Start > Ritul latin > Dumnezeu este cu noi

Dumnezeu este cu noi

20 December 2007
1,613 afișări

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Advent (Anul A)

Am putea crede că este foarte nepotrivit ceea ce ne propune Liturgia Cuvântului de astăzi, având în vedere faptul că ne aflăm încă în timpul Adventului, un timp de așteptare, iar Evanghelia de astăzi ne prezintă deja momentul nașterii lui Cristos. Această nepotrivire ni se pare și mai evidentă acum, când suntem atât de aproape de Sărbătoarea Nașterii lui Cristos, pentru că noi ne-am obișnuit prea mult să îmbrăcăm aceste momente imediat premergătoare Nașterii în cât mai mult mister, mergând până într-acolo încât parcă și pe Dumnezeu am dori să-l facem absent în aceste momente tocmai pentru ca efectul surprinzător al Nașterii lui Cristos să fie cât mai puternic.

Și totuși Liturgia Cuvântului de astăzi tocmai despre acest eveniment ne vorbește și o face impregnând parcă în inima și sufletul nostru un ecou care răsună insistent: Dumnezeu este cu noi. Și privind în viața noastră, în sufletul și inima noastră, ne vine ușor să fim de acord cu această afirmație … mai ales că cei mai mulți dintre noi am străbătut drumul Adventului și ne-am pregătit deja pentru sărbătoarea nașterii lui Cristos apropiindu-ne de sacramentul reconcilierii.

Însă privind cu mai multă atenție Liturgia Cuvântului de astăzi și faptul că ea ne propune astăzi deja evenimentul nașterii, cred că ajungem să ne întrebăm: pentru ce toate acestea? Cum trebuie să înțelegem, de fapt, acest ecou care răsună din aceste fragmente: Dumnezeu este cu noi? Oare este de ajuns să privim la aceste cuvinte ca la o constatare și să fim fericiți că este o constatare valabilă în privința vieții noastre personale? Sau trebuie să vedem mai mult de atât? Ce înseamnă pentru noi faptul că Dumnezeu este cu noi? Ce ar trebui să însemne aceste cuvinte?

Pentru a întrezării un răspuns cred că ar fi benefic pentru noi să ascultăm mai atenți ceea ce ne spune Sfântul Apostol Paul în cea de a doua lectură: “am primit harul și misiunea de apostol, ca să aducem la ascultarea credinței întru numele lui (al lui Cristos) toate neamurile” (Rom 1,5 ). Acesta este efectul oricărei întâlniri autentice dintre Dumnezeu și om; aceasta este dorința care se naște în inima oricărui om care îl întâlnește cu adevărat pe Dumnezeu!

Ne pregătim pentru a trăi cu toții sărbătoarea Nașterii lui Cristos, iar dacă lecturile de astăzi ne repetă Dumnezeu este cu noi, ele fac acest lucru pentru a ne conștientiza, o dată în plus, că trăirea autentică a Crăciunului nu însemnă a ne închide în mândria faptului că îl avem pe Dumnezeu și să-l păstrăm pentru noi, ci înseamnă a fi pregătiți și a-l împărtăși și celorlalți pe acest Cristos care se naște în mijlocul nostru. Dar oare cât de mult facem noi acest lucru? Cât de mult reușim să împărtășim cu ceilalți, dincolo de câteva cadouri și gânduri frumoase, și bucuria adevărată pe care o trăim odată cu nașterea lui Cristos?

Privind la modul în care sunt trăite astăzi sărbătorile vedem cu ușurință că pierdem atât de mult timp să căutăm cadouri cât mai frumoase și deosebite, încât nu mai avem timp să-i întâlnim cu adevărat pe cei cărora le oferim; ne zbatem atât de mult să luăm cele mai frumoase lucruri pentru a le oferi celorlalți, încât uităm că adevărata comoară pe care trebuie să o oferim este persoana proprie și mai ales prezența divină care se renaște în noi; dorim atât de mult să oferim, încât uităm să ne oferim!!! Am ajuns să transformăm prea ușor cuvintele: Dumnezeu este cu noi într-un stindard personalist și uităm că, de fapt, ele sunt chemate să devină o Veste Bună pe care fiecare dintre noi să o purtăm către ceilalți. Și cred că acest lucru se datorează faptului că nu conștientizăm suficient de mult adevărata prezență divină din sufletul nostru și ne temem că, oferindu-l, îl vom pierde pe acest Dumnezeu din noi.

Riscăm să pățim asemenea acelui secretar episcopal, care se bucura pregătind catedrala și văzând că ea este umplută de prezența lui Dumnezeu, gândindu-se că astfel arhiepiscopul va avea o sărbătoare minunată în prezența lui Dumnezeu! Dar iată că la un moment dat la ușa catedralei bătu un om sărman care văzând acea plinătate a prezenței divine îi ceru secretarului puțin din Dumnezeu. Imediat, secretarul îl refuză, scuzându-se că în acea seară de sărbătoare, când toți îi aveau pe cei dragi alături, arhiepiscopul are nevoie de tot acest Dumnezeu care era în catedrală. Însă nu termină bine de rostit răspunsul său că deodată Dumnezeu dispăru din catedrală și catedrala rămase goală. Secretarul, dându-și seama de greșeala făcută, se grăbi să plece în căutarea lui Dumnezeu, sperând să poată aduce măcar o fărâmă din Dumnezeu pentru ca arhiepiscopul să nu petreacă noaptea de Crăciun singur. Plecă și ajunse în casa unei familii adunate pentru a petrece noaptea de Crăciun și în mijlocul cărora era puțin din Dumnezeu. Bucuros, secretarul le spuse ceea ce se întâmplase și le ceru o parte din Dumnezeu. Însă tatăl acelei familii se grăbi să-i răspundă că nu pot să-i ofere așa ceva și astfel ei să petreacă seara de Crăciun fără Dumnezeu. Dar nici nu termină bine de răspuns și Dumnezeu dispăru și din acea casă. Atunci secretarul porni mai departe și ajungând la marginea orașului îl întâlni pe Dumnezeu care plutea deasupra ogoarelor și a copacilor. Văzându-l, se aruncă în genunchi pentru a se ruga. Însă nu trecu mult și un țăran îl și întrebă ce face. Secretarul îi spuse să privească spre cer, așteptându-se ca acel țăran să înțeleagă și să cadă și el în genunchi pentru a se ruga. Însă țăranul îi răspunse: Da, este Dumnezeu … dar este al nostru; prin prezența sa ne binecuvântează pământurile. Secretarul, bucuros, îl rugă atunci să-i dea și lui o fărâmă din Dumnezeu pentru a-l duce în oraș în catedrală și astfel să contribuie la salvarea multor suflete din oraș. Însă țăranul îi răspunse că este de ajuns să-și salveze sufletul propriu. Nu termină bine de rostit răspunsul că Dumnezeu dispăru și din acel loc. Secretarul dezamăgit, cu privirea întunecată, începu să meargă fără a mai ști încotro se îndreaptă. Într-un târziu, zări o biserică impunătoare și, apropiindu-se pentru a intra, auzi deodată cum începură să răsune colindele și să bată clopotele. Intrând, nu mică i-a fost mirarea când l-a recunoscut pe arhiepiscop, în mijlocul catedralei plină de oameni, care de care mai sărmani … și toată catedrala umplută de prezența lui Dumnezeu! (cf. Poveste de Crăciun – Dino Buzzati)

Oare de câte ori nu ne-am comportat și noi asemenea oamenilor din această povestioară și … dorind să-l păstrăm pe Dumnezeu pentru noi, l-am pierdut!

Dacă Liturgia Cuvântului din preajma Crăciunului ne vorbește deja despre acest Dumnezeu este cu noi, o face tocmai pentru a ne spune că Dumnezeu este cu noi atunci când acest noi nu este un noi individualist, ci Dumnezeu este cu noi ori de câte ori noi facem ca acest noi să îi cuprindă pe cei din jurul nostru … adică ori de câte ori îl oferim pe Dumnezeu din noi celorlalți.

Cu siguranță făcând acest lucru vom face și noi ca într-adevăr Crăciunul, din sărbătoarea lui Dumnezeu pentru oameni, să devină sărbătoare a omului pentru oameni!

Ritul latin