadar dovadă de umanitatea noastră, dar mai mult de “omenia” noastră, dorindu-ne a fi nimic mai mult, dar nici mai puțin decât ne-am propus. Să fim deci noi înșine, și prin aceasta oameni.

Și dacă se mai întreabă cineva retoric ce înseamnă a fi om, vă invit să vă gândiți la un pruncușor. Pentru a (re)deveni oameni e nevoie să ne (re)întoarcem la începuturi, să redevenim într-un anumit sens copii. De ce credeți că a ales Dumnezeu să își înceapă existența sa ca om sub forma unui copilaș plăpând, firav, neajutorat? De la cine altcineva putem învăța puritatea, sinceritatea, gesturile necondiționate, dezinteresate? Cine altcineva are sufletul mai curat decât un copil? Iată cam cum ar suna scrisoarea de Crăciun a unui copil către Isus:

Pruncule Isus, mi se pare că nu trebuie să mințim, dar când spun vreun adevăr se înfurie. Ieri tatăl meu s-a supărat rău pentru că am zis de față cu prietenii lui că o bate pe mama. Dar nu-i mai rău să faci ceva rău, decât să spui despre asta? El se supără când spun. Dar eu nu am voie să mă supăr când o bate.

Mi se pare că nu e bine să stau cu “anumiți copii” și la culcare mă obligă să mă rog ție, dragul meu Dumnezeu, să ne arăți că suntem frați și că toți suntem egali.

Mama îmi zice că trebuie să fiu ca tatăl meu, dar tatăl meu sună la serviciu și spune că este bolnav ca să nu meargă la lucru, în schimb își cheltuie tot salariul pe băutură.

Eu știu să gândesc, am propriile mele gusturi care diferă de cele ale părinților mei și câteodată îmi vine să strig și să protestez. De exemplu, când tata îmi zice să tac doar pentru că el nu are chef de vorbă sau pentru că am altă părere; când mă obligă să ies afară la joacă doar pentru că vrea el să se uite liniștit la televizor. Îmi încarcă viața cu interdicții și negații: “Nu face asta, nu face, nu face…!” și obligații: “Trebuie, trebuie, trebuie!” Pentru noi copiii există doar verbul “a trebui” și niciodată “a putea”. Ei se joacă cu mine ca și cu o jucărie atunci când au chef. Iar dacă eu nu am chef atunci, ei tot se joacă cu mie și în plus îmi spun și că sunt capricios și încrezut. Ei decid întotdeauna când să ne jucăm; dar eu nu pot alege niciodată când să mă joc cu ei. Iar dacă ei zic “Nu”, eu nu pot să le atrag atenția, pentru că sunt un copil! Cu toate acestea, tu Isus te naști pentru a zice: “Dacă nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”. Dar pe noi nu ne lasă să fim prunci. Ne obligă să fim răi, egoiști și ipocriți ca cei mari; ne obligă să spunem ceea ce nu simțim. Spune-le tu că a fi copil nu este un defect, nici un păcat, nici o limitare și nici o jucărie frumoasă pentru cei mari. Poate tocmai de asta ne cumpără atâtea jucării de Crăciun, ca să ne facă să fim ca ei. Spune-le tu să ne dea din timpul și înțelegerea lor, să ne respecte.

Spune-le, de acest Crăciun, că un copil este o valoare unică, inegalabilă în viața unui om și, cu siguranță – chiar tu ai spus asta – o valoare care nu poate muri în “omul din noi”.

Spunea un autor că dacă a murit copilul din noi, și noi am murit. Așadar să învățăm astăzi lecția Crăciunului. Să facem asemenea lui Dumnezeu: să devenim, înainte de orice altceva în viață, oameni!

Ritul latin