Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Ștefan
Anul B (A, C)

Lecturi:
Fapte 6,8-10; 7,54-60
Matei 10,17-22

Autori

 

* * *

 

Viața se cuvine marilor clopote

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce ar fi Crăciunul fără clopote? “Clopote sună mărire, mărire cântă într-una / Lumii întregi dau de știre, azi se-mplinește Scriptura” sunt versurile pe care le cântăm cu mult foc în timpul Crăciunului. Clopotele vestesc sărbătoarea nașterii Domnului și cheamă întreaga familie a omenirii în jurul unei iesle, în care s-a petrecut cea mai mare dintre minuni: Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne învăța să fim oameni, s-a născut ca om pentru a ne învăța să prețuim viața.

Sub chipul unul copil plăpând și, aparent lipsit de apărare, Dumnezeu pretinde în aceste zile întreaga noastră atenție, după cum un copil nou-născut captează întreaga atenție în sânul unei familii. Acest copil are multe să ne spună și să ne învețe. Dar nici cele mai mari clopote nu vor putea mișca inima împietrită, incapabilă să se mire de această minune a lui Dumnezeu-făcut-om.

Și totuși… sfântul Ștefan vrea să reprezinte un astfel de clopot, care vestește tuturor că Dumnezeu a venit în lume. Ciudat, nu? Biserica ne așează în fața ochilor un martir care, prin moartea sa, îl vestește pe Cristos-Viața. Dar nu este oare cea mai bună învățătură a morții chiar “viața”?! Omul, în fața morții, nu reflectă oare întotdeauna la valoarea inestimabilă a darului vieții? Oare de ce reușește să ne convingă mai mult o persoană moartă decât una vie să fim consecvenți cu noi înșine și cu demnitatea noastră de oameni?!

Zi de vară peste întinsele preerii. Autobuzul opintea pe o șosea cu prea multe gropi. Pe un scaun mai din spate, stătea un bătrânel uscățiv, ținând în brațe un mănunchi de flori de câmp. Pe partea opusă, o tânără oacheșă se uita fascinată la macii, margaretele și albăstrelele din brațele bătrânului. Nu-și mai putea lua ochii de la ele. Răzbătea din când în când până la ea parfumul proaspăt de flori. Încerca să privească pe fereastra prăfuită a autobuzului, dar degeaba. Ca un magnet o atrăgeau florile bătrânului. La următoarea stație, bătrânul dădu să coboare. Ezita pentru o clipă, după care se adresa fetei. “Văd că-ți plac florile mele. Cred că soției mele i-ar face mare plăcere să ți le dăruiesc. Am să-i spun ca ți le-am dat ție”. Fata primi florile îmbujorându-se de plăcere. Urmări apoi pe bătrânelul uscățiv cum se coborî din autobuz, merge pe o alee și intră pe poarta de fier forjat a unui mic cimitir din apropiere.

Pruncul din Betleem este întruchiparea vieții. Crăciunul este prin excelență sărbătoarea vieții, a vieții în aspectele ei cele mai profunde și originare, a vieții care își are originea doar în Dumnezeu. De aceea se cuvine Viața în această zi doar “clopotelor mari”. Se cuvine să se umple de bucurie mare toate ființele ce au viață în ele, toate persoanele care știu să dăruiască viața, care știu să însuflețească totul în jur și să ocrotească adevărata viață. Aceste clopote vor însă să fie și un protest împotriva a tot ce aduce viața la limită, pe marginea prăpastiei, contra a tot ce stinge viața.

Spuneam că mesajul martiriului sfântului Ștefan îl are în centru pe Cristos, Viața. Cristos a venit în lume să ne învețe să prețuim mai bine viața și fiecare moment al ei în parte, ca pe cel mai frumos dar făcut omenirii din partea lui Dumnezeu. Cristos se naște ca om pentru a ne împărtăși viața, iar Ștefan se naște pentru viața cerească, prin moartea sa, și ne spune astfel că trebuie să ne iubim viața, dar nu mai mult decât pe autorul ei, că viața își primește valoarea supremă, după cum ne-a învățat Cristos, doar prin dăruire și, când e cazul, chiar prin dăruirea ei totală.

Noi, oamenii, ne-am învățat să adunăm și mai puțin să dăm, iar dacă dăm, avem grijă să urmărim un profit ulterior mare, pentru ca nu cumva să ieșim în pierdere. Sărbătoarea martiriului sfântului Ștefan vrea să reprezinte un duș rece pentru toți cei obișnuiți doar cu vreme frumoasă, obișnuiți ca totul să decurgă conform planurilor și previziunilor lor. De ce să ne considerăm stăpânii a ceea ce am primit de fapt doar în dar și pe un termen limitat?

Dumnezeu, iertător, nu pedepsește mereu păcatele și greșelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea în schimb nici o faptă bună. De partea cealaltă a ecuației, semnul valorilor se inversează. Nietzsche spunea: “Suntem îndeosebi sancționați pentru virtuțile noastre”. (…) Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a ști că treci pe teren minat. Proverbele constată cinic situația: “Dai, n-ai”, “Dai cu banița, scoți cu lingura”, “Dai cu mina și alergi cu picioarele”, “Dai un deget și-ți ia toată mîna”, “Pe cine primești la masă, te scoate din casă”. Chiar apostolul Paul nu pare că gândește altfel cînd scrie că nu face binele pe care-1 voiește, ci răul pe care-1 urăște. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Viața este un dar, doar că există un mic secret pe care nu avem voie să-l uităm: această viață este doar un mic preț ce trebuie oferit pentru a căpăta viața adevărată. Noi trebuie doar să păstrăm acest preț, să îl valorificăm chiar într-atât, încât să putem căpăta în schimba la sfârșit viața adevărată. Și, interesant, – chiar Dumnezeu ne învață prin propriul exemplu aceasta -, valorificarea maximă se obține chiar prin dăruirea ei. Nimeni nu poate însă face acest gest dacă nu e convins de valoarea a ceea ce primește în schimb. Aparențele acestei lumi ne pot înșela foarte mult. Dumnezeu are grijă ca să ne mai trezească, să ne mai aplice din când în când câte un duș rece la nivel de conștiință. De aceea nu am dus niciodată lipsă de martiri, indiferent de etnie, religie, culoare. Mesajul este același.

Să vă ofer exemplul unui martir al cortinei de fier.

Întâmplarea s-a petrecut în 1966 în Philadelphia, USA. Era cea mai mare manifestare populară de susținere a Vietnamului. În piața plină de lume, a fost ridicată o tribună, la care personalități luau cuvântul pe rând. Ultima personalitate care luase cuvântul era un pastor prezbiterian ce susținea cu ardoare cauza comunismului. Dintr-o dată, un om zvelt cu părul cărunt și privirea supărată a înșfăcat microfonul și a spus cu o voce convingătoare:

“Voi nu știți nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiți de partea victimelor și nu de cea a torționarilor!”

“Dar ce înseamnă doctor în comunism?” replică pastorul.

“Iată dovezile mele!” răspunse personajul, ridicându-și cămașa. Pe piept și pe spate avea numeroase cicatrice și urme de răni.

Poliția a intervenit și omul a fost arestat; el, care fusese arestat de nenumărate ori de poliția comunistă binecunoscută în România: securitatea. Numele acelui om era Richard Wurmbrand și intrase doar de câteva zile în USA. Acel moment precis al arestării sale avea să-l conducă în fața Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american ca să-și depună mărturia. A vorbit despre realitatea torturilor, a terorii și persecuțiilor comuniste practicate contra religiei și despre instrumentalizarea religiei de către regimul comunist pentru a-și atinge scopurile. Broșura ce conținea mărturia sa a fost timp de trei ani cea mai vândută publicație dintre toate documentele guvernului american.

Privind astăzi la martiriul sfântului Ștefan trebuie să înțelegem ce anume poate presupune în realitate urmarea consecventă a lui Isus Cristos, ce anume înseamnă a crede în dumnezeirea copilului din ieslea Betleemului. Pe drept cuvânt au spus primii creștini că martirii reprezintă sămânța Bisericii. Într-un mod cu totul deosebit se împlinește acest cuvânt în cazul lui Ștefan. El este într-un dublu sens martor al Crăciunului. A dovedit că știe de mesajul de iubire al lui Dumnezeu adresat omului și l-a vestit cu gura, dar nu s-a mulțumit cu atât: a demonstrat prin fapte până unde trebuie dusă în mod consecvent mărturia noastră ca și creștini, după modelul lui Cristos: “usque ad summum”.

Sărbătoarea martiriului lui Ștefan e legată așadar strâns de sărbătoarea Crăciunului. Pentru noi, creștinii de duminică, de ocazie, creștinii comozi de azi și care se mulțumesc să se apropie sincer de Dumnezeu doar la Crăciun și Paști, exemplul său capătă clar semnificația unui binemeritat și absolut necesar duș rece, care vrea să ne păstreze privirea asupra Crăciunului și să ne adreseze întrebarea provocatoare ce pretinde un răspuns fără echivoc: cât de mult luăm noi, creștinii, în serios credința noastră în dezvăluirea prieteniei lui Dumnezeu cu oamenii prin întruparea fiului său? Ce preț suntem gata să plătim pentru această credință? Cristos nu mai negociază prețul: el poate presupune chiar și persecuția, sub diversele sale nuanțe actuale. Întrebarea este doar dacă creștinii de astăzi mai sunt disponibili să plătească un așa preț.

Viața aparține “clopotelor mari”. Doar clopotele veritabile scot sunete clare, frumoase și nu-și trădează menirea. Ce sunet propagă peste/printre dealuri clopotul credinței noastre? Nu cumva s-a stins?!

 

* * *

 

Sfântul Ștefan – primul martir

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În fiecare an, în sărbătoarea Crăciunului, ascultăm plini de încredere mesajul adresat păstorilor și totodată nouă de către îngeri: Nu vă temeți căci, iată, vă vestesc o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: “astăzi în cetatea lui David vi s-a născut vouă Mântuitorul, care este Cristos Domnul“.

Venirea pe lume a unui copil reprezintă întotdeauna un motiv de bucurie pentru rude, prieteni și pentru toți cei care află de acest eveniment; cu atât mai mare trebuie să fie și bucuria noastră acum, când suntem marcați de misterul nașterii, nu a unui copil oarecare, ci a însuși Fiului lui Dumnezeu. Și totuși, deși astăzi este a doua zi de Crăciun, sărbătoarea bucuria, textele liturgice pe care tocmai le-am ascultat scot parcă insistent în evidență nu bucurie, dar suferința, prigoana, moarte. Greșește oare Biserica propunând aceste texte, sau vrea cumva să diminueze în noi bucuria Crăciunului?

Nicidecum, căci dacă privim cu ochii credinței, observăm că în spatele acestor fragmente, în aparență aducătoare de tristețe, se ascunde o altă realitate mult mai profundă, și anume, e vorba tot de bucurie, de bucuria unei “nașteri“, însă o naștere pentru cer, naștere pentru viața cea veșnică a Sfântului Ștefan, primul dintre ucenicii lui Cristos, care și-a vărsat sângele pentru credință.

Biserica a introdus în mod intenționat sărbătoarea martiriului Sfântului Ștefan în a doua zi de Crăciun, voind ca prin aceasta să dea un răspuns la unele întrebări destul de importante, cum ar fi aceea referitoare la scopul întrupării, la suferința în viața omului, mai ales a omului nevinovat, și în sfârșit a voit să ofere creștinilor din toate timpurile, în persoana Sfântului Ștefan, un model, o cheie pentru a cuceri viața veșnică.

În ziua de Crăciun am celebrat nașterea în timp a Regelui Veșnic, Cristos; astăzi vedem cum un soldat al său, părăsindu-și trupul, s-a născut pentru vița veșnică. Cristos a venit în lume pentru a o mântui, pentru a redeschide cerurile, iar Sf. Ștefan este primul care dă mărturie despre adevăr: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“.

Fața lui Ștefan iradiază de bucurie și de glorie, deoarece el vede cerul. Sinteza cea mai frumoasă a vieții creștine nu este alta decât aceea de a trăi, a călători pe acest pământ, având însă mereu privirea îndreptată spre cer. Credința creștină nu ne învață să disprețuim realitățile pământești, însă ni le prezintă în adevărata lor lumină, în semnificația lor autentică; ne arată cum trebuie să ne folosim de ele pentru a nu deveni sclavii și servitorii lor, ci stăpâni pe noi înșine și pe sentimentele noastre. Cine privește cerul, ca sfântul Ștefan, nu consideră viața ca supremul bine, dar ca un mijloc pentru a cuceri viața veșnică.

Mărturia dată despre Adevăr a făcut din Sf. Ștefan un erou al lui Cristos, deoarece existau atâția oameni care trăiau în minciună, care încercau să-și înăbușe conștiința proprie când aceasta le dezvăluia adevărul pe care ei nu-l practicau, și iată că Ștefan, care era plin de Duhul Sfânt, nu ezita nici un moment pentru a le proclama acest adevăr. Vocea lui, care era o condamnare pentru ei, a devenit insuportabilă, și astfel ei și-au astupat urechile pentru a nu-l mai auzi și l-au condamnat la moarte.

Câți oameni nu sunt și în zilele noastre, care-și întemeiază viața pe minciună, pe ideologii ateiste și care nu pot suporta adevărul pentru că este contrar trăirii lor. Să luăm spre exemplu societățile comuniste care au încercat să-i ucidă pe toți martorii și propagatorii Adevărului, așa cum s-a întâmplat și la noi în țară prin anii 1950. Însă, așa cum afirmau și Sfinții Părinți ai Bisericii, sângele martirilor este sămânța creștinilor. Cu cât au fost mai mulți cei care și-au vărsat sângele pentru credință, cu atât mai mulți au fost cei care, văzând exemplul lor, au început să creadă în Cristos.

Martirii au înțeles cel mai bine avertismentul dat de Cristos ucenicilor și urmașilor lor: “Cine mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea îngerilor lui Dumnezeu, însă cine mă va tăgădui pe Mine înaintea oamenilor, îl voi tăgădui și eu înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc 12,8-9).

De-a lungul istoriei Bisericii au existat mii de persoane care au preferat mai degrabă să moară decât să tăgăduiască Adevărul proclamat de Cristos. Mântuitorul însuși a spus ucenicilor săi: “Adevărul vă va face liberi“. Notează bine vestitul filozof francez Jacques Maritain: “În ziua în care Biserica ar prefera utilul în dauna adevărului, în acea zi, puterile iadului ar birui-o“.

Sărbătoarea Sfântului Ștefan este o prelungire a bucuriei Crăciunului, și totodată confirmarea faptului că venirea pe lume a Mântuitorului transformă într-adevăr inima omului, o face iubitoare, puternică și victorioasă împotriva tuturor ispitelor celui rău. Sf. Ștefan răspunde la ploaia de pietre nu cu ură, dar cu dragoste, cu rugăciune. El a voit să-l imite pe Isus până în ultima clipă, căci la fel ca și Isus, s-a rugat pentru cei care îl ucideau: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Acesta este poate un eroism mult mai mare decât însăși mărturia dată pentru adevăr. Se depășește strânsoarea ucigașă a răzbunării și să oferi iertare celor care te ucid; nu este acesta actul de iubire supremă, adevărata evanghelie, adevărata veste a bucuriei, mai mult chiar nu este însuși triumful Evangheliei?

Frica de moarte nu-l reduce pe Ștefan la tăcere, căci vedem că el însuși pune mâna pe “piatră” pentru a arunca în dușmani, însă “piatra” sa se numește iertare, rugăciune. Așa i-a învățat Cristos pe ucenicii săi să se răzbune: dușmanii îi lovesc și îi înjură, iar ei le întorc și celălalt obraz și se roagă pentru dușmani.

Viața noastră de fiecare zi este țesută cu un fir roșu care simbolizează suferința. Oricât am încerca să o ocolim, să ne debarasăm de ea, totuși suferința ne urmărește ca o umbră. În Vechiul Testament, evreii îl așteptau pe Mesia tocmai pentru a-i elibera de această suferință pământească, însă Isus vine cu o altă pedagogie. El alege ca instrument pentru a ne mântui tocmai Crucea, suferința și astfel El devine un model pentru noi, pentru modul nostru de a ne comporta în momentele de suferință. Mai mult chiar, Evanghelia de astăzi, este ca un fel de testament pentru ucenicii săi, iar în acest testament Isus nu le lasă palate, comori, aur și altele de felul acesta, ci o suferință sigură pentru Adevăr, suferință însă care dacă este acceptată din iubire, devine cheia pentru viața veșnică: “Veți fi târâți înaintea dregătorilor și a regilor pentru Mine… veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârșit, acela se va mântui”.

După înălțarea sa la ceruri, Isus ne-a lăsat nouă datoria de a îndeplini în lume opera sa, sub călăuzirea Duhului Sfânt. În acest sens, pentru cei care vor să fie creștini adevărați, ucenici ai lui Cristos, este foarte semnificativă rugăciunea unui anonim din secolul al XV -lea: “Cristos nu mai are mâini în această lume, are numai mâinile noastre pentru a îndeplini astăzi operele sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre pentru a vizita astăzi oamenii. Cristos nu mai are glas, are nu mai gura noastră pentru a vorbi astăzi despre sine. Cristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are Evanghelii pe care ei să le mai citească. Însă tot ceea ce noi facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă Evanghelia care se scrie acum”.

Situația în care trăim noi astăzi, nu ne cere să mergem până acolo încât să trebuiască să ne dăm viața pentru credință, totuși, dacă ar exista mai mulți Ștefani, mai mulți oameni care să știe să iubească și să ierte pe aproapele lor, ba mai mult chiar și pe dușmanul lor, n-ar mai fi atâtea războaie în lume, atâtea certuri în familii, atâtea dezbinări și dușmănii de tot felul și într-adevăr ne-am putea bucura cu toții de Vestea cea bună pe care ne-au adus-o îngerii la peștera din Betleem, și pe care Sf. Ștefan a predicat-o până la moarte.

Acesta este pe scurt mesajul pe care ni-l adresează sărbătoarea de astăzi: să știm să acceptăm suferința pentru a o transforma în bucurie, să-l iertăm și să-l iubim pe aproapele nostru, să nu ne rușinăm sau să dăm înapoi când este vorba de a mărturisi Adevărul, iar în toate acestea să fim siguri că Cristos este mereu alături de noi.

Benone Lucaci

 

* * *

 

Sfântul Ștefan

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

La numai o zi după ce am celebrat cu bucurie Nașterea Mântuitorului nostru în sărăcia grajdului din Betleem, iată că astăzi liturgia ne propune deja să-l sărbătorim pe primul om care și-a dat viața pentru acest copil care tocmai s-a născut. “Ieri – spune sfântul Fulgențiu – Cristos a fost înfășurat în scutece pentru noi; azi, el îl îmbracă pe Ștefan cu un veșmânt de imortalitate. Ieri, un mic leagăn l-a primit pe pruncul Isus; azi, imensitatea cerului îl primește pe Ștefan cel învingător”. La prima vedere, aceste două sărbători: Nașterea lui Isus și martiriul sfântului Ștefan, parcă se contrazic: aici viață, dincolo moarte. Dar privind cu ochii credinței, orice contradicție se spulberă îndată. Moartea lui Ștefan nu înseamnă numai sfârșitul vieții pământești, ci și începutul unei noi vieți, nașterea la o nouă viață. Ștefan a putut vedea cerurile deschise, pentru că Pruncul din Betleem le-a deschis.

Așezând sărbătoarea sfântului Ștefan, din punct de vedere liturgic, în locul cel mai apropiat de ieslea din Betleem, Biserica ține să ne amintească faptul că crucea este mereu aproape de Isus și de ucenicii săi. De asemenea, ea ne avertizează asupra faptului că în drumul său spre sfințenie, creștinul se va afla deseori în situații dificile, supus atacurilor dușmanilor lui Dumnezeu în lume. Chiar și în zilele noastre, dacă îl urmăm într-adevăr pe Domnul, noi vom avea de suportat dificultăți, neînțelegeri și chiar persecuții.

În primele secole ale creștinismului s-a căutat distrugerea credinței prin violență fizică, așa cum am ascultat cazul sfântului Ștefan în prima lectură luată din Faptele Apostolilor. Mai târziu însă, creștinii s-au văzut afectați în drepturile lor cele mai elementare sau chiar s-a încercat dezorientarea poporului prin campanii destinate să elimine credința. “Altădată – spune sfântul Augustin – creștinii erau incitați la a-l nega pe Cristos, astăzi sunt învățați să-l refuze. Altădată se forța, acum se învață; altădată se utiliza violența, acum se folosește șiretlicul; altădată se aștepta ca dușmanul să răcnească, acum, când el se prezintă cu o delicatețe insinuantă și sub pelerină, este greu de remarcat”.

Toate persecuțiile, pe care creștinul trebuie să le înfrunte în trăirea vieții sale în conformitate cu evanghelia lui Cristos, nu sunt decât adeverirea cuvintelor lui Isus pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi: “Vă vor prigoni, vă vor târî în fața tribunalelor … veți fi urâți de toți pentru numele meu …”. Există așadar o lege care nu cunoaște excepție: cine vrea să-și trăiască credința trebuie să sufere, să fie prigonit, să fie lovit, nu numaidecât de armele păgânilor, ci de vorbele, de ironiile și batjocurile fraților în credință. Însă, trecând cu seninătate prin această experiență, creștinul va putea scoate din ea o nouă capacitate de înțelegere și va adopta o atitudine fermă de a nu răni și ofensa pe cei din jur. La aceasta ne îndeamnă însuși Domnul, atunci când ne cere în termeni clari să ne rugăm pentru cei care ne persecută și să înfăptuim caritatea cu sinceritate. Și pentru ca să nu existe nici o îndoială, ultima fericire din Predica de pe munte se termină cu o promisiune fierbinte: “Fericiți veți fi când vă vor insulta și prigoni și mințind vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea. Bucurați-vă și fiți voioși căci mare este răsplata voastră în ceruri” (Mt 5,11).

Deși au trecut aproape două mii de ani de la nașterea sa pentru cer, sfântul Ștefan este un personaj pe măsura timpurilor noastre, pentru că timpurile noastre recer de la noi, mărturisitorii lui Cristos, o credință conștientă, o credință vie manifestată prin fapte. S-ar putea spune că aceste timpuri ne aruncă nouă, creștinilor de astăzi, o nouă provocare și ne supun unei noi probe: o probă de credință. Iată pentru ce acela care a fost între mărturisitorii lui Isus Cristos, primul martir, este un sfânt pe măsura timpurilor noastre.

Așa cum sfântul Ștefan a murit pentru că nu a încetat să proclame adevărul, tot astfel, fiecare botezat este chemat să răspândească adevărul lui Cristos fără teamă, fără ocolișuri: “nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul” (Mt 10,28). Nu putem ceda în fața obstacolelor, când este vorba de proclamarea doctrinei mântuitoare a lui Isus Cristos. Ziua în care un creștin – fără greșeală din partea sa – este persecutat, calomniat sau maltratat pentru că se arată discipol autentic al lui Isus Cristos, este pentru el un câștig și o victorie, căci scrie sfântul Paul primilor creștini din Roma: “suferințele timpului de față nu sunt nimic în comparație cu mărirea viitoare ce se va dezvălui în noi” (Rom 8,18).

În ziua de 21 noiembrie 1999, au fost canonizați nouă Frați ai Școlilor Creștine care au fost martirizați în timpul revoluției civile din Spania pentru delictul de a fi fost mărturisitori ai Evangheliei în școlile creștine.

Când unul din acești frați, fratele Jaime-Hilario află sentința, ceru o coală de hârtie și un creion de scris. Cu o liniște ieșită din comun, scrie aceste rânduri surorii sale și celor doi nepoți:

“M-au judecat și m-au condamnat la moarte. Accept sentința cu bucurie. Nici una din acuzații nu justifică sentința pronunțată. Sunt condamnat numai pentru că sunt Frate. Nu plângeți, pentru că nu aveți motive să mă plângeți. Nu sunt un criminal. Mor pentru Dumnezeu, pentru Institutul meu și pentru Biserică!

Adio! Vă aștept în cer!”

Când au ajuns la locul execuției, unul din membrii plutonului de execuție îl întrebă pe fratele Jaime-Hilario: “Ești conștient că te vom executa?” Răspunsul veni calm, dar hotărât: “A muri pentru Cristos înseamnă a domni!”

Epocile dificultăților exterioare nu trebuie să fie, pentru noi creștinii, motiv de spaimă, ci mai degrabă o incitare mai presantă de a-i ajuta pe frații noștri în credință, ca și ei să rămână statornici în fața dificultăților. Fiecare dintre noi va aduce un real ajutor cu sprijinul exemplului, al cuvântului, al bucuriei, al fidelității și al rugăciunii sale. Caritatea fraternă, în acele momente, face ca fratele ajutat să devină o cetate întărită, o cetate invincibilă. Exemplul sublim pe care Biserica ni-l propune în persoana sfântului Ștefan, vine să ne readucă aminte că cea mai mare poruncă a credinței noastre este iubirea, inclusiv a dușmanilor, și că iertarea celor care ne fac rău îl deosebește pe creștin de un păgân. Tăria de caracter a sfântului Ștefan se vede în felul cum moare, adică iertând și rugându-se pentru ucigașii săi. Asemenea lui Isus pe cruce, care se roagă și-i iartă pe cei care-l răstignesc, Ștefan îngenunchează și își dă sufletul rugându-se: “Doamne, nu le lua în seamă păcatul acesta”.

De cele mai multe ori este greu să recunoaștem altora posibilitatea de a-și repara greșelile făcute, mai ales când cei care trag consecințele, suntem tocmai noi. De aceea, Cristos care ne invită să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. Dacă pe de o parte ne poate lăsa reci sau superficiali (a nu știu câta exaltare a iubirii fraterne), pe de altă parte ne dă măsura concretă a nevoii noastre de iertare din partea lui Dumnezeu. El ne obligă să învingem lenea, să ne depășim pe noi înșine, pentru a culege dimensiunea iertării și iubirii față de frați, ca hârtia de turnesol, a unei iubiri mai mari, care depășește mizeriile noastre umane și ne apropie de viața lui Cristos însuși, care a iertat pe persecutorii săi.

Și noi suntem chemați la eroism: nu atât să ne vărsăm sângele pentru Cristos, cât mai ales la eroismul faptelor mărunte de fiecare zi, la împlinirea voinței lui Dumnezeu în fiecare moment. “Faceți bine celor care vă fac rău și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc!” – aceasta este porunca lui Isus și imperativul liturgiei cuvântului de astăzi.

Exemplul deosebit de mărturisire și apărare a credinței, de iertare și iubire a dușmanului, pe care ni l-a dat sfântul Ștefan și pe care ni-l prezintă Biserica, să ne determine să îndepărtăm din noi orice gând de răzbunare, de ură și dușmănie, care ne întunecă mintea și inima. Numai în felul acesta vom putea vedea la sfârșitul vieții, asemenea sfântului Ștefan, cerul deschis și vom putea spune împreună cu el în clipa morții: “Doamne Isuse, primește sufletul meu!”.

Cristian ANTICI

 

* * *

 

Ștefan, plin de Duhul Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Despre nașterea Domnului nostru Isus Cristos avem multe dovezi istorice și teologice, de știință și de credință. Sărbătorile Crăciunului le-au pus în evidență. Rămâne să mai punem o întrebare la care sărbătoarea de azi a sfântului Ștefan, primul martir al religiei creștine, ne va da răspuns, și anume: De ce s-a născut Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ? Isus ne-a răspuns prin cuvintele sale: Am venit ca (tot omul) să aibă viață (In 10,10). Sfântul Ștefan ne-a răspuns prin moartea sa: Doamne Isuse, primește sufletul meu (Fap 7,59).

Răspunsul lui Isus: Să aibă viață, vrea să ne conștientizeze asupra darului pe care ni l-a adus, prin care noi să avem siguranța vieții veșnice și plini de bucurie să devenim pentru toți cei din jurul nostru un alt Moș Crăciun, plini de daruri, pe care să le împărțim cu iubirea și dărnicia lui Isus. Pentru aceasta a spus Isus: Am venit să aduc foc pe pământ și cât doresc ca el să se aprindă și să ardă! (Lc 12,49); iar în fața lui Pilat a declarat: Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr (In 18,37).

Isus a venit ca să avem viață și această viață să fie pătrunsă de focul iubirii și de adevăr.

Sfântul Ștefan se încadrează cel mai bine în scopul venirii lui Isus pe pământ, devenind un Moș Crăciun cu sacul plin de viață și viața plină de foc și de adevăr.

Viața, focul și adevărul sunt cele trei elemente esențiale care se întrepătrund și care corespund perfect credinței creștine într-un singur Dumnezeu în trei persoane. Dumnezeu Tatăl este viața; Dumnezeu Fiul este adevărul; Dumnezeu Duhul Sfânt este focul iubirii dintre viață și adevăr.

Isus, adevărul veșnic, a spus: Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și vom locul la el (In 14,21); adică: dacă cineva iubește adevărul, Tatăl ceresc îi va da focul iubirii, pe Duhul Sfânt și acela va avea viață, adică pe Tatăl.

Sfântul diacon Ștefan a iubit adevărul, Tatăl i-a dat focul iubirii și astfel a ajuns la viața veșnică. Aceasta este viața veșnică: cunoașterea lui Dumnezeu, vederea lui față în față. Ștefan proclamă acest adevăr: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Fap 7,56).

Pentru a fi creștini adevărați, datorită faptului că am fost botezați asemenea lui Ștefan, în numele Tatălui (ca să avem viață) și al Fiului (ca să ne bucurăm de adevăr) și al Sfântului Duh (ca să avem focul iubirii), trebuie să ne afirmăm ca temple vii ale Duhului Sfânt. Pe acesta ni l-a făgăduit Isus când, vorbind despre rugăciune, a spus: Oare când fiul cere tatălui său pâine îi va da piatră? Și dacă îi cere pește îi va da scorpion? Dacă voi, răi cum sunteți, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, oare Tatăl meu ceresc nu-l va da pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer? (Lc 11,13).

Câtă nevoie avem de Duhul Sfânt, ne-o arată sfântul Paul când afirmă că noi nu ne putem adresa lui Dumnezeu cu numele de tată decât în Duhul Sfânt (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Aceasta vrea să spună că nu putem avea viața veșnică, dacă nu avem în noi iubirea. acesta-i adevărul adus de Isus și trăit de sfântul Ștefan.

Protomartirul diacon Ștefan, numai datorită Duhului Sfânt a putut spune lui Dumnezeu: Tată; și Fiului: Doamne Isuse, primește sufletul meu; fiindcă având în suflet iubirea veritabilă, s-a rugat pentru dușmani: Doamne, nu le lua în seamă acest păcat (id. v. 60), fiindcă acela care se roagă în noi cu suspine negrăite este Duhul Sfânt trimis în noi de Tatăl și de Fiul, fiindcă de la Tatăl și de la Fiul purcede (Crezul).

Și noi, numai în Duhul Sfânt vom putea împlini porunca cea nouă a lui Isus, aceea de a-i iubi pe toți cu focul ceresc, chiar și pe dușmani, și să ne rugăm cu sfântul Ștefan: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!

Numai în Duhul Sfânt a avut sfântul Ștefan darul înțelepciunii, datorită căruia potrivnicii nu i-au putut rezista și, scrâșnind din dinți, își astupau urechile (id. v. 54.57).

Numai în Duhul Sfânt a avut sfântul Ștefan darul înțelegerii față de toți cei flămânzi, goi, însetați, bolnavi, orfani, văduve etc., pe care îi slujea în calitate de diacon, oferindu-le nu numai cele materiale, cât mai ales cele spirituale. De aceea a putut spune în clipa morții: Doamne Isuse, primește sufletul meu! ca apoi să audă de la Isus: Vino, binecuvântatul Părintelui meu și moștenește împărăția care ți-a fost pregătită de la întemeierea lumii, pe care Isus l-a așezat la dreapta sa în împărăția Tatălui.

Numai în Duhul Sfânt s-a bucurat de darul minunat al sfatului, găsind mereu răspunsurile la toate problemele vieții personale și ale celor din jur numai în Sfintele Scripturi.

Numai în Duhul Sfânt s-a bucurat de darul tăriei și a rămas neclintit în credință sub ploaia de pietre care s-a abătut asupra lui cu furia infernului. Mântuitorul ne-a spus-o clar că: împărăția cerurilor se cucerește prin violență (silă) și numai acei care își fac violență o dobândesc (Mt 11,12). Jugul dulce și povara ușoară despre care ne-a vorbit Isus (id. v. 30) nu duc nicidecum la interpretarea unui pseudocreștinism dulceag, care ar scuti pe cineva de efort. Jugul Domnului este în mod efectiv ușor și dulce, dar numai în măsura în care cineva are o iubire autentică (pe Duhul Sfânt), fiindcă este o calitate extraordinară a iubirii de a face ușoare și plăcute chiar și cele mai grele poveri. Iubirea mamei duce sarcina timp de nouă luni în sân și apoi câțiva ani în brațe. Minunat este exemplul celor doi frățiori care au mers să viziteze un parc de distracții. La intrare, fratele mai mare și-a scrântit piciorul și a început să plângă. Cel mai mic l-a luat în cârcă și așa au început vizita. Vizitatorii se mirau cum micuțul era în stare să ducă o povară atât de mare, dar el le spunea: Nu e greu, e frățiorul meu. Numai cu puterea iubirii vom fi în stare să mergem pe calea îngustă și să intrăm prin poarta strâmtă în împărăția lui Dumnezeu (cf. Mt 7,13-14). Creștinismul este pentru cei curajoși, pentru cei puternici care nu se descurajează în fața greutăților. Sfântul Ștefan ne arată că urmarea lui Cristos este o luptă. După ce Saul, care stătea și păzea hainele ucigașilor privind cu ură, dar și cu admirație la curajul diaconului, s-a convertit, va scrie credincioșilor efeseni: Îmbrăcați-vă cu armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept în ziua încercării și, învingători în toate, să puteți rămâne în picioare (Ef 6,13). Mai departe le recomandă armele de luptă: centura adevărului, platoșa dreptății, încălțămintea zelului evanghelic, scutul credinței, coiful mântuirii și în fine: Spada Duhului, adică cuvântul lui Dumnezeu (id. v. 14-17). Înarmat în felul acesta, creștinul, asemenea sfântului Ștefan, se poate lupta ca un viteaz, dar nu fără rugăciune, fiindcă numai Dumnezeu singur poate da victoria. Spune același sfânt Paul: În orice împrejurare, în orice rugă și rugăminte, închinați-vă prin mijlocirea Duhului Sfânt; pe lângă acestea, vegheați cu o stăruință desăvârșită în rugă pentru toți sfinții (id. v. 18), convins fiind că ruga diaconului i-a adus și lui bucuria convertirii pe drumul Damascului.

Numai în Duhul Sfânt a avut diaconul Ștefan darul științei mântuitoare și fericirea de a vedea încă de pe acest pământ realizarea obiectului credinței: cerurile deschise și pe Fiul Omului de-a dreapta Tatălui.

Numai în Duhul Sfânt a avut darul evlaviei într-o rugăciune făcută cu credința care realizează minuni: fața strălucitoare ca a unui înger.

Numai în Duhul Sfânt a avut darul fricii de Dumnezeu, adică acea conștiință mereu trează că providența divină nu-l părăsește niciodată.

Vedeți ce lecție minunată ne dă sfântul Ștefan?

Dar ca să simțim toată bucuria sărbătorii de azi, trebuie să ne încărcăm cu darurile Duhului Sfânt, asemenea sfântului diacon Ștefan, cu aceeași credință, speranță și iubire; și mai ales iubire față de dușmani.

Să nu uităm ruga Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Te rugăm, Doamne, să ne dai harul de a imita exemplul sfântului Ștefan, a cărui naștere pentru cer o sărbătorim astăzi: să învățăm și noi să-i iubim pe dușmanii noștri după cum el a știut să se roage pentru prigonitorii săi (LR). Amin.