Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați
Anul B (A, C)

Lecturi:
Isaia 25,6.7-9
Romani 8,14-23
Matei 25,31-46

Autori

pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi și a susținut speranța mai bine de jumătate de an, mulțumit parcă de a-și fi împlinit rostul, de acum obosit, urmărește nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind și noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, ești antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ții hangul și să repeți refrenul care ți se potrivește: Memento mori (Adu-ți aminte că vei muri, omule).

Îngândurați, doritori de a-i înțelege lecția tăcută, socoți că ți-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înțelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăiește fericit întru avuțiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reușește, totuși, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viață, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecție.

Dacă ne uităm atenți în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Aceștia, după ce au murit pentru lume și pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata și statornica viață. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitați să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinței, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toți credincioșii răposați: rude, prieteni, cunoscuți sau necunoscți care parcă strigă mereu: Aveți milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinților, precum și apelul răposaților se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul și salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposați face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morți. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioșilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtășit aceleași sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposați, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc și superstițiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposați. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiție absolută pentru ca sufletul să-și găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămășițele pământești ar fi fost distruse sau împrăștiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veșnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credință o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soțului ei care nu s-a mai întors acasă.

Așa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “conștientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creștine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați” (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morți, așadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioșilor răposați le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toți morții. Această comemorare a tuturor morților a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinților care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendința de a alege pentru comemorarea tuturor morților o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioșilor răposați se ținea la 17 decembrie, aniversarul morții sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioșilor răposați trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemorați toți călugării răposați. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abația de la Cluny devenind principala forță spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabilește oficial ca pomenirea tuturor credincioșilor răposați să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morților trei liturghii ca și la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioșilor răposați ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios și îngrijorător pe care toți îl știm bine, dar care de multe ori ne forțează să ne mișcăm orizontul conștiinței noastre, crezând că vom duce în acest mod o viață mai senină. Este adevărat că moartea este și rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrătește; cu toate acestea, Cristos a știut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creștin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credința în învierea lui Isus Cristos, în existența purgatoriului și a comuniunii sfinților – mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învață că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârșire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conștient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca și condiționare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie și, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se știe salvat și, pentru că voința sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este și o stare de suferință, născută din dorința sa intensă de a intra în împărăția lui Dumnezeu, dorință cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conștiință limpede asupra sfințeniei lui Dumnezeu și asupra gravității păcatelor proprii. Este și o stare de speranță, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe fețele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm și să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaștem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine știe pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere și atât. Cât este de puțin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenția trecătorilor la fel de indiferenți ca și noi cei de azi. Și din acel moment, noi vom fi cei care vom aștepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-și împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihnește-l.

Să-i ajutăm pe cei răposați prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forța să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-și retragă sentința pronunțată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puțin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veșnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm și fragilele noastre merite pe care le-am câștigat prin faptele noastre bune. Așadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinții din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite și ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toți credincioșii răposați, se poate numi ziua speranței, pentru că sufletele credincioșilor răposați sunt iluminate de lumina speranței în fericirea eternă a celor salvați, adică a sfinților, care va deveni și pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

O veche legendă povestește un fapt petrecut într-o mănăstire: întotdeauna când trebuia să moară un călugăr, acesta găsea în seara precedentă un trandafir alb pe locul său din corul capelei. Era o binecuvântare pentru fiecare: acest semn îi oferea șansa și îi dădea timp să se pregătească cum se cuvine pentru moarte, să se desparte cum se cuvine de toți și de toate, de care era cât de cât atașat cu inima. Într-o seară, mergând mai devreme în capelă, a găsit stupefiat unul din călugări trandafirul alb pe locul său și, uitându-se împrejur și nevăzând pe nimeni în preajmă, l-a pus repede pe locul vecinului. (Să moară capra vecinului!) Acesta a venit la rândul său în capelă, a găsit trandafirul și, speriat și alb ca varul, l-a luat și l-a băgat sub sutană. O zi mai târziu a murit acesta din urmă, înconjurat de frații săi. Se spune însă că de atunci s-a terminat cu liniștea și pacea dintre călugări. Și nimeni nu a mai găsit vreodată un trandafir alb pe locul său din corul capelei, deși călugării au continuat să moară.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar trebui să mor? Ce ar fi dacă acum mi s-ar spune: Gata, e sigur, până mâine! Cum aș reacționa? Sincer să fiu, nu știu. Cu siguranță însă aș fi orice altceva și oricum altfel, dar numai nu bucuros și entuziasmat de această veste. Cred că aș încerca să mă împotrivesc cu toată ființa, aș refuza să cred așa ceva și aș face orice ca să evit să se întâmple aceasta. Dacă mă gândesc bine, cred că aș face orice să mai câștig o zi, o săptămână, de ce nu, un an. Aș mai avea atâtea de făcut, de zis, de reparat…

Pur și simplu nu vreau încă să plec! Oricât de grea mi s-ar fi părut uneori viața, oricât de duplicitari și neomenoși ar fi fost uneori cei de lângă mine, oricât de singur sa părăsit m-aș fi simțit uneori, nu vreau încă să plec!

Și acum dați-mi voie să mă întreb retoric cu dumneavoastră: nu ar trebui să fie tocmai invers? Nu ar trebui cumva să fiu mai degrabă entuziasmat de această plecare? E vorba totuși de împărăția cerurilor, de promisiunea fericirea veșnice, ceea ce ar trebui să mă facă bucuros și să mă grăbesc spre ea, ba chiar mai bine azi decât mâine. De ce nu mă bucură în realitate acest fapt?

Trebuie să recunoaștem: nu o facem pentru că ne-am atașat de această viață cu tot ce înseamnă ea. E o viață care pretinde de la noi așa de mult, dar care, în pofida tuturor greutăților și eforturilor pe care le presupune, ne pregătește adesea și multe ore frumoase, dacă știm să le descoperim și să le trăim.

Și atunci este poziția mea greșită? Nu cred. De ce să nu-mi iubesc viața dacă nici Dumnezeu nu face altfel? Din contra, dacă nu m-aș atașa deloc de această viață, asta ar însemna cu siguranță că nu știu să prețuiesc cel mai prețios dar oferit de Dumnezeu oamenilor. Așadar îmi este îngăduit să-mi iubesc viața. Ba cred că chiar trebuie să o iubesc. Pentru că sunt convins că alta nu mai primesc: e un dar unic, irepetabil.

Evanghelia ne-o spune foarte clar. Noua viață în Cristos a început cu Isus Cristos. Plinătate acestei vieți nu o posedăm încă pe acest pământ, dar a început deja demult. Viața noastră va fi de el și în el transformată, dar nu vom primi niciodată alta în dar. Și dacă nu știu să prețuiesc viața pe care o am acum, aici, dacă nu știu să mă port cu mine și cu ceilalți, să nu mă aștept atunci să mă bucur cu adevărat de fericirea fără sfârșit.

Există în Freiburg o reprezentare inedită a învierii morților, care ne ajută să înțelegem bine acest adevăr. Sunt înfățișate două grupe tota diferite. Într-o parte ies singuri oamenii din mormânt. Sunt toți acei care sub greutatea poverii lor, a pietrei de pe mormânt, a greutății vieții se îndoiesc și se prăbușesc. În partea opusă sunt înfățișați oameni, care stau cu bucurie împreună și se ajută reciproc să-și dea la o parte pietrele de mormânt și strălucesc de bucurie. Aceștia sunt sfinții, care au învățat în această viață ce înseamnă cu adevărat să fii om: au trăit împreună și, pentru că au știut să ducă greul vieții împreună, se vor și bucura de ea tot împreună.

Aceasta este cea mai mare și nobilă misiune în viață: să mă bucur de oportunitatea de a fi împreună cu celălalt în această viață și să învățăm să o construim împreună; acesta este cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. Lucrul acesta l-a formulat foart clar Cristos: a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, ca pe mine însumi, asta este plinătatea a ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine.

A-l urma pe Cristos nu va însemna niciodată a ne uita cruciș unul la altul și să-i lăsăm pe ceilalți la o parte, continuându-ne drumul. A-l urma pe Cristos nu înseamnă nici pe departe a nu-ți iubi viața și a nu te bucura de ea. Nu degeaba spune o vorbă că cel care nu mai știe să prețuiască pe alții, va sfârși devenind el însuși insuportabil.

În Evul Mediu călugării obișnuiau să spună: “În miezul vieții suntem cuprinși/înconjurați de moarte”. Pe de o parte este adevărat că, oricât ne-am strădui, de moarte nu putem fugi, nu o putem amâna sau nici măcar ignora. Să nu uităm ceea ce spunea marele grec Pericle: “Un popor poate fi judecat după cum își prețuiește morții”. Altfel spus, “un om poate fi judecat după atitudinea sa față de răposați”. Atitudinea față de moarte vorbește mult despre atitudinea noastră vizavi de moarte, de autenticitatea credinței în înviere. De ce nevoia de a fugi de moarte? Dacă credem că, de la învierea lui Cristos încoace e poarta spre viață, atunci nu mai e loc de teamă.

Mă bucur că anul acesta trăim această coincidență inedită: 2 noiembrie este chiar duminică. Când cade în altă zi decât duminica, parcă se ține această zi ca pe una a morții, care nu ar avea treabă cu sărbătoarea învierii, care e duminica. Dar nu este oare duminica chiar cea mai potrivită zi pentru a ne gândi la răposații noștri? Nu este duminica prima zi a săptămânii, ziua în care Cristos a înviat din morți, singura perspectivă viabilă de a ne raporta la cei morți?

Avem astfel ocazia ca astăzi să reformulăm concluzia călugărilor din Evul Mediu și să spunem cu convingere: În miezul morții suntem de fapt cuprinși/înconjurați de viață. Să ne iubim și să prețuim viața, cu toate darurile pe care ea le presupune!

 

* * *

 

Comemorarea tuturor credincioșilor răposați (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un domn se ducea în biserică și petrecea ore întregi în rugăciune. Niște prieteni de-ai lui au început să îl ia în râs. Într-o zi, le-a spus:

- Prieteni, am pe umeri un proces mare. Dacă îmi merge rău, sunt ruinat pentru totdeauna. Dar l-am întâlnit pe judecător și m-a invitat cu amabilitate acasă la el pentru a studia planul de apărare. Ce spuneți: trebuie să merg?

Ei au răspuns:

- Sigur că trebuie să mergi! Este mai bine decât să îți pierzi timpul în biserică!

Și atunci:

- La asta m-am gândit și eu! Dragi prieteni, Judecătorul meu stă chiar în biserică. Aș fi nebun dacă nu m-aș duce acolo ca să mă pun de acord cu el înainte de proces! (M. Bosco).

2. Tema

Binele meu este să stau aproape de Dumnezeu, în Domnul Dumnezeu îmi pun speranța… și pentru viitor!

3. Mesajul zilei

Uneori, în momente de tăcere a inimii, ne punem aceste întrebări: “De ce mor oamenii? Cum se va sfârși această lume? Cum va fi viitorul nostru?”

- Despre viitor nu știm cu siguranță nimic, cu excepția că este în mâinile și în inima lui Dumnezeu, adică în siguranță, în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

La moartea noastră va fi judecata lui Dumnezeu:

- Fericiți cei care vor putea să se prezinte în fața Domnului ca adevărați prieteni ai săi, cu inima și cu mâinile pline de milostivirea sa, primită cu un răspuns al propriei iubiri și al propriei bunăvoințe.

- Așadar, suntem trimiși să intensificăm pregătirea noastră, deschiderea și corespunderea noastră, munca noastră: nu suntem într-o sală de așteptare, de exemplu, în așteptarea dentistului, unde se răsfoiesc reviste și se pierde timpul.

- Suntem într-un șantier în care toți lucrează pentru clădirea… lui Dumnezeu.

- “Vegheați și fiți gata, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul”.

- Pentru noi există o asigurare minunată: Isus Mântuitorul va fi mereu cu noi.

- Prin Duhul său, ne va ajuta în eforturi, în persecuții, în incertitudini, în momentele de criză.

- Victoria finală asupra răului și asupra morții este sigură și este a sa! Dar trebuie să acceptăm compania lui, să-l primim ca prieten.

Zilele care preced o mare sărbătoare sunt zile de așteptare plină de nerăbdare.

- Sunt multe lucruri de pregătit și se pregustă bucuria care ne așteaptă…

- Pentru oameni, Domnul a pregătit o sărbătoare fără sfârșit. Isus a descoperit-o prietenilor săi la ultima cină – și ne-o va descoperi nouă tuturor, care actualizăm cina de pe urmă;

- “Pentru voi eu pregătesc o împărăție așa cum Tatăl meu mi-a pregătit mie, ca să puteți rămâne la masa mea, în împărăția mea pentru totdeauna!”

În așteptarea venirii sale, adică la manifestarea deplină, noi avem o siguranță: iubirea Domnului față de noi și pentru totdeauna!

- Dacă vrem să participăm într-o zi pe deplin la triumful lui Isus, împreună cu mama lui, cu toți sfinții și cu cei dragi ai noștri care ne-au precedat cu semnul credinței, trebuie astăzi să luptăm cu el pentru o lume mai bună.

Patru lucruri viitoare:

- moartea: nimic nu este mai sigur;

- judecata: nimic nu este mai drept;

- iadul: nimic nu este mai teribil;

- paradisul: nimic nu este mai frumos (atribuit sfântului Bernard de Clairvaux).

4. Exemple

Omul va învăța să trăiască bine când va învăța să moară bine! (Leonardo da Vinci)

a) Cândva, principii aveau la curte un bufon, un comic care, prin ghidușiile lui, avea datoria de a-i înveseli pe toți, dar, în același timp, și să dea de gândit prin gesturi asupra adevărurilor importante.

Într-o zi, un principe i-a spus bufonului său:

- Ești extraordinar: spui prostii atât de mari încât este imposibil să găsesc un bufon mai prost decât tine!

Răspunsul bufonului:

- Și totuși, alteță, eu cunosc pe cineva mai prost decât mine!

- Când mi-l prezinți? a întrebat regele.

- Cât de curând posibil, a răspuns curiosul comic.

Nu cu mult timp mai târziu, principele s-a îmbolnăvit și bufonul s-a dus să-l viziteze.

Principele era trist, pentru că simțea că îi scad puterile. Bufonul, cu o simplitate plină de înțelepciune, l-a întrebat pe principe:

- Știți, domnul meu, peste puțin timp va trebui să faceți o călătorie lungă?

- Nu, nu știu.

- Știți cel puțin unde ați putea ajunge?

- Nu! Chiar că nu știu.

- Normal că nu ați făcut pregătiri, nu?

- Nu, nici o pregătire, a răspuns principele.

Atunci, înțeleptul bufon a spus:

- Principe, în sfârșit pot, așa cum v-am promis cândva, să vă arăt un bufon mai prost decât mine! Sunteți dumneavoastră, iubitul meu principe! Într-adevăr, sunteți pe punctul de a face cea mai lungă călătorie din viață și nu știți nici încotro vă îndreptați și nici nu v-ați pregătit!

b) Francisc Borgia era duce de Candia și unul dintre cele mai mari personaje ale Spaniei din anii 1500.

Pe când era încă tânăr, când a murit frumoasa împărăteasă Isabela și trupul ei a fost dus în Granada, Francisc, mare îndrăgostit de regină, pentru identificare a trebuit să fie martor la deschiderea sicriului. Priveliște oribilă, vedere respingătoare! Toți cei prezenți s-au strâmbat și s-au îndepărtat.

Ducele s-a oprit, a privit îndelung acel trup, cândva foarte frumos și iubit, și acum deformat de putrezire. S-a gândit: “Era o suverană frumoasă și puternică; era o femeie de spirit și cultură! Acum nu mai este! Așa ne transformă pe toți moartea. Doar tu, Doamne, ești puternic și nemuritor!”

Așadar, a părăsit toate lucrurile care nu contează pentru veșnicie și și-a consacrat toată viața slujirii lui Dumnezeu în Societatea lui Isus și a devenit sfânt.

c) Acest episod s-a întâmplat la Roma, cu peste patru sute de ani în urmă. Pe terenurile sportive de lângă casa părinților iezuiți, câțiva copii măricei se jucau. Deodată, unuia dintre ei i-a venit o idee ciudată: s-a gândit să îi întrebe pe prieteni ce ar fi făcut dacă ar fi aflat că peste o jumătate de oră ar fi trebuit să moară. La această întrebare s-au oprit din joacă, reflectând un moment și au început să vorbească. Unul a spus că s-ar fi dus în biserică să se spovedească. Altul a răspuns:

- M-aș duce în fața altarului și acolo, aproape de Isus, aș aștepta moartea.

Au mai fost și alte răspunsuri. La sfârșit, a venit și răspunsul cel mai original:

- Eu aș continua să mă joc, a răspuns sfântul Alois Gonzaga.

Care a fost răspunsul cel mai bun?

Toate răspunsurile păreau bune. Cu toate că răspunsurile precedente au fost bune și corecte, acesta din urmă a fost cel mai frumos. Poate exista o viață mai frumoasă decât cea în care fiecare zi și în fiecare ceas al zilei și al nopții, în muncă sau în joacă, suntem gata să îl întâlnim cu bucurie pe Isus Cristos? (S.J. Klimek).