Predici

(tipareste predicile)

 

Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi
Anul A (B, C)
Lecturi:
Iob 19,1.23-27
Romani 5,5-11
Ioan 6,37-40

Ioan 6,37-40

Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă.

 

Autori

volum colectiv ITRC
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi

Autor: volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
Copyright: Editura Sapientia

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi şi a susţinut speranţa mai bine de jumătate de an, mulţumit parcă de a-şi fi împlinit rostul, de acum obosit, urmăreşte nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind şi noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, eşti antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ţii hangul şi să repeţi refrenul care ţi se potriveşte: Memento mori (Adu-ţi aminte că vei muri, omule).

Îngânduraţi, doritori de a-i înţelege lecţia tăcută, socoţi că ţi-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înţelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăieşte fericit întru avuţiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reuşeşte, totuşi, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viaţă, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecţie.

Dacă ne uităm atenţi în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Aceştia, după ce au murit pentru lume şi pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata şi statornica viaţă. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitaţi să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toţi credincioşii răposaţi: rude, prieteni, cunoscuţi sau necunoscţi care parcă strigă mereu: Aveţi milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinţilor, precum şi apelul răposaţilor se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul şi salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposaţi face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morţi. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioşilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtăşit aceleaşi sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposaţi, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc şi superstiţiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposaţi. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiţie absolută pentru ca sufletul să-şi găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămăşiţele pământeşti ar fi fost distruse sau împrăştiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veşnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credinţă o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soţului ei care nu s-a mai întors acasă.

Aşa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “conştientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi” (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morţi, aşadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioşilor răposaţi le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toţi morţii. Această comemorare a tuturor morţilor a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendinţa de a alege pentru comemorarea tuturor morţilor o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi se ţinea la 17 decembrie, aniversarul morţii sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemoraţi toţi călugării răposaţi. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abaţia de la Cluny devenind principala forţă spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabileşte oficial ca pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morţilor trei liturghii ca şi la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios şi îngrijorător pe care toţi îl ştim bine, dar care de multe ori ne forţează să ne mişcăm orizontul conştiinţei noastre, crezând că vom duce în acest mod o viaţă mai senină. Este adevărat că moartea este şi rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrăteşte; cu toate acestea, Cristos a ştiut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creştin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credinţa în învierea lui Isus Cristos, în existenţa purgatoriului şi a comuniunii sfinţilor – mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învaţă că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârşire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conştient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca şi condiţionare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie şi, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se ştie salvat şi, pentru că voinţa sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este şi o stare de suferinţă, născută din dorinţa sa intensă de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dorinţă cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conştiinţă limpede asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi asupra gravităţii păcatelor proprii. Este şi o stare de speranţă, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe feţele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm şi să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaştem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine ştie pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere şi atât. Cât este de puţin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenţia trecătorilor la fel de indiferenţi ca şi noi cei de azi. Şi din acel moment, noi vom fi cei care vom aştepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-şi împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihneşte-l.

Să-i ajutăm pe cei răposaţi prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forţa să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-şi retragă sentinţa pronunţată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puţin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veşnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm şi fragilele noastre merite pe care le-am câştigat prin faptele noastre bune. Aşadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinţii din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite şi ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toţi credincioşii răposaţi, se poate numi ziua speranţei, pentru că sufletele credincioşilor răposaţi sunt iluminate de lumina speranţei în fericirea eternă a celor salvaţi, adică a sfinţilor, care va deveni şi pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

“Ne-ai făcut pentru tine Doamne şi neliniştită este inima noastră până când nu se odihneşte în tine!”

Scriind aceste cuvinte la începutul “Confesiunilor” sale, Sf. Augustin nu parcurgea numai experienţa sa personală de convertit dar se făcea interpretul tuturor acelora care aspiră spre Dumnezeu. Într-adevăr, structura spirituală a fiinţei noastre este aceea care ne orientează spre infinit şi ne face capabili şi dornici de Dumnezeu. În acesastă zi, Biserica ne îndeamnă într-un mod cu totul deosebit, prin lecturile sfinte pe care le-am auzit, să reflectăm asupra credinţei şi a speranţei noastre în Dumnezeu Răscumpărătorul.

În prima lectură am ascultat cum dreptul Iob, în ciuda tuturor necazurilor şi a adversităţilor ce cad asupra lui, se încredinţează cu totul voinţei lui Dumnezeu. El, care primise binecuvântarea lui Dumnezeu în cele materiale, el care era unul dintre cei mai bogaţi care avea casa plină cu fii, fiice şi servitori, acum se vede lipsit de toate bogăţiile sale şi de întreaga sa familie. Mai mult, până şi prietenii îl părăsesc, iar el, având tot trupul plin de bube, se află scos în afara comunităţii şi stă pe o grămadă de gunoi. Iob cel puternic devine acum Iob cel umilit, neputincios şi dispreţuit de toţi.

Dar Iob posedă esenţialul. Nu-şi pierde speranţa ci crede cu tărie în Dumnezeu Răscumpărătorul său, şi tocmai atunci când, omeneşte vorbind, se pare că este lipsit de orice sprijin, plin de credinţă şi speranţă exclamă: “Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua de apoi… Eu însumi îl voi vedea“. În pofida tuturor aparenţelor Iob speră în bunătatea şi răsplata lui Dumnezeu. Ştie că Dumnezeu este fidel şi că nu-l va părăsi în ziua necazului său. De fapt, Iob îşi exprimă încrederea totală în Dumnezeul care a condus toată experienţa istorică şi religioasă a poporului său, a lui Israel, are încredere în Eliberarea din Egipt, în Alianţa de la muntele Sinai, în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de Alianţă. Iob se face astfel vocea tuturor acelora din Israel care, călăuziţi de credinţă, sperau în binecuvântarea lui Dumnezeu şi într-o viaţă nepieritoare.

Fiind convins de tăria credinţei, Iob cere ca vorbele lui să fie scrise pe o placă de plumb cu o daltă de fier. Cere ca niciodată să nu fie date uitării marea sa suferinţă şi încrederea sa nezdruncinată în răsplata Răscumpărătorului său. Şi, într-adevăr, cuvintele lui vor rămâne pentru totdeauna. Ele vor rămâne scrise nu numai pe o placă de metal ci mai mult, în însăşi inima omului, a acelui om care necontenit “caută faţa Dumnezeului său” (Ps 26, 8), care aspiră după “imaginea lui Dumnezeu” ce i-a fost imprimată.

Desigur, de la noi oamenii vine întrebarea şi căutarea deoarece acestea sunt caracteristice condiţiei noastre, însă de la Dumnezeu vine răspunsul, de la acel Dumnezeu care are pentru oameni o “iubire veşnică” şi care la împlinirea timpurilor l-a trimis pe unicul său Fiu pentru ca să ne mântuiască şi astfel să trăim alături de el pentru totdeauna. În, prin şi cu acest Fiu unic al lui Dumnezeu, Isus Cristos, fiecare dintre noi, sub impulsul harului, îşi luminează propria viaţă.

Sfânta Evanghelie ne arată cum, după ce Isus a împlinit minunea înmulţirii pâinilor, declară cu deplină autoritate: “Eu sunt pâinea vieţii, cel care vine la mine nu va mai flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată“.

Isus ne invită la el şi ne cere să ne manifestăm în mod activ credinţa în persoana sa. El este acela care poate să ne potolească foamea şi setea. De fapt, omul prin hrană şi băutură vrea să aibă viaţă. Însă hrana şi băutura naturală nu pot să i-o dea chiar dacă i-o prelungeşte un timp. Isus este adevărata pâine vie şi primesc această pâine vie numai cei care, plini de credinţă, vin la el. Credinţa este un dar, este un har care cere angajare şi dăruire. Toţi cei care o primesc de la Tatăl şi îl mărturisesc pe Cristos nu vor fi izgoniţi afară deoarece Cristos a murit pentru ei împlinind voinţa Tatălui: “Ca toţi cei care cred în Fiul să nu se piardă ci să aibă viaţă veşnică“.

Trebuie să fim convinşi că dacă vrem să avem viaţă trebuie să ascultăm de Cristos care ne cheamă să-l urmăm, să credem în el şi în cuvântul său. Şi această chemare ne-o adresează în mod total: “Cine nu mă urmează rămâne în întuneric“. Urmându-l pe el, care este adevărul şi viaţa vom fi siguri că suntem pe adevărata cale care duce la Tatăl. Fiecare dintre noi este chemat să meargă pe calea sfinţeniei, iar pentru ca să putem merge pe această cale Isus ne stă alături ca model şi sprijin.

De câte ori însă nu ne-am angajat pentru adevăr, dar am căutat adevărata viaţă în lucrurile care astăzi sunt iar mâine nu vor mai fi? De câte ori nu am ales adevărata cale, dar păcatul ne-a orbit credinţa şi ne-a pus în faţa dezamăgirii? De câte ori suferinţa, boala sau gândul la moarte nu ne-au lăsat gustul amar al fricii sau al neîncrederii şi disperări?

Cu atât vom fi mai conştienţi de chemarea noastră de creştini cu cât vom înţelege mai mult că suntem chemaţi să fim una în Cristos, în bucurie şi în suferinţă. Fiind împreună cu el vom fi siguri de biruinţă, deoarece întreaga bogăţie a lui Cristos este destinată fiecăruia dintre noi şi constituie un bun al fiecăruia. Cristos ne ajută să putem trăi şi noi ceea ce a trăit El pentru ca astfel să trăiască în noi. Cristos, care este modelul nostru ne cheamă să-l urmăm: prin înjosirea sa ne-a dat un exemplu de imitat; prin rugăciunea sa ne cheamă la rugăciune; prin sărăcia sa ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigona. Dacă vrem să avem viaţa Cristos ne cere să ne apropiem de El cu toată slăbiciunea şi nesiguranţa noastră, cu viaţa şi moartea noastră şi să avem o încredere totală în El.

Sfânta Biserică ne îndeamnă astăzi să reflectăm mai mult asupra credinţei în Cristos, care ne cheamă la o viaţă nepieritoare şi să ne rugăm atât pentru cei dragi ai noştri care ne-au precedat în credinţă, cât şi pentru toţi răposaţii noştri. Credinţa în răsplata vieţii veşnice ne dă tărie în suferinţă, luminează mormintele răposaţilor noştri şi dă un răspuns la întrebările pe care fiecare dintre noi şi le pune în faţa morţii. Moartea este legată de viaţă. Cine ar putea să i se sustragă sau să o nege, sau să o ignore?

Ştim că nu putem trăi pentru totdeauna deoarece suntem supuşi valurilor timpului, ştim că nu putem trăi fără ceilalţi din jurul nostru, ştim că suntem creaturi limitate ce tind cu speranţă spre viaţa cea nouă. Ştim că prin Sângele preascump al lui Cristos vărsat pe lemnul crucii suntem reconciliaţi cu Tatăl şi că, trăind această reconciliere prin harul său, avem speranţa mântuirii. Regenerarea noastră prin sacrificiul răscumpărător al lui Cristos restituie imaginii lui Dumnezeu din noi splendoarea sa primară. Această splendoare rămâne ascunsă şi nesigură atâta timp cât suntem pe pământ, însă va fi definitivă şi deplină numai atunci când ne vom termina pelerinajul, iar drama morţii va fi depăşită.

Astăzi, când literatura scoate în evidenţă “oameni roboţi” fără suflet şi fără viitor, când producţia cinematografică de “science fiction” ne copleşeşte de frică apocaliptică şi pune în scenă tot mai mult somnul morţii, astăzi cuvintele suferinţă, moarte produc o alergie deosebită.

Pentru noi creştinii, moartea nu este un sfârşit, dar este un început. Moartea este sfârşitul exilului şi intrarea în veşnicia lui Dumnezeu. Desigur, moartea rămâne un eveniment dureros, însă numai un eveniment; este asemenea unei uşi întunecate prin care trebuie să intrăm în locuinţa luminii. Pentru cel care a trăit această viaţă împreună cu Cristos, moartea nu este teroare şi nici disperare, deoarece dincolo de pragul ei se află Salvatorul care ne aşteaptă. Ferice de noi, dacă plini de speranţă putem spune asemenea dreptului Iob: “Cred că răscumpărătorul meu trăieşte“. Ferice de noi dacă, întăriţi cu harul credinţei, cu o totală încredere în Dumnezeu şi în operele sale minunate exclamăm împreună cu Sfântul Paul: “Cine va rosti sentinţa de condamnare, de vreme ce Isus Cristos… mijloceşte pentru noi? Cine va aduce învinuiri aleşilor lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acela care îndreptăţeşte? Cine va putea să ne despartă de dragostea lui Cristos?”.

Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu ne îndreptăţeşte, Tatăl şi Cristos ne iubesc: această grandioasă perspectivă conţine în sine o energie irezistibilă ce ne face să trecem peste orice obstacol de orice natură: necaz, prigoană, lipsă, sabie, să trecem de orice obstacol ce ar putea sta în faţa mântuirii noastre.

Toţi putem fi chemaţi şi glorificaţi şi în fiecare dintre noi aceasta se realizează datorită bunătăţii gratuite a lui Dumnezeu. Dăruindu-ni-l pe Fiul său ca sacrificiu de răscumpărare, Dumnezeu Tatăl ne-a dat măsura bunătăţii şi a generozităţii sale: o măsură fără limite. Ne-a dăruit tot ceea ce avem nevoie pentru a ne putea apropia tot mai mult de Cristos, care supunându-se voinţei divine ne-a reconciliat cu Tatăl şi mijloceşte pentru noi, pentru ca nici măcar unul să nu se piardă.

Într-adevăr, numai în misterul Cuvântului Întrupat, misterul omului îşi găseşte adevărata lumină (GS 21). În 1979 Sf. Părinte, vorbind, connaţionalilor săi în Piaţa Victoria din Varşovia, despre rolul de neînlocuit al lui Cristos în viaţa fiecărui om spunea: “Isus Cristos este cheia înţelegerii celei mai mari şi mai fundamentale realităţi care este omul. Omul nu poate fi înţeles fără Cristos. Nu poate să înţeleagă nici cine este, nici care este adevărata sa demnitate, vocaţia sa, destinul său final. Nu poate să înţeleagă toate acestea fără Cristos..”.

Ce atitudine trebuie să luăm în faţa iubirii nemărginite a lui Dumnezeu care ne-a iubit atât de mult încât l-a dat pe propriul său Fiu ca jertfă de răscumpărare pentru noi, dacă nu de recunoştinţă şi de credinţă? Mare este misterul acestei iubiri! Cu cât îl vom pătrunde mai mult cu atât vom descoperi că numai în Cristos ni se luminează adevărata vocaţie şi demnitate.

Să cerem de la Dumnezeu darul tăriei în credinţă pentru ca, după cum spune Sf. Paul să putem duce lupta cea bună şi astfel să putem lua parte la ospăţul pascal al lui Cristos, care s-a jertfit pentru noi şi a înviat cu strălucire.

Mihai Roca

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică”.

Numai cu câteva ore înainte de a păşi spre casa Tatălui, fericitul Papă Ioan al XXIII-lea l-a privit pe secretarul său care-l veghea plângând şi i-a spus: “De ce plângi? E un moment de bucurie acesta, e un moment de glorie”.

Sărbătoarea pe care o trăim astăzi, în ziua închinată pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, e moment de tristeţe, de descurajare sau e un moment de bucurie, de speranţă? La ce să reflectăm în această zi: la moarte sau la viaţă?

Valul de tristeţe care se revarsă asupra noastră, amintindu-ne acum de răposaţii noştri, de momentele frumoase petrecute cu ei, de tot ceea ce au însemnat şi au făcut pentru noi, ne poate face ca primul gând să fie îndreptat spre moarte. Şi nu e nici greşit, nici rău ca în această zi să ne oprim puţin din mersul firesc al lucrurilor şi să medităm şi asupra acestei realităţi: moartea!

“Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12). În faţa morţii omul dintotdeauna şi pentru totdeauna este încercat fie de indiferenţă: îşi argumentează poziţia pe teoria reincarnării sau pe ipoteza lui Epictet: “Atât cât existăm noi, moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm”; fie de teamă: moartea este privită ca dispariţia definitivă, sfârşitul a toate; fie de speranţă: moartea privită ca o trecere spre o nouă viaţă, o viaţă veşnică într-o stare nouă, glorioasă.

Moartea, deşi intrată în lume – dar nu din voinţa lui Dumnezeu, căci ne învaţă Scriptura: “Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii (…). El l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Iar prin pizma Diavolului moartea a intrat în lume” (Înţ 1,13; 2,23-24) – nu are ultimul cuvânt în viaţa noastră. Permisă şi îngăduită de Dumnezeu pentru ca răul, păcatul să nu devină nemuritor, să nu dăinuie veşnic, ea a fost învinsă prin Cristos – om şi Dumnezeu – cel dintâi care a înviat din morţi: “Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,21-22). Căci, aşa cum ne învaţă evanghelia acestei zile: “Aceasta este voinţa Tatălui: oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţă veşnică”.

Aşadar, medităm asupra morţii, dar nu ne oprim aici; suntem îndureraţi de plecarea celor dragi dintre noi, dar nu ne rezumăm la tristeţe; simţim cum inima noastră suspină, dar încercăm să o pregătim pentru îndemnul ce va răsuna curând: Sursum corda! Sus inimile! Da, sus inimile, pentru că omul, creştinul, fiecare dintre noi, aşteptăm împlinirea promisiunii Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt: viaţa veşnică. În fiecare dintre noi în această zi trebuie să-şi facă loc speranţa exprimată de Iob în prima lectură: “Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că în ziua de apoi el se va ridica pe ţărâna morţilor; cu trupul meu voi sta în picioare şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi”.

Credem noi cu adevărat această realitate a învierii? Gândurile, cuvintele, faptele noastre de zi cu zi, dau ele mărturie în favoarea noastră şi a credinţei noastre? Trăim noi cu această speranţă a revederii celor dragi şi a întâlnirii cu Dumnezeu?

Sărbătoarea de astăzi nu este doar o zi a manifestării dragostei faţă de cei ce au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii, nu este doar un moment potrivit pentru a ne aminti de cei plecaţi, ci este o zi a examenului de conştiinţă: să vedem care este credinţa şi speranţa noastră în faţa a două realităţi: moartea şi întâlnirea cu Domnul. Este timpul să facem linişte în noi şi în jurul nostru şi să vedem cât de convinşi suntem noi de faptul că “dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit”; că “am fost îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos”; că “vom fi salvaţi prin mijlocirea lui Cristos de mânia lui Dumnezeu”, adevăruri proclamate de cea de a doua lectură.

După cum alţii au trăit convinşi de aceste realităţi învăţate prin meditarea cuvintelor lui Iob, ale apostolului Paul şi ale lui Isus Cristos, din sfânta evanghelie, acum e rândul nostru să ne petrecem viaţa cu aceste convingeri. E rândul nostru să trăim în aşteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, când, la împlinirea timpului ni se vor arăta realităţile descrise de cuvintele Scripturii: “lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).

E important să evidenţiem că această aşteptare a împlinirilor trebuie să fie o aşteptare activă, aşa cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: “Aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină” (GS 39). Nu avem voie să ne sustragem de la datoriile noastre zilnice, de la obligaţiile pe care le avem faţă de cei de lângă noi şi faţă de lumea întreagă şi să aşteptăm pasivi, visători şi cu mâinile-n sân împlinirea timpurilor. Să ne întrebăm cu toţii cum trăim noi această aşteptare? Ce facem pentru ca şi cel de lângă noi să privească încrezător spre ziua întâlnirii cu Domnul? Cum contribuim noi ca să înlocuim această cultură a morţii care ne înconjoară, cu o cultură a vieţii şi a respectului faţă de demnitatea persoanei? Cât de angajaţi suntem în această lume, pentru această lume, cu această lume în care trăim?

În viaţa sfântului Camil de Lellis, se povesteşte, că printre principalele sale locuri pe care şi le alegea pt meditaţie, se număra şi cimitirul. Mergea adesea să viziteze cimitirele şi spunea că acolo, în cimitir, învaţă mai ales cum să folosească bine timpul. Privind mormintele îşi spunea: “Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa cea veşnică; iar eu, care dispun încă de timp, ce fac pentru mântuirea mea?”.

Aşadar, sursum corda! Sus inimile! Căci noi încă mai avem timp să lucrăm la mântuirea noastră! Sus inimile şi să lăsăm tristeţea, descurajarea! Sus inimile şi să ne învăluim în bucuria ce ne-o dă certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte, iar dovada stă în faptul că “Isus Cristos a murit pentru noi pe când eram încă păcătoşi”. Să ne întărim în această zi în convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Să ne însuşim cuvintele sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea: “Într-un fel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă neantul şi altfel trăieşti când ştii că la capătul vieţii te aşteaptă Dumnezeu”, acel Dumnezeu care este mândria noastră şi cu care am fost împăcaţi de Isus Cristos. Fiecare zi ce trece ne poartă spre această întâlnire, ne poartă spre viaţa veşnică!

“Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică” şi noi trebuie să contribuim ca acest adevăr să fie cunoscut şi trăit de toţi! Amin!

pr. Dăncuţă Laurenţiu

 

* * *

 

Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

O veche legendă povesteşte un fapt petrecut într-o mănăstire: întotdeauna când trebuia să moară un călugăr, acesta găsea în seara precedentă un trandafir alb pe locul său din corul capelei. Era o binecuvântare pentru fiecare: acest semn îi oferea şansa şi îi dădea timp să se pregătească cum se cuvine pentru moarte, să se desparte cum se cuvine de toţi şi de toate, de care era cât de cât ataşat cu inima. Într-o seară, mergând mai devreme în capelă, a găsit stupefiat unul din călugări trandafirul alb pe locul său şi, uitându-se împrejur şi nevăzând pe nimeni în preajmă, l-a pus repede pe locul vecinului. (Să moară capra vecinului!) Acesta a venit la rândul său în capelă, a găsit trandafirul şi, speriat şi alb ca varul, l-a luat şi l-a băgat sub sutană. O zi mai târziu a murit acesta din urmă, înconjurat de fraţii săi. Se spune însă că de atunci s-a terminat cu liniştea şi pacea dintre călugări. Şi nimeni nu a mai găsit vreodată un trandafir alb pe locul său din corul capelei, deşi călugării au continuat să moară.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar trebui să mor? Ce ar fi dacă acum mi s-ar spune: Gata, e sigur, până mâine! Cum aş reacţiona? Sincer să fiu, nu ştiu. Cu siguranţă însă aş fi orice altceva şi oricum altfel, dar numai nu bucuros şi entuziasmat de această veste. Cred că aş încerca să mă împotrivesc cu toată fiinţa, aş refuza să cred aşa ceva şi aş face orice ca să evit să se întâmple aceasta. Dacă mă gândesc bine, cred că aş face orice să mai câştig o zi, o săptămână, de ce nu, un an. Aş mai avea atâtea de făcut, de zis, de reparat…

Pur şi simplu nu vreau încă să plec! Oricât de grea mi s-ar fi părut uneori viaţa, oricât de duplicitari şi neomenoşi ar fi fost uneori cei de lângă mine, oricât de singur sa părăsit m-aş fi simţit uneori, nu vreau încă să plec!

Şi acum daţi-mi voie să mă întreb retoric cu dumneavoastră: nu ar trebui să fie tocmai invers? Nu ar trebui cumva să fiu mai degrabă entuziasmat de această plecare? E vorba totuşi de împărăţia cerurilor, de promisiunea fericirea veşnice, ceea ce ar trebui să mă facă bucuros şi să mă grăbesc spre ea, ba chiar mai bine azi decât mâine. De ce nu mă bucură în realitate acest fapt?

Trebuie să recunoaştem: nu o facem pentru că ne-am ataşat de această viaţă cu tot ce înseamnă ea. E o viaţă care pretinde de la noi aşa de mult, dar care, în pofida tuturor greutăţilor şi eforturilor pe care le presupune, ne pregăteşte adesea şi multe ore frumoase, dacă ştim să le descoperim şi să le trăim.

Şi atunci este poziţia mea greşită? Nu cred. De ce să nu-mi iubesc viaţa dacă nici Dumnezeu nu face altfel? Din contra, dacă nu m-aş ataşa deloc de această viaţă, asta ar însemna cu siguranţă că nu ştiu să preţuiesc cel mai preţios dar oferit de Dumnezeu oamenilor. Aşadar îmi este îngăduit să-mi iubesc viaţa. Ba cred că chiar trebuie să o iubesc. Pentru că sunt convins că alta nu mai primesc: e un dar unic, irepetabil.

Evanghelia ne-o spune foarte clar. Noua viaţă în Cristos a început cu Isus Cristos. Plinătate acestei vieţi nu o posedăm încă pe acest pământ, dar a început deja demult. Viaţa noastră va fi de el şi în el transformată, dar nu vom primi niciodată alta în dar. Şi dacă nu ştiu să preţuiesc viaţa pe care o am acum, aici, dacă nu ştiu să mă port cu mine şi cu ceilalţi, să nu mă aştept atunci să mă bucur cu adevărat de fericirea fără sfârşit.

Există în Freiburg o reprezentare inedită a învierii morţilor, care ne ajută să înţelegem bine acest adevăr. Sunt înfăţişate două grupe tota diferite. Într-o parte ies singuri oamenii din mormânt. Sunt toţi acei care sub greutatea poverii lor, a pietrei de pe mormânt, a greutăţii vieţii se îndoiesc şi se prăbuşesc. În partea opusă sunt înfăţişaţi oameni, care stau cu bucurie împreună şi se ajută reciproc să-şi dea la o parte pietrele de mormânt şi strălucesc de bucurie. Aceştia sunt sfinţii, care au învăţat în această viaţă ce înseamnă cu adevărat să fii om: au trăit împreună şi, pentru că au ştiut să ducă greul vieţii împreună, se vor şi bucura de ea tot împreună.

Aceasta este cea mai mare şi nobilă misiune în viaţă: să mă bucur de oportunitatea de a fi împreună cu celălalt în această viaţă şi să învăţăm să o construim împreună; acesta este cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu. Lucrul acesta l-a formulat foart clar Cristos: a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, ca pe mine însumi, asta este plinătatea a ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la mine.

A-l urma pe Cristos nu va însemna niciodată a ne uita cruciş unul la altul şi să-i lăsăm pe ceilalţi la o parte, continuându-ne drumul. A-l urma pe Cristos nu înseamnă nici pe departe a nu-ţi iubi viaţa şi a nu te bucura de ea. Nu degeaba spune o vorbă că cel care nu mai ştie să preţuiască pe alţii, va sfârşi devenind el însuşi insuportabil.

În Evul Mediu călugării obişnuiau să spună: “În miezul vieţii suntem cuprinşi/înconjuraţi de moarte”. Pe de o parte este adevărat că, oricât ne-am strădui, de moarte nu putem fugi, nu o putem amâna sau nici măcar ignora. Să nu uităm ceea ce spunea marele grec Pericle: “Un popor poate fi judecat după cum îşi preţuieşte morţii”. Altfel spus, “un om poate fi judecat după atitudinea sa faţă de răposaţi”. Atitudinea faţă de moarte vorbeşte mult despre atitudinea noastră vizavi de moarte, de autenticitatea credinţei în înviere. De ce nevoia de a fugi de moarte? Dacă credem că, de la învierea lui Cristos încoace e poarta spre viaţă, atunci nu mai e loc de teamă.

Mă bucur că anul acesta trăim această coincidenţă inedită: 2 noiembrie este chiar duminică. Când cade în altă zi decât duminica, parcă se ţine această zi ca pe una a morţii, care nu ar avea treabă cu sărbătoarea învierii, care e duminica. Dar nu este oare duminica chiar cea mai potrivită zi pentru a ne gândi la răposaţii noştri? Nu este duminica prima zi a săptămânii, ziua în care Cristos a înviat din morţi, singura perspectivă viabilă de a ne raporta la cei morţi?

Avem astfel ocazia ca astăzi să reformulăm concluzia călugărilor din Evul Mediu şi să spunem cu convingere: În miezul morţii suntem de fapt cuprinşi/înconjuraţi de viaţă. Să ne iubim şi să preţuim viaţa, cu toate darurile pe care ea le presupune!