Predici

(tipareste predicile)

 

Schimbarea la Faţă a Domnului
Anul B (A, C)
Lecturi:
Daniel 7,9-10.13-14
2Petru 1,16-19
Marcu 9,2-10

Autori

pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Schimbarea la faţă a Domnului

Autor: volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
Copyright: Editura Sapientia

“Acesta este Fiul meu preaiubit în care am binevoit; de el să ascultaţi” (Mt 17,5)

Făcând o retrospesctivă a istoriei umane, constatăm că numai în ultimele decenii lumea şi-a format o fizionomie cu totul surprinzătoare. Ceea ce înainte era doar de domeniul iluziilor, al fantasticului, astăzi devine realitate. Ştiinţa şi tehnica au progresat, au evoluat într-atâta încât au pus la dispoziţia omului tot confortul şi toate mijloacele de informare, de comunicare şi de distracţie pentru a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehiculele terestre ultrarapide, navele cos mice-supersonice, zborurile interplanetare, comunicarea prin radio şi televiziune, care aduc în casă o întreagă lume necunoscută; toate aceste născociri ale minţii umane, în continuă căutare după fericire au reuşit să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât pe omul veacurilor trecute?

Există în lume atâta ură şi egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, caritatea dezinteresată şi acea. Se revendică şi se liberalizează dreptul la avort, eutanasie şi homosexualitate în acest veac al automatizării şi al performanţelor tehnice. Dar în timp ce tehnica s-a perfecţionat, fiinţa umană pe plan moral şi spiritual a rămas mult în urma acesteia. A rămas sub dominaţia instinctelor, nerespectând uneori nici cele mai elementare norme de conduită şi convieţuire socială şi morală. Idealul, scopul vieţii a devenit plăcerea, după vechea deviză hedonistă: “Manâncă, bea şi te veseleşte căci după moarte nimic nu-i. Aici e totul: iad şi rai”.

Întreaga creştinătate catolică comemorează astăzi evenimentul Schimbării la faţă a Domnului nostru Isus Cristos. Sărbătoarea îşi are originea în orientul creştin unde se celebra cel de-al doilea Paşte “Transfigurarea Domnului” numit “Paştele de vară” şi a devenit universală la şase august fiind prescrisă de papa Calixt al III-lea în evocarea victoriei repurtate de armatele creştine asupra turcilor la Belgrad. Lupta a avut loc la 22 iulie 1456, iar vestea victoriei a ajuns la Roma la şase august, anul următor, motiv pentru care sărbătorea a fost fixată la această dată.

Timpul când s-a petrecut evenimentul este între Rusaliile evreieşti (şavuot) şi sărbătoarea Corturilor (Sukkot), în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când s-a ocupat în mod special de formarea apostolilor. Este evidentă intenţia lui Isus de a da apostolilor săi o dovadă prin care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui pentru ca atunci când vor experimenta încercarea grea a suferinţelor şi a condamnării lui la moarte să nu dispere; de a stabili în sufletul lor o relaţie între suferinţă şi moarte pe de o parte, între inviere şi slavă pe de altă parte. Isus vrea să arate celor trei apostoli cum se vor realiza profeţiile mesianice veterotestamentare în persoana sa. Faptele şi cuvintele lui Isus anticipă însă, în mod parţial şi voalat deplina revelare a divinităţii sale. În schimb învierea glorioasă manifestă în mod plenar, clar şi definitiv natura divină a persoanei sale şi raporturile sale cu Tatăl.

Conform evangheliilor sinoptice evenimentul are loc la circa şase zile de la declaraţia solemnă a lui Petru despre identitatea personală a lui Cristos: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt 16,17). Acestă profesiune de credinţă a lui, cât şi a Bisericii actuale în dumnezeirea lui Cristos, reprezintă răspunsul la problema mântuirii, adică la sensul definitiv şi radical al existenţei omului şi al lumii.

Lecturile proclamate la liturgia cuvântului de astăzi gravitează în jurul evenimentului taboric şi-l descriu succint. Evanghelistul Luca relatează circumstanţele evenimentului transfigurării lui Isus care se desfăşoară pe un munte, în prezenţa a trei apostoli: Petru, Iacob şi Ioan, martori oculari aleşi de Isus.

Muntele despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileii şi dominând câmpia din jur. Muntele izolat, în mentalitatea biblică era un loc privilegiat pentru teofanii, pentru alianţe dintre Iahve şi poporul ales cât şi pentru meditarea unor adevăruri divine într-o atmosferă silenţioasă, solemnă, cu un aer rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, vocea Tatălui care declară autoritatea şi divinitatea lui Isus: “Acesta este Fiu meu preaiubit în care am binevoit. De el să ascultaţi!” (Mt 17,5), îi determină pe cei trei apostoli prezenţi la eveniment să contemple cu anticipaţie un crămpei din manifestarea gloriei divine a lui Isus înviat.

Prin viziunea supranaturală de pe munte, Isus a confirmat şi a întărit credinţa lui Petru în dumnezeirea sa: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” (Mt 16,17). Acea clipă de mărire supranaturală era un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: “Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său” (Mt 16,27). Subiectul conversaţiei cu Moise şi Ilie, două personalităţi veterotestamentare care reprezintă prezenţa Vechii Alianţe, Legea şi Profeţii cât şi continuitatea istoriei mântuirii, era o confirmare a prevestirii exodului pe care îl avea de îndeplinit Isus la Ierusalim, reprezentat în mod tipic de eliberarea din Egipt a poporului ales.

De remarcat este şi reacţia apostolilor. Deşi au trăit atâtea experienţe cu Isus, se înspăimântă în faţa misterului divin, aşa cum este şi firesc, însă Isus îi consolează. Petru fiind mai îndrăzneţ cere lui Isus să permanentizeze bucuria şi fericirea la care participă: “Învăţătorule ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Lc 9,33). Dar el nu pricepea că episodul taboric este învăluit în splendoarea misterului pascal şi de aceea Isus nu putea rămâne pe munte. Abia după Înviere, apostolii vor înţelege experienţele trăite împreună cu Isus, importanţa transfigurării sale şi cine este Isus din Nazaret, dând mărturie despre cele văzute pe munte, despre persoana şi opera sa răscumpărătoare.

Evanghelistul Luca descrie transfigurarea lui Cristos nu ca efectul copleşirii de către o lumină din exterior, însă ca o efuziune, ca o exteriorizare a strălucirii unei realităţi interioare: “aspectul Feţei I s-a schimbat” (Lc 9,29).

Transfigurarea marchează o fază importantă în revelarea lui Isus ca Mesia şi Fiul al lui Dumnezeu. Ea este o experienţă similară cu botezul lui, unde gloria sa nu este revelată prin faptele sale, ci într-un mod mai personal. Gloria denotă universalitatea regalităţii mesianice a lui Isus care nu poate fi circumscrisă în dimensiunile spaţio-temporale. Ea se extinde asupra întregului univers.

Multe din profeţiile vetero-testamentare fac referinţă la viitorul Rege Mesia şi la venirea împărăţiei sale, care este deja prezentă în mijlocul poporului său. Aceste profeţii au un conţinut escatologic şi se pot distinge în două momente diferite: unul mai apropiat, care priveşte Întruparea şi Naşterea feciorelnică, şi altul mai îndepărtat, care vizează a doua parusie, în care va avea loc judecata universală.

Mesajul transfigurării lui Isus este exprimat destul de elocvent şi de sfântul Leon cel Mare într-una din omiliile sale: “Scopul principal al Transfigurării este acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii şi de a face ca umilirea patimii acceptate de bunăvoie să nu-i demoralizeze pe cei în prezenţa cărora avea să se manifeste gloria divină. Dar el nu se gândea mai puţin să pună temelia speranţei Bisericii sale; astfel încât trupul mistic al lui Cristos cunoscând acea transformare care îi era rezervată, fiecare din membrele sale să poată avea speranţa că va avea parte de mărirea de care Capul strălucise mai înainte”.

Aşadar, Transfigurarea este un moment important în revelaţia împărăţiei lui Dumnezeu pentru că priveşte profeţiile veterotestamentare pe care Cristos le împlineşte, priveşte evenimentele măreţe care au avut loc pe cruce: moartea, învierea, înălţarea cât şi a doua sa venire. Ea ne ajută să înţelegem nu numai destinul lui Cristos ci şi destinul întregii Biserici. Cristos este cel dintâi iar noi îl vom putea urma în slava învierii dacă vom corespunde exigenţelor şi imperativelor evanghelice.

Dumnezeu, în planul său providenţial, când a creat universul, a stabilit în natura fiecărei creaturi un scop bine determinat şi o destinaţie precisă. Creaţia infraumană a fost orânduită slujirii destinului omului şi scopului său ultim care este viziunea beatifică, sau mântuirea lui. Problema mântuirii omului a fost considerată întotdeauna vitală şi capitală. Lumea contemporană este calificată drept secularizată, autosuficientă, antropocentristă şi închisă absolutului transcendent, ceea ce de fapt exprimă starea ideologică a lumii actuale.

Este incontestabil faptul că o societate permisivistă cât şi o lume cu cele mai mari performanţe tehnice înregistrate în istoria ei exercită o influenţă şi o fascinaţie irezistibilă asupra omului însetat după fericire. Omul este uşor sedus de vanităţile acestei lumi, dar cu timpul constată că acestea nu oferă satisfacţie deplină, că-i lasă amărăciune şi nelinişte în sufletul său, unde arsura unei însetări chinuitoare după fericire începe din nou să-i mistuie fiinţa. Este setea după absolut, după supranatural ce nu poate fi potolită decât cu posedarea acesteia, după cum spune şi sfântul Augustin: “Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni în tine”. Este glasul lui Isus care vorbeşte fiecărui suflet şi de care trebuie să ascultăm dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, aşa cum ne îndeamnă şi vocea Tatălui din cer care a răsunat pe muntele Tabor: “De el să ascultaţi!” (Mt 17,5).

În discursul inaugural al fericirilor creştine, Isus intenţionează o reconsiderare, o redescoperire a valorilor, condamnând ambiguitatea unei reprezentări pur terestre şi efemere a fericirii. Destinatarii acestei fericiri sunt cei săraci, umili şi flămânzi din cauza condiţiei lor umane, economice şi sociale; sunt cei care printr-o atitudine interioară exprimă încrederea şi speranţa în Cristos şi în venirea împărăţiei sale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit şi ea şi acum zăcea grav bolnavă singura ei speranţă, consolare şi fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineaţă un preot îi aducea Sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă părea să fie aţipită. Asistenta îi întinse braţul şi spuse: “Iată Mântuitorul este aici”. Deodată bolnava se schimbă, îşi împreună mâinile, faţa ei iradia de fericire, era total transfigurată şi ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca şi cum ar fi văzut cerul deschis.

Dacă vrem să fim transfiguraţi, transformaţi existenţial, atunci să-l lăsăm pe Cristos prezent real în Sfânta Euharistie ca să-şi facă lăcaş în inimile noastre. Să trăim viaţa în compania lui Cristos şi să-l acceptăm de Stăpân Suprem al nostru.

Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, atunci să participăm la bucuria pascală din care au pregustat şi cei trei apostoli pe muntele Tabor, să participăm la împărăţia lui Cristos care se realizează prin “metanoia”, prin convertirea radicală a inimii, adică, printr-un act divino-uman.

Din perspectivă psihologică ea este o acţiune deliberată a omului, nu violentă sau impusă din partea lui Dumnezeu, ci aleasă în mod liber în urma unei reflexii. Totodată, într-un sens mai profund ea este iniţiativa divină, lucrarea lui Dumnezeu în om. Omul acceptă noua sa condiţie datorită intervenţiei harice a lui Dumnezeu în viaţa sa.

Această convertire la Cristos nu încetează odată cu inserarea noastră în împărăţia sa, ci ea implică un proces de convertire continuă care constă în renunţarea la păcat, la plăcerile dezordonate ale acestei lumi; constă în asimilarea progresivă a experienţei lui Cristos şi fidelitatea faţă de Tatăl pentru a putea ajunge la scopul transfigurării noastre glorioase unde să contemplăm maiestatea divină şi să exclamăm şi noi alături de Petru: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!” (Lc 9,33).

Carmil DUMA

 

* * *

 

Schimbarea la Faţă – vedere de deasupra

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există o poveste misterioasă în 2Regi care ne poate ajuta să înţelegem mai bine Schimbarea la Faţă. Israelul se luptă cu Aram, iar Elisei, omul lui Dumnezeu, se foloseşte de puterile sale profetice pentru a dezvălui planurile strategice ale armatei siriene împotriva israeliţilor. La început regele Aram crede că unul dintre supuşii săi îl trădează, dar când a aflat adevărul şi-a trimis trupele să îl prindă pe Elisei, care se afla în Dotan. Trupele siriene au mers noaptea şi au înconjurat cetatea. Dimineaţa, slujitorul lui Elisei a descoperit situaţia şi a început să se teamă pentru viaţa stăpânului său. A alergat la Elisei şi i-a spus: “Vai, stăpânul meu! Ce să facem?” Profetul i-a răspuns: “Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei.” Cine ar fi crezut aceasta, când privea împrejurimile cetăţii pline de trupele duşmane? Elisei s-a rugat atunci: “Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!” Atunci Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut mulţime de “cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (2Regi 6,8-23). Această viziune era tot de ce avea nevoie slujitorul lui Elisei pentru a avea din nou încredere. La sfârşitul zilei nu doar că profetul lui Dumnezeu se afla în siguranţă, dar armata invadatoare fusese complet umilită.

Schimbarea la Faţă a lui Isus s-a întâmplat într-un moment al slujirii Sale publice ce poate fi comparat cu situaţia lui Elisei. Compatrioţii Lui căutau să îl prindă, iar discipolii Lui, conduşi de Petru, se simţeau asemenea slujitorului lui Elisei, fiind îngrijoraţi şi speriaţi pentru soarta Stăpânului lor. Cu ceva timp înainte de Schimbarea la Faţă, Isus şi-a întrebat discipolii cine crede lumea că ar fi El. Petru a dat răspunsul corect, că este Cristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Isus l-a felicitat şi l-a avertizat apoi, pregătindu-l pentru inevitabila suferinţă, moarte şi înviere a Sa. Dar Petru nu era dispus să accepte aşa ceva: l-a luat pe Isus de-o parte şi i-a spus hotărât: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” (Matei 16,13-23). El avea nevoie, ca şi slujitorul lui Elisei, să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu, să vadă că în ciuda sentinţei de condamnare la moarte ce plana asupra lui Isus, Dumnezeu era încă cu El, Dumnezeu controla încă evenimentele; să vadă că Dumnezeu poate în final să triumfe asupra duşmanilor, aşa ca în cazul lui Elisei. Petru şi ceilalţi discipoli aveau nevoie ca Dumnezeu să le deschidă ochii, să vadă preţ de o secundă prezenţa lui Dumnezeu alături de Isus. Schimbarea la Faţă a fost tocmai experienţa de care aveau nevoie.

Putem spune deci că Schimbarea la Faţă a fost o modalitate folosită de Dumnezeu pentru a-i scoate pe discipoli din criza de credinţă prin care treceau. Cauza crizei credinţei lor era modul în care vedeau oamenii şi lucrurile de lângă ei. Dumnezeu i-a ajutat să iasă din această situaţie luminându-le vederea, pentru ca, pentru un moment cel puţin, să vadă lumea prin ochii lui Dumnezeu. Văzute de jos, în lumina umană obişnuită, persoanele şi lucrurile pot părea plicticoase, banale, uneori respingătoare. Dar văzute de sus, în lumina divină, aceleaşi persoane şi aceleaşi lucruri devin mai onorabile, strălucitoare, plăcute. Experienţa vederii adevăratei naturi a persoanelor şi lucrurilor poate fi numită o experienţă a transfigurării. Este tipul de experienţă care ne face să spunem cu Iacob: “Domnul este cu adevărat în locul acesta (persoana aceasta, situaţia aceasta) şi eu n-am ştiut!” (Geneză 28,16).

Unde putem să avem parte de o astfel de experienţă de transfigurare? Oriunde. Participarea noastră duminicală la jertfa liturgică este un bun punct de plecare. În afara bisericii, chiar din parcare, tindem să îl vedem pe celălalt ca fiind în competiţie cu noi. Pe şosea îi vedem pe ceilalţi ca pe nişte obstacole, ce ne împiedică să ajungem rapid la destinaţie. La locul de muncă îi vedem pe colegi ca rivali în lupta pentru avansare. Dar aici, la Liturghie, avem parte de experienţa unică a unui timp în care ne privim în ochi şi ne spunem “frate”, “soră”. Aceasta este cu adevărat o transfigurare. Provocarea pentru noi este să trăim în această lumină până când vom veni la biserică duminica viitoare, pentru a ne înnoi viziunea credinţei.

 

* * *

 

Faţa lui a devenit albă ca lumina

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Schimbarea la Faţă, eveniment însemnat în desfăşurarea misterului mântuirii, a fost cinstit de Biserică, atât în Apus cât şi în Răsărit, în cadrul liturgic al slujbelor, în diferite moduri şi la zile deosebit; papa Calixt al III-lea a ridicat amintirea Schimbării la Faţă la rangul de mare sărbătoare şi a fixat-o la data de 6 august, în amintirea victoriei repurtate de armatele creştine împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456; vestea despre această biruinţă a ajuns la Roma în ziua de 6 august din acelaşi an (cf. Vieţile sfinţilor, vol. 2, pag. 76).

Toată lumea creştină s-a rugat atunci; armatele creştine au biruit şi faţa lumii s-a schimbat. Trebuie să ne schimbăm şi noi?

Schimbarea la Faţă este un fel de paşte anticipat al Fiului Omului: firea umană apare îmbrăcată în strălucirea divină. În acelaşi timp constituie o invitaţie făcută ucenicilor de a realiza un paşte spiritual, de a-şi schimba felul de gândire despre Isus, despre cei care au dat mărturie despre Mesia în Vechiul Testament şi despre fericirea care există într-o lume pe care încă nu o cunoaştem.

Învăţaţii Bisericii spun că Isus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan pe muntele înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, ca să realizeze acest paşte spiritual acum, ca atunci când îl vor vedea umilit şi batjocorit în faţa sinedriului, a lui Pilat şi pe lemnul crucii, să-şi amintească de acest mister şi să rămână statornici în credinţa afirmată de Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16). Este puţin spus, fiindcă de îmbărbătare aveau trebuinţă şi ceilalţi nouă apostoli, pe când cei trei privilegiaţi sunt obligaţi la un mister, la o taină: să nu spună nimănui ceea ce au văzut până după învierea lui din morţi. Se pare că cei trei tocmai atunci au uitat de strălucirea dumnezeiască a lui Isus, în timpul pătimirilor sale. Nu ştia Isus că vor uita? Ştia foarte bine. Atunci? Atunci misterul Schimbării la Faţă trebuie să aibă o semnificaţie prelungită în istoria mântuirii. Toţi factorii implicaţi în acest eveniment unic: trei ucenici, trei persoane în strălucire şi trei elemente transcendentale – glasul Tatălui, lumina Fiului şi norul Duhului care îi învăluie ne duc cu mintea că este vorba de întărirea în credinţă faţă de Preasfânta Treime. Revelaţia a început la botezul Domnului, este confirmată pe Tabor şi menită să realizeze mântuirea lumii prin misterul pascal: Tatăl primeşte jertfa Fiului, Fiul îşi încredinţează sufletul Tatălui din care s-a născut, iar Sfântul Duh izbucneşte în lume prin sângele şi apa care au ieşit din coasta străpunsă făcând credinţa să rodească: sutaşul roman mărturiseşte: Într-adevăr, acesta era Fiu al lui Dumnezeu (Mt 27,54) şi mulţi alţii plecau plini de căinţă şi credinţă bătându-şi pieptul (cf. Lc 23,48); catapeteasma templului se rupe în două, pământul se cutremură şi stâncile se despică; mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor răposaţi au înviat (cf. Mt 27,51-53) ca preludiu spiritual la Învierea Domnului.

Schimbarea la Faţă de pe Tabor constituie un stimulent al credinţei, nu numai pentru apostoli, ci pentru noi toţi când suntem în încercări, în necazuri, în suferinţe, în clipa morţii. În aceste momente de încercare şi-a adus Petru aminte de fericirea simţită atunci şi, conştient de misiunea încredinţată de Isus: Iar tu întorcându-te, întăreşte în credinţă pe fraţii tăi! (Lc 22,32). Adresându-se primilor creştini, asupra cărora pluteau norii negri ai persecuţiilor, Petru le spune: Fiii mei, viaţa veşnică nu este o poveste. Ne-a descoperit-o Domnul nostru Isus Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu. Eu cu ochii mei l-am văzut transfigurat în slava Tatălui, cu urechile mele am auzit glasul care îl proclama Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu însumi am auzit acel glas când eram cu el pe muntele cel sfânt (2Pt 1,16-18). Iacob şi-a amintit de ceea ce a auzit şi văzut pe Tabor când a trebuit să-şi plece capul sub securea călăului lui Irod Agripa (cf. Fap 12,2). Singur Ioan, ucenicul predilect al lui Isus, fiind necăsătorit şi mai curat decât ceilalţi, bănuim că a păstrat amintirea transfigurării şi a reuşit să urce Calvarul, urmându-l pe Isus.

Faţa lui Isus de pe Tabor anticipă învierea sa şi a noastră. Legătura o face Isus însuşi spunând: Să nu spuneţi nimănui nimic din cele ce aţi văzut decât după ce voi învia din morţi! Isus le vorbise ucenicilor săi de mai multe ori despre împărăţia Tatălui ceresc şi despre a doua sa venire, dar pentru că numai cuvintele nu au avut forţa de a-i convinge în credinţă, pe muntele cel sfânt le arată strălucirea divinităţii sale în lumină şi împărăţia cerului prin glasul Tatălui şi prezenţa celor doi, Moise şi Ilie, care pe pământ s-au luptat pentru venirea împărăţiei prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

Faţa transfigurată a lui Isus arată ceea ce vom fi în viaţa veşnică alături de Isus, asemenea lui Moise şi Ilie, dacă ne vom ruga cu credinţă Tatăl nostru, ca să vie împărăţia lui, aşa cum ne-a învăţat Isus.

Petru voia să reţină fericirea în cort făcut din crengi şi alte lucruri obişnuite, doar pentru câţiva care se aflau acolo, însă împărăţia lui Dumnezeu este pregătită pentru toţi oamenii care pe acest pământ caută calea spre cer. Apostolul Paul ne spune că deja locuim într-un cort, mult mai perfect decât cel voit de Petru, cu toate acestea nici el nu poate reţine ceea ce este supranatural, de aceea să nu ne pară rău că se destramă, fiindcă Dumnezeu ne-a pregătit o locuinţă în cer care nu se mai poate strica, fiindcă nu-i făcută de mână omenească (cf. 2Cor 5,1), de aceea poate reţine toată fericirea, toată strălucirea, tot binele veşnic, este Ceea ce ochiul omului n-a văzut, urechea nu a auzit şi la inima lui nu s-a suit încă (1Cor 2,9), adică mult mai mult decât au văzut cei trei apostoli pe Tabor, pentru ca noi să credem şi să avem parte de ceea ce i-a spus Isus lui Toma după înviere: Eşti fericit pentru că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut (In 20,29).

Moise ceruse prin Lege ca o mărturie, pentru a fi valabilă la proces ca să se verifice autenticitatea unei fapte, trebuie dată de trei martori (cf. Dt 19,15; Mt 18,16).

Adevărul fundamental al credinţei: un Dumnezeu în trei persoane în teofania de pe Tabor: glas, lumină şi nor, simbolurile existenţiale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt sunt susţinute de trei: de Fiul Omului, de Moise şi de Ilie, ca la rândul lor să fie crezuţi pe baza mărturiei date de Petru, Iacob şi Ioan. Isus împlineşte şi desăvârşeşte Legea prin strălucirea revelaţiei sale.

Cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc, descrisă de sfântul Ioan în Apocalips, are pe toate cele patru laturi câte trei porţi (21,13), ceea ce vrea să spună că toţi oamenii, din toate cele patru vânturi sau colţuri ale lumii, au aceeaşi intrare întreită: o credinţă într-un singur Dumnezeu în trei persoane oferită de trei martori cereşti şi de alţi trei pământeşti (cf. 1In 5,7), mărturie pe care trebuie să o dea toţi cei botezaţi în apă, sânge şi Duhul Sfânt (cf. 1In 5,8), adică în misterul pascal al lui Isus.

Isus s-a urcat pe munte ca să se roage şi în timp ce se ruga, faţa lui a devenit mai strălucitoare decât soarele. Sfântul Vasile din Seleucia spune că soarele de pe cer a fost mult mai surprins în acea zi, când a văzut un alt soare pe pământ, decât în ziua când Iosua l-a oprit pe cale pentru a duce lupta la bun sfârşit, la victorie (cf. Ios 10,12-13).

Rugăciunea schimbă faţa omului lumesc în cea a omului ceresc.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei (ca a lui Petru, care cerea fericirea în cort, fără să-şi dea seama de ceea ce cerea) şi al răutăţii de pe faţa lumii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletul creştinului (să-şi recapete asemănarea cu Dumnezeu din actul creaţiei primului om cf. Gen 1,27), fiindcă: ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte. Cât despre noi care, cu faţa descoperită, oglindim măreţia Domnului, suntem preschimbaţi în aceeaşi înfăţişare, tot mai măreaţă, de către Duhul Domnului (2Cor 3,17-18) ” (cf. Vieţile sfinţilor vol. 2).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus să ne fie îndemn pe această cale a rugăciunii. Ea spunea Iubitului inimii sale: Faţa ta este singura mea bogăţie. Nu cer nimic mai mult. Ascunzându-mă în ea fără încetare, mă voi asemăna cu tine, Isuse. Lasă în mine pecetea ta divină, a trăsăturilor pline de blândeţe, şi repede voi deveni sfântă, atrăgând la tine inimile (cf. Lumina creştinului, ianuarie 1999, nr. 1 (109).

 

* * *

 

Glasul Tatălui s-a auzit

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Dar ştim că atunci, când el se va arăta, vom fi asemenea lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este (1In 3,2).

Cine a spus aceste cuvinte? Un martor al Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor, Ioan evanghelistul. Prima vedere a lui Isus transfigurat i-a dat garanţia că şi el însuşi este unul dintre fiii lui Dumnezeu şi, bazat pe această garanţie, crede că la a doua vedere a transfigurării lui Isus, când va veni pe norii cerului cu putere şi mărire, va primi şi trupul său înviat strălucirea taborică a lui Isus, fiindcă toţi cei mântuiţi vom fi asemenea lui.

Descoperindu-ne pe Tabor existenţa vieţii veşnice, prin profeţii Moise şi Ilie care, deşi morţi de sute de ani, apar vii, în suflet se trezeşte dorinţa şi speranţa în viaţa veşnică.

Veşnicia şi timpul sunt ca lumina şi întunericul, nu pot sta împreună. Cât timp suntem pe pământ, suntem în întuneric chiar în plină zi: Într-un loc întunecos (lectura a II-a), iar dacă intrăm în veşnicie se va face ziuă şi va străluci în inimile noastre luceafărul de dimineaţă (id.), Cristos înviat.

Atâta timp cât trăim pe acest pământ: viaţa veşnică, paradisul, fericirea totală etc., nu pot fi decât un obiect al credinţei, cum spune apostolul Paul: Cristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre (Ef 3,17), fiindcă aici, pe planeta vremelniciei, Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos (Gal 3,26).

Istoriceşte, omul a dorit mereu să vadă chipul lui Dumnezeu, să simtă pulsul vieţii veşnice.

Toate chipurile cioplite ale miilor şi milioanelor de zei nu sunt altceva decât o materializare a dorinţei omului de a-l vedea pe Dumnezeu, de a-l avea aproape, de a se simţi fericit sub ocrotirea lui.

Autorii inspiraţi, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, pun fericirea supremă din viaţa veşnică în vederea lui Dumnezeu. Dorinţa lui Adam şi Eva a fost aceea de a fi ca Dumnezeu, de a-l vedea pe Dumnezeu, simţind în ei o asemănare cu Dumnezeu. Oropsitul Iob, icoana oricărui muritor, îşi spunea, consolându-se singur: Afară din trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu. Pe el îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele tânjesc în mine (19,26-27). Mult timp înainte de Iob, patriarhul Iacob a spus: Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Gen 32,30). În cartea Exodului citim despre Moise că se întreţinea în convorbiri cu Dumnezeu faţă la faţă, aşa cum se întreţine o convorbire între un om şi alt om (33,11). Era spus metaforic, fiindcă atunci când şi-a exprimat făţiş dorinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu, acesta i-a spus-o clar: Tu nu poţi să vezi faţa mea, căci nu se poate ca omul să mă vadă şi să rămână viu (Ex 33,20) şi atunci tot printr-o formă simbolică i s-a arătat spatele (cf. Ex 33,23), fiindcă nimeni nu-l putea vedea pe Tatăl decât prin Fiul Omului. Numai prin Cristos se poate împlini această dorinţă: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată (In 1,18), afirmă sfântul Ioan apostolul; fiindcă locuieşte într-o lumină neapropiată, de aceea nici un om nu l-a văzut vreodată şi nici nu-l poate vedea, confirmă sfântul apostol Paul (1Tim 6,16).

Atunci ne-au minţit cei care au afirmat că l-au văzut pe Dumnezeu faţă la faţă? A minţit Moise, Iacob? S-a autoînşelat Iob cu speranţa vederii lui Dumnezeu cu ochii săi? Încearcă să ne ducă în eroare apostolul Paul când susţine că în viaţa veşnică îl vom vedea pe Dumnezeu faţă la faţă? (cf. 1Cor 13,12).

Nicidecum. Isus a spus-o clar: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 16,6), fiindcă el este icoana lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), în care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii (id. 2,9).

Dacă cei trei apostoli de pe Tabor – Petru, Iacob şi Ioan – i-au văzut pe profeţii Moise şi Ilie din trecut, morţi de sute de ani, atunci toţi acei patriarhi şi profeţi care susţin că l-au văzut pe Dumnezeu faţă la faţă, au văzut icoana lui Dumnezeu din viitor, pe Fiul Omului în strălucirea plinătăţii dumnezeieşti, ca pe Tabor, fiindcă numai prin Isus şi pentru Isus au fost create toate (cf. In 1,3) şi el a spus iudeilor, care îi reproşau că nu are nici cincizeci de ani şi l-a văzut pe Abraham şi acesta s-a bucurat de vederea lui: Înainte de a fi fost Abraham, eu sunt (cf. In 8,57-58). Când unul dintre ucenicii săi, Filip, îi cere să-l arate pe Tatăl spre a fi pe deplin fericit el şi ceilalţi apostoli, Isus îi spune: Filipe, cel care m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl (In 24,9), fiindcă: Eu şi Tatăl una suntem (In 10,30). Deci:chipul strălucitor al lui Cristos de pe Tabor, în care cei trei ucenici şi-au găsit toată fericirea pentru câteva clipe este chipul Tatălui. În acest chip, imagine, icoană etc., Cristos ni-l va arăta faţă la faţă pe Tatăl în care ne vom găsi toată bucuria.

Cum îl vom vedea?

Dacă ne iubim unul pe altul, spune sfântul Ioan apostolul, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită (1In 4,12), fiindcă ni l-a dat pe Duhul Sfânt (1In 3,24) care revarsă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre (Rom 5,5).

De fapt, ceea ce dă fericire unei creaturi este dragostea, iubirea curată şi sfântă. Îl vom vedea pe Dumnezeu prin iubire, deşi iubirea nu se vede, ci se văd semnele ei concretizate în iertare, milostivire, armonie, adevăr, frumuseţe etc. Toţi mă vor cunoaşte, toţi, de la cel mai mic şi până la cel mai mare. Eu le voi ierta păcatele; eu nu-mi voi mai aminti niciodată de greşelile lor, zice Domnul (Ier 31,34; Evr 8,11-12). Vom gusta bucuria iubirii divine dintr-o armonie perfectă dintre creaturi, armonie realizată de chipul strălucitor al Fiului Omului: ca tot cel care îl vede pe Fiul să aibă viaţă veşnică (In 6,40).

Profetul Daniel ne spune că în ziua venirii Domnului Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor (12,3). Apostolul ne-a spus-o clar: Şi voi bine faceţi că vă îndreptaţi atenţia asupra lui ca spre o lumină care străluceşte într-un loc întunecos (Lectura a II-a), deoarece nouă, oamenilor, nu ne este dat un alt nume, decât cel al lui Isus, lumina lumii, în care să ne mântuim (cf. Fap 4,12).

Lumina de pe Tabor ne este necesară ca să putem purta crucea de fiecare zi pe urmele lui Isus atâta timp cât trăim în această vale de lacrimi; ne este necesară ca să înţelegem şi să trăim legea cea nouă – iubirea - fiindcă numai ea ne poate aduce schimbarea noastră la faţă, acea schimbare necesară pentru ziua venirii Domnului de pe norii cerului cu putere şi mărire, ca să auzim acel glas al Fiului, care de fapt este tot al Tatălui de pe Tabor: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, iar voi mi-aţi dat de mâncare; am fost însetat, iar voi mi-aţi dat de băut; am fost străin, iar voi m-aţi primit; gol, iar voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, iar voi aţi căutat de mine; am fost în închisoare, iar voi m-aţi vizitat (Mt 25,34-36).

Tatăl ceresc îşi va deschide braţele şi ne va spune: Bucuraţi-vă, fiindcă aţi ascultat de Fiul meu în care eu însumi îmi găsesc toată fericirea.

Atunci feţele noastre vor fi asemenea cu faţa lui Isus de pe Tabor şi nu va mai fi trebuinţă de vreun cort pentru a fi fericiţi în veci. Amin.

 

* * *

 

Schimbarea la Faţă (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Am fi ca nişte lămpi stinse dacă nu am avea curentul… lui Isus.

2. Tema

Străluceşte pe chipul omului slava lui Dumnezeu.

3. Mesajul zilei

Pe chipul lui Isus străluceşte gloria Tatălui.

- Faţa lui Isus este o faţă de om; o faţă suferindă sub povara durerii; o faţă uneori obosită de eforturi; o faţă răstignită.

- Şi totuşi, pe acea faţă străluceşte gloria Tatălui, pentru că este Fiul lui Dumnezeu; învingător al răului şi al morţii; o faţă de înviat.

- “Tatăl îi dă putere, glorie şi împărăţie”. Este ca un soare care nu apune niciodată.

- “Norul luminos” este deasupra lui; glasul Tatălui îl proclamă Fiu predilect, plăcerea lui.

- De aceea, “faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina: Isus este fiul omului, dar şi Fiul lui Dumnezeu!

Străluceşte pe chipul tău gloria Tatălui.

- Şi noi participăm la aceeaşi strălucire a lui Isus, la acelaşi destin.

- Suntem sărmane creaturi, deseori suferinde, rele; dar în Botez Dumnezeu ne-a adoptat ca fii şi ne-a dat Duhul său, ne-a făcut părtaşi ai demnităţii divine.

- “Când se va manifesta Domnul, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este”.

- Creştinule, fii orgolios pentru demnitatea ta divină; nu o şterge prin păcat.

- La botez ţi s-a spus: “N. ai devenit o făptură nouă şi te-ai îmbrăcat cu Cristos. Această haină albă să fie semnul demnităţii tale: ajutat de cuvintele şi exemplul celor care te iubesc, păstreaz-o nepătată pentru viaţa cea veşnică!”

4. Exemple

a) Dorinţa de a-l vedea pe fiul schimbat la faţă.

O durere mai mare decât orice pierdere de bani o întristase profund. Fratele meu mai mic, Milton, a murit după o boală gravă, la vârsta de şase ani. Se pare că a fost un scump şi curios copil, cu excepţia că iubirea mamei mele era exagerată în descrierea pietăţii şi a înţelepciunii lui copilăreşti. La fiecare aniversare a morţii lui, ea amintea în jurnalul ei că aşteptarea revederii lui s-a scurtat cu un an. Ultima notiţă, şaisprezece ani mai târziu, chiar cu zece zile înainte de moartea ei, a spus aşa: “Data naşterii dragului meu Milton. Acum nu mai este mult timp până la revederea lui. Cine ştie cât de mult s-a schimbat?” (J. K. Jerome)

b) În rugăciune, sufletul nostru se schimbă la faţă.

O tânără protestantă era torturată: lucrul acesta se întâmpla în nu ştiu ce loc din Algeria. Şi iată că, între două şocuri electrice aplicate, ea a strigat: “Isuse!” Atunci şeful (istoria nu spune ce uniformă purta) le-a făcut semn călăilor şi le-a spus: “Opriţi-vă!… A dat un nume!” Sigur că este mult sarcasm în acest episod al “murdarului război algerian”, evocat în bloc-notesul scriitorului francez Francois Mauriac. Dar noi, aşa cum ar vrea însuşi autorul, dorim să punem accentul pe valoarea acelui nume, mai ales când este rostit în momentul durerii, al torturii, al persecuţiei, al disperării (G. Ravasi).

c) Şi faţa unei leproase poate deveni lumină în lume.

Marcello Candia, industriaş milanez care şi-a vândut fabricile şi proprietăţile şi s-a dus să trăiască şi să moară printre leproşi în Amazonia braziliană, povesteşte că, într-o zi, în leprozeria din Marituba, s-a dus să viziteze o bătrână doamnă leproasă, care de mulţi ani era singură, abandonată de soţ, de copii, de rude. Locuia într-o colibă mizeră de lemn, faţa şi mâinile fiindu-i distruse de lepră.

Marcello i-a dus câte ceva şi apoi a întrebat-o:

- Doamnă Maria, ce faceţi toată ziua? Vine cineva să vă viziteze?

- Nu vine aproape niciodată nimeni, a răspuns femeia, şi nici nu mai pot să lucrez pentru că nu mai văd şi sunt aproape paralizată.

- Atunci, reia Marcello, cred că vă simţiţi singură, foarte tristă şi abandonată.

- Nu mă simt nici singură, nici abandonată, nici tristă, a răspuns aceasta, pentru că mă rog mult şi îl simt pe Domnul aproape, nu mă părăseşte nici o clipă. Mereu este cu mine.

- Şi pentru cine vă rugaţi, mai întreabă Marcello, cu ce intenţii?

Cu privirea senină ca a unui copil, Maria i-a răspuns:

- Mă rog pentru papa, pentru episcopi, pentru preoţi şi surori, pentru leproşii abandonaţi, pentru copiii orfani, mă rog pentru toţi cei care ajută în leprozeria noastră…

Bătrâna doamnă continua să facă o enumerare care nu se mai termina.

- Dar pentru dumneavoastră nu vă rugaţi niciodată? a întrebat-o Marcello Cadia.

- Nu, pentru că atunci când ceilalţi sunt fericiţi, sunt fericită şi eu (P. Gheddo).