Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Nasterea Sf. Ioan Botezatorul
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 49,1-6
Fapte 13,22-26
Luca 1,57-66.80

Luca 1,57-66.80

Când a venit timpul pentru Elisabeta ca să nască, a născut un fiu. Vecinii și rudele ei au aflat că Domnul și-a arătat marea îndurare față de ea și se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta au venit pentru circumcizia copilului și voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui. Însă, intervenind, mama lui a spus: “Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: “Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta”. L-au întrebat deci prin semne pe tatăl lui cum ar vrea să fie numit. Cerând o tăbliță, a scris: “Ioan este numele lui”. Și toți s-au mirat. În aceeași clipă, i s-a deschis gura și i s-a dezlegat limba, iar el vorbea lăudându-l pe Dumnezeu. I-a cuprins frica pe toți vecinii și în tot ținutul muntos al Iudeii se povesteau toate aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima lor, spunând: “Ce va fi oare acest copil?” pentru că mâna Domnului era cu el. Copilul creștea și se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.

 

Autori

 

* * *

 

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Nașterea unei noi făpturi umane a lui Dumnezeu este pentru o familie creștină un motiv de bucurie și, în același timp, de laudă adusă Creatorului vieții. Liturgia de astăzi ne invită și pe noi să participăm la o astfel de bucurie, ne invită să celebrăm Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost înainte-mergătorul lui Cristos. Poate ne întrebăm, de ce Biserica sărbătorește această naștere?

Această atenție particulară este justificată de ceea ce Isus afirmă despre el: “Adevăr vă spun: printre cei născuți din femeie nu s-a ridicat unul mai mare ca Ioan Botezătorul” (Mt 11,11). Ca un fel de comentariu la cuvintele lui Cristos, liturgia pare că vrea să celebreze în ziua nașterii sale, măreția Botezătorului, evocând figura sa profetică și participarea sa la istoria mântuirii. Lecturile pe care le-am ascultat, ne ajută să înțelegem mai bine caracterul și motivația acestei sărbători.

Fragmentul evanghelic de astăzi, relatează evenimentul acestei nașteri, subliniind bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu față de om. Elisabetei, o femeie credincioasă, Dumnezeu îi dăruiește un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate și a sterilității ei. Este binecunoscut faptul că în Vechiul Testament, o femeie fără copii era semnul blestemului lui Dumnezeu, pe când cea care avea copii era semnul binecuvântării lui Dumnezeu. Prin această naștere minunată, Dumnezeu își arată puterea sa cea mare. Alături de Elisabeta, evanghelia ni-l prezintă și pe soțul ei, Zaharia, preot și slujitor în templu, care din cauza puținei sale credințe în această naștere, e pedepsit de Dumnezeu. După gândirea umană, necredința lui Zaharia este îndreptățită, deoarece la vârsta lui era imposibil să poată avea un copil, însă la Dumnezeu acest lucru nu era cu neputință. Când această naștere se adeverește, i se dezleagă limba și Zaharia îl laudă pe Dumnezeu.

Nașterea lui Ioan a însemnat pentru omenire o schimbare definitivă. Prin apariția sa, acest copil aduce bucurie părinților, rudelor și tuturor locuitorilor Iudeii. Dumnezeu îi dăruiește acestui copil o misiune foarte importantă: îl face crainicul și vestitorul său, cel care pregătește calea venirii lui Mesia. Nașterea sa este o manifestare a puterii lui Dumnezeu. Însuși numele lui exprimă identitatea sa misterioasă: “Dumnezeu dă har”. Cu acest om, de fapt, se proclamă lumii că a ajuns timpul harului, al blândeții, al iertării, al dragostei divine.

“Domnul m-a chemat din sânul mamei mele”, notează profetul Isaia în prima lectură, lectură pe care liturgia o referă la Botezător, aratând raportul lui cu divinul. Chemarea Botezătorului este dată din sânul matern, este în mod total har, dar și în mod total dăruire. Harul și răspunsul omului se împletesc într-un mic dialog de dragoste. Prin Ioan, Domnul provoacă poporul, îl cheamă la convertire și știe că va reuși. Însăși predica sa care era în perfectă armonie cu viața sa austeră și mortificată, începe cu aceste cuvinte: “Convertiți-vă, căci împărăția lui Dumnezeu este aproape”.

Tuturor celor care veneau la el, atrași de radicalitatea și forța mesajului său, Ioan le anunța că era timpul de a cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor și de a se converti, adică de a-și schimba felul de a trăi. Pe toți cei care se decideau să-și schimbe viața, să fie fideli legii lui Dumnezeu, Ioan îi boteza. Botezul său cu apă era semnul exterior al purificării interioare. Dar botezul lui Isus va fi acela al Duhului Sfânt care purifică asemenea focului. Dumnezeu vrea să readucă poporul la sine, vrea să-l convertească și să-l mântuiască. Și aceasta o face prin Ioan Botezătorul. El a fost pentru Israel și rămâne și astăzi pentru poporul creștin unul care luminează prin viața și învățătura sa chemându-l la mântuire, unul care netezește drumul Domnului.

Faptul că Ioan Botezătorul este mai mult decât un profet, o subliniază și lectura a doua de astăzi luată din Faptele Apostolilor. El este vestitorul care anunță că sosirea Mântuitorului este iminentă, îi pregătește calea în inimile oamenilor, arătând prezența lui Dumnezeu, pentru ca toți să-l poată recunoaște și primi. Ioan Botezătorul este un profet pentru cuvântul care este “spadă și săgeată”, adică o realitate care ia inițiativa. Între Ioan Botezătorul și Isus există un raport special cât privește viața monahală și de dăruire lui Dumnezeu. Ca și Isus el crește și se întărește în Duh. Ca și Isus el este trăiește în deșert, în singurătate, rugăciune și penitență. Ca și Isus el este sărac și detașat de lucruri. Ca și Isus are forța cuvântului lui Dumnezeu care îl susține și îl alimentează. Ca și Isus el se manifestă Israelului anunțând că împărăția lui Dumnezeu este aproape și convertirea este necesară.

Astăzi în solemnitatea nașterii sale, contemplând marea figură a Botezătorului, care și-a îndeplinit misiunea cu atâta fidelitate, ne putem întreba dacă și noi netezim drumul Domnului ca să intre în sufletele prietenilor și părinților și al celor care sunt încă departe de el. Creștinii sunt vestitorii lui Cristos în lumea de astăzi. Fericitul Jose Maria Escriva în cartea sa Forja spune: “Domnul se folosește de noi ca de torțe, ca această lumină să ilumineze… de noi depinde ca mulți să nu rămână în întuneric, dar să străbată drumul care duce la viața veșnică”.

Botezătorul ne demonstrează cât de prețioasă este oricare vocație. Misiunea fiecărui credincios este aceea de a fi ambasador și profet al Domnului, martor al unui cuvânt care nu este al său, martor fidel și autentic. Ioan Botezătorul este omul care se dăruiește Cuvântului, fără a căuta privilegii și avantaje, fără a căuta laude. El dă mărturie despre adevăr cu viața și cuvintele sale, fără lașitate față de cei care dețineau puterea, fără a ceda presiunii fariseilor. Și-a dat viața apărând legea lui Dumnezeu în fața oricărui avantaj uman. De acest lucru ne dăm seama când Ioan îi spune Tetrarhului Irod: “Nu-ți este îngăduit să ții soția fratelui tău” (Mc 6,18).

Ioan Botezătorul este la picioarele lui Isus, nedemn de a dezlega legăturile sandalelor sale. Motto-ul său ar trebui să devină emblema slujirii creștine: “Este nevoie ca el să crească și eu să mă micșorez” (In 3,30). Cine oare ar mai vorbi astfel? Care dintre oamenii care au trăit vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că dorește să se micșoreze, să se umilească, în timp ce aproapelui său i s-ar cuveni să crească, să sporească? Raționamentul omului de azi este cu totul altul: să voiască a crește și a propăși el pe seama și în dauna celorlalți. Și totuși Ioan Botezătorul ne arată un cu totul alt comportament: se umilește pe sine pentru ca celălalt să crească, să se afirme. Prin smerenia sa absolută, prin iubirea sa totală față de un altul, respectiv de Cristos, Ioan Botezătorul ne este un frumos model și călăuzitor în drumul vieții noastre pe acest pământ.

Cristos este prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, sub chipul pâinii și al vinului. Dar mai este prezent și sub chipul tuturor oamenilor asupriți, încercați, în suferințe, nevoi și nedreptăți. Iubindu-i și slujindu-i pe acești oameni ai săi, lui îi manifestăm dragostea noastră și pe el însuși îl slujim. Să reținem din viața și jertfa sfântului Ioan Botezătorul, acea capacitate omenească de a ieși din sine și de a iubi pe un altul. Atunci Cristos va umple viața noastră săracă, iar bucuria noastră va fi într-adevăr deplină.

Să privim la Botezător și să-i urmăm exemplul. Dumnezeu ne cere și nouă să trecem neobservați făcând binele, îndeplinindu-ne îndatoririle noastre. Dumnezeu ne cere să fim mesagerii săi, vestitorii tainelor Sale, purtători ai bucuriei și a evangheliei. Prin viața noastră, prin comportarea și cuvintele noastre să-l arătăm pe Cristos acolo unde se desfășoară în fiecare zi munca noastră, în familia noastră, între prieteni. Dovada cea mai bună a convingerii și a validității a ceea ce proclamăm, este legătura dintre cuvinte și fapte; este în multe cazuri condiția de care nu se poate face abstracție pentru a vorbi lumii despre Dumnezeu. Să pregătim drumul lui Cristos, să fim cei care îl anunță altor inimi. Bineînțeles că vor fi și greutăți și obstacole, însă harul lui Dumezeu ne va ajuta dacă vom rămâne fermi în credință și iubire.

Să luăm și noi cuvintele sfântului Ioan Botezătorul și să le punem în practică: “Este nevoie ca el să crească, iar eu să mă micșorez”. Acesta să fie motto-ul, emblema vieții noastre creștine în drumul nostru spre bucuria veșnică, spre gloria lui Dumnezeu.

Să ne rugăm și noi lui Dumnezeu spunând: Doamne vreau să fiu un flaut simplu, ca tu să cânți. Să nu fiu altceva decât o voce împrumutată, care strigă în deșert. Să fiu vocea ta, Doamne, în mijlocul lumii, în ambientul și locul în care ai vrut să-mi petrec existența.

Adrian IȘTOC

 

* * *

 

Numele de Dumnezeu dat

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7,29). Aceste cuvinte pe care Domnul le-a spus despre Ioan Botezătorul stau probabil în spatele sărbătorii nașterii lui, pe care o celebrăm astăzi. Ca regulă, Biserica celebrează sărbătoarea unui sfânt o dată pe an, atunci când se comemorează moartea acestuia (nașterea la cer). În cazul lui Ioan Botezătorul celebrăm atât moartea lui cât și nașterea lui. Ioan este singurul sfânt după Cristos a cărui naștere o celebrăm printr-o sărbătoare solemnă. Acesta este modul Bisericii de a spune împreună cu Isus că “nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan”.

Pasajul evanghelic despre nașterea lui Ioan se concentrează pe alegerea numelui. De ce este Evanghelia atât de interesată de numele unui copil? Am putea să ne întrebăm ca Julieta lui Shakespeare, ce importanță are numele, căci și trandafirului dacă îi spunem altcumva la fel de frumos miroase. Dar nu toți vor fi de acord cu această viziune. În vremurile biblice, chiar și astăzi în multe culturi africane, numele personale funcționează ca numele afacerilor, adică ele transmit idei despre cei care le poartă. Când Simon demonstrează că poate fi liderul apostolilor, el primește numele de “Chefa”. Când fiii lui Zebedeu, Iacob și Ioan, îi cer lui Isus să coboare fulgere din cer pentru a-i distruge pe locuitorii unui sătuc samaritean care nu l-a primit bine pe Isus, ei primesc numele de “fiii tunetului”. Numele releva o trăsătură de caracter esențială a celui care îl poartă.

Numele lui Ioan înseamnă “Dumnezeu este har”. Nașterea lui semnalează începutul unei noi ere în relația dintre Dumnezeu și oameni, o eră ce are să fie caracterizată de har și nu de lege. Dumnezeu însuși i-a dat lui Ioan acel nume și i-a fost revelat tatălui lui, Zaharia, printr-o viziune (Luca 1,13). Faptul că acest nume i-a fost dat copilului încă înainte de a se naște arată că Dumnezeu are un scop și un plan pentru el. Cuvintele lui Isaia din prima lectură se aplică în aceeași măsură lui Ioan: “Domnul M-a chemat de la nașterea Mea, din pântecele maicii Mele Mi-a spus pe nume [...] m-a zidit din pântecele maicii Mele ca să-l slujesc Lui” (Isaia 49,1.5). În nașterea lui Ioan vedem ceea ce filozoful existențialist Jean Paul Satre greșea când spunea că oamenii vin pe lume fără un scop, și că prin exercitarea libertății lor ei își creează un scop pentru viață. În Ioan vedem că Dumnezeu are deja un scop pentru copiii Săi înainte ca ei să vină pe lume, iar provocarea vieții este să descoperim acest scop și să fim fideli lui.

Scopul pentru care Dumnezeu te-a creat s-ar putea să ceară să faci altceva decât fac cei din jurul tău. Pentru Ioan a presupus să trăiască în deșert, departe de civilizație. Era îmbrăcat în piei de animal și mânca lăcuste și miere. A adoptat acel stil de viață care i-a întărit și slujit vocația pe care o avea în viață. Nu a ales un stil de viață care să îi îngreuneze misiunea. Pentru a discerne ce ne cere Dumnezeu trebuie să fim atenți să cultivăm un fel de deșert în viețile noastre, unde să îl putem asculta. Trebuie să facem din cuvintele lui Samuel către Domnul, “Vorbește, slujitorul Tău ascultă” (1Samuel 3,10) parte din rugăciunea zilnică. Iar pentru a fi fideli chemării lui Dumnezeu avem nevoie de curaj și de disciplină pentru a sta departe de orice alegere care nu ne ajută pe drumul pe care Dumnezeu ne-a chemat să îl urmăm. Ioan este sărbătorit astăzi ca un mare sfânt nu atât pentru că Dumnezeu i-a dat o vocație specială, cât pentru că a mers cu fidelitate pe drumul care îl conducea pe țelul fixat pentru el de Dumnezeu.

Mediul în care s-a născut Ioan nu îi era de ajutor pentru a-și înțelege chemarea. De fapt ei doreau să prevină ca Isus să primească numele și identitatea de la Dumnezeu. Doreau să îi dea numele tatălui, adică Zaharia. Au obiectat la numele de Ioan deoarece “nu este nimeni dintre rude care să poarte numele acesta”. Pentru ei ceea ce poate să fie un copil este determinat de familia lui, de strămoșii lui. Viitorul pe care i-l imaginează este limitat de mediul familial. Dar visul lui Dumnezeu depășește orice a fost în mediul nostru familial. Opera vieții noastre este să ne trezim și să facem din gloriosul vis al lui Dumnezeu o realitate.

Celebrând nașterea lui Ioan Botezătorul și citind minunata istorie a modului în care și-a primit numele de la Dumnezeu, să ne întrebăm: dacă eu aș primi acum un nume, un nume care să reprezinte identitatea fixată pentru mine de Dumnezeu, care ar fi? Dacă nu îți cunoști numele dat de Dumnezeu, numele care reprezintă ceea ce te-a trimis Dumnezeu să faci în această lume, atunci este timpul să îl afli ascultând în rugăciune. Aceasta pentru că măreția noastră de copii ai lui Dumnezeu, ca și măreția lui Ioan Botezătorul, constă în descoperirea planului lui Dumnezeu pentru noi și trăirea după acel plan, fără compromisuri.

 

* * *

 

Nașterea Sf. Ioan Botezătorul

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro

În această duminică celebrăm, datorită unei singulare coincidențe, Solemnitatea Nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Celebrăm nașterea sa pe 24 iunie, cu șase luni înaintea de sărbătoarea Nașterii Domnului, tocmai pentru că apariția lui Ioan in istoria mântuirii reprezintă aurora ce anunță lumina Crăciunului, acea lumină veșnică pentru care Ioan va da mărturie. De aceea Biserica, care de regulă celebrează nașterea pentru cer a sfinților săi, în cazul lui Ioan Botezătorul face o excepție, întrucât nașterea sa prevestește și pregătește nașterea lui Isus. Această sărbătoare este așadar semnul importanței deosebite pe care Biserica o atribuie figurii lui Ioan Botezătorul în cadrul istoriei mântuirii. Sunt sfintele Evanghelii care îi atribuie sfântului celebrat astăzi un rol unic:

El este mesagerul trimis de Dumnezeu: “iar tu, copile, profet al celui Preaînalt te vei chema”; astfel cântă bătrânul tată Zaharia care și-a recuperat glasul la nașterea copilului (Lc 1,76).

El este profetul care pregătește venirea lui Mesia: anunță că este aproape, chemându-i pe toți la convertire pentru a-i oferi o primire demnă. El dispune poporul pentru a-l întâmpina pe “Cel care vine” și, mai ales, indică prezența sa mântuitoare: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii”(In 1,29).

Evanghelistul Ioan, cu limbajul său original, vorbește despre Botezător ca despre “un om venit de la Dumnezeu … pentru a da mărturie despre Lumina” care este Isus (In 1,7-8). Întreaga activitate și existență a lui Ioan se exprimă și, am putea spune, se rezumă în a fi mărturisitor al lui Cristos. A fost definit pe bună dreptate drept indicatorul spre Cristos (în afara de scena definitorie a botezului lui Cristos, iconografia creștină ni-l înfățișează mereu pe Ioan Botezătorul indicându-l cu mâna celor doi ucenici ai săi pe Isus drept adevăratul miel al lui Dumnezeu). El trăiește numai pentru aceasta: pentru a spune tuturor că unicul la care trebuie să privim cu speranță și încredere totală este Isus. Unicul care împlinește dorința de viață, de libertate, de bucurie de o manieră abundentă și superioară oricărei așteptări este Isus. Unicul necesar, Unicul care ne face fericiți, pentru că “Cristos nu privează de nimic ci dăruiește totul” (Benedict al XVI-lea). Această mărturisire de credință a lui Ioan ajunge astăzi și la noi pentru ca să ne lăsăm molipsiți de iubirea care îl leagă pe Ioan de Isus. Botezătorul a încercat într-adevăr cu toate forțele sale să distragă atenția lumii de la persoana sa pentru a o îndrepta în mod exclusiv asupra lui Cristos. După cum am auzit în a II-a lectură, el spunea: “Nu sunt eu acela la care vă gândiți voi, dar iată-l că vine după mine și eu nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” (Fapte 13,25).

Mulți spun că marele merit al lui Ioan Botezătorul a fost acela de a fi refuzat pentru sine rolul mesianic și de a fi recunoscut cu umilință că este numai vocea de care Cuvântului lui Dumnezeu se folosește. Un om așadar cu ochii ațintiți asupra lui Isus, cu degetul arătător îndreptat spre El, cu vocea care îi proclamă puternic identitatea de Mesia. De aceea simte și distanța abisală dintre el și Isus, recunoscând că nu este demn nici măcar de a-i oferi slujirea sclavului, aceea de a-i dezlega sandalele. Totul la Ioan conduce spre Cristos și astfel putem spune că sărbătoarea lui Ioan Botezătorul, bucuria lui aveau un nume foarte clar: Isus. Așa este și pentru noi?

Ioan Botezătorul este profet, mărturisitor al lui Cristos cu prețul vieții: anunțând cu mult curaj adevărul în fața celor puternici și condamnând conduita lor morală, plătește acest lucru cu propria viață. Astfel Ioan prin moartea sa o prevestește pe cea a lui Isus, prin martiriul său îl anticipă pe cel al lui Isus. În acest mod raportul său cu Isus atinge culmea cea mai înaltă. În toate Ioan este așadar precursorul lui Cristos: începând de la nașterea și copilăria sa (” copilul creștea și duhul lui se întărea”) și culminând cu moartea sa. Are dreptate sf. Augustin când, făcând referință la ceea ce se întâmplă în natură, spune: “Ioan s-a născut astăzi, când zilele încep să se micșoreze. Cristos s-a născut pe 25 decembrie, când zilele încep să se mărească. Ioan, într-adevăr, moare decapitat, Cristos în schimb moare înălțat pe cruce (Sf. Augustin, Sermo 287,1-4). Un mod providențial de adeverire a spuselor lui Ioan Botezătorul: “El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”(In 3,30).

Fragmentul evanghelic al acestei sărbători evidențiază anumite note caracteristice ale nașterii lui Ioan. Înainte de toate se află bucuria și lauda plină de recunoștință a părinților, pentru care din cauza sterilității Elisabetei și a vârstei înaintate a ambilor, acest copil a însemnat o intervenție clară și directă a lui Dumnezeu în viața lor. Este emoționantă reacția lui Zaharia căruia, odată pus numele de Ioan, “i s-a dezlegat limba și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu”. De această bucurie suntem chemați să ne lăsăm cuceriți și noi de fiecare dată când se naște un copil, pentru că, după cum spunea Tagore, fiecare copil ce vine la lumină este “un mesaj că Dumnezeu încă nu e obosit de noi oameni”. Fiecare familie este așadar chemată să primească acest dar minunat și să accepte orice copil pentru ceea este cu adevărat: un dar din partea lui Dumnezeu, o persoană cu individualitatea sa, cu diversitatea sa, și nu pentru ceea s-ar fi dorit să fie: un copil care să îndeplinească proiectele părinților, care să obțină rezultatele pe care ei nu le-au obținut. Orice copil este un dar al lui Dumnezeu și trebuie în primul rând ajutat să descopere proiectul pe care Dumnezeu îl are cu el.

Motivul bucuriei care inundă această sărbătoare stă tocmai în proiectul pe care Dumnezeu îl are cu acest copil, proiect care iese în evidență prin numele care i-a fost dat. Numele în cultura biblică sintetizează misterul acelei persoane: în nume este concentrată esența persoanei, identitatea și misiunea sa. Pentru precursorul lui Mesia numele dat de Dumnezeu, nu cel ales de părinții săi, a fost unul semnificativ: Ioan, de la ebr. Johanan care înseamnă Dumnezeu este bun, este milostivire. Acest nume conține în el însuși un program, cuprinzând nucleul Evangheliei, Vestea cea bună a milostivirii lui Dumnezeu. Ioan este aurora timpului în care milostivirea lui Dumnezeu va căpăta un chip vizibil în Isus Cristos. Copilul Elisabetei, crescând, va realiza din plin semnificația numelui său. Dar despre oricare creștin ar trebui să se spună: “Ioan este numele lui”, în sensul că se încredințează necondiționat milostivirii lui Dumnezeu. O milostivire care, după orice greșeală regretată, ne spune: “Curaj! Acum poți să începi o viață nouă. Eu sunt cu tine!”. Creștinul, exercitând milostivirea în toate formele și nuanțele sale, manifestă tuturor adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este milostivire infinită.

Asupra nou-născutului Ioan, părinții, împreună cu rudele, își făceau planuri. Dar mai ales Dumnezeu își făcea planul său, plan pe care acest copil îl va realiza la perfecție: “Tu m-ai chemat, Doamne, din sânul mamei mele” (psalmul responsorial). Ne gândim că Dumnezeu are un plan de mântuire și pentru fiecare dintre noi? Acest plan privește raportul dintre noi și Fiul său Isus Cristos: un raport menit să crească și să se aprofundeze prin credință și iubire, într-o viață dăruită mărturisirii lui Cristos, ca și Ioan. Suntem conștienți de acest plan al Lui Dumnezeu? Încercăm să îl realizăm, făcând astfel ca acest proiect divin să devină și proiectul nostru de viață?

Un lucru este sigur: Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare în parte, mai înainte de nașterea noastră și ne iubește cu o dragoste unică și irepetabilă. Are un proiect pentru fiecare dintre noi și deseori, chemându-ne pe nume (adică cunoscându-ne mai bine decât noi înșine), ne oferă semne pentru a ne ajuta să înțelegem în care direcție să ne orientăm viața pentru a împlini aspirațiile noastre cele mai profunde.

Solemnitatea Nașterii Sf. Ioan Botezătorul este sărbătoarea în care ne este încredințat misterul chemării fiecăruia dintre noi. Câți bărbați și câte femei există în lume tot atâtea sunt chemările lui Dumnezeu față de oameni: multe dintre ele se pot asemăna dar nici una nu este identică; fiecare proiect al lui Dumnezeu față de noi este unic și irepetabil și vizează comuniunea noastră cu El prin Isus Cristos Fiul său, în puterea Duhului Sfânt. Viața noastră să fie asemenea unui indicator care dirijează mereu spre Mântuitorul Isus. Dumnezeu a voit să ne dăruiască în Ioan Botezătorul pe înaintemergătorul Celui pe care suntem datori a-l asculta și urma; acum, Cel care a fost prevestit de Botezătorul, Cel care ia asupra sa păcatele lumii, este aici și devine hrană pentru viața noastră. Pentru aceasta să îi mulțumim Tatălui. Îi mai mulțumim și pentru toți cei care astăzi pregătesc calea pentru Cristos Domnul, mai ales pentru cei care în familie, la muncă sau la școală au fost pentru noi autentici martori ai Luminii.

 

* * *

 

Voce neliniștitoare, nu trâmbițașul regelui

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Un destin însemnat

Iată un personaj pentru care se celebrează – caz rar – nașterea pe pământ și nu cea din cer. Ioan Botezătorul are destinul propriei vieți scris, țesut în trupul propriu, încă înainte de naștere. Destin care în termenii credinței se cheamă vocație. Vocație care se traduce în mod necesar în misiune. “Domnul m-a chemat din sânul mamei, din sânul mamei mele a pronunțat numele meu.” Întocmai ca pe Ieremia.

Dumnezeu nu a așteptat să-l vadă la lumină pentru a pune ochii pe el. În anumite cazuri Dumnezeu se grăbește, acționează cu anticipație. Pariază pe ceea ce nu este încă. El alege, promovează, acreditează, încă înainte ca cineva să fi susținut examenele. Domnul ia în stăpânire viața “mesagerului” său. L-a rechiziționat, l-a rezervat, l-a programat pentru scopurile sale (unica sa programare care respectă libertatea individului. Cel chemat nu se poate sustrage în ciuda faptului că se simte liber, ba mai mult pentru că este liber).

Ioan descoperă – și înaintea lui au intuit părinții săi bătrâni – că nu poate dispune de existența proprie. Aceasta aparține Altuia. Acel Altul dispune de ea, îi imprimă o orientare deosebită, inconfundabilă, o semnează cu propria pecete de neșters.

Când Dumnezeu pronunță un nume

Însuși numele exprimă acest destin misterios. Ioan înseamnă “Dumnezeu dăruiește har”. De fapt el a venit “neașteptat”, în afara timpului, dincolo de limitele normale ale posibilităților umane. Tatăl său, care era preot, a încetat de acum să creadă în ascultarea rugăciunii sale, sau încetase pur și simplu de a mai crede (“Vei fi mut…pentru că nu ai crezut”). Când Dumnezeu “dă harul” nu vrea ca darurile sale să meargă în gol. Dacă pronunță un nume, omul nu se poate ascunde (nici la adăpostul sânului matern). Dacă interpelează, cheamă, cere și un răspuns. Harurile sale nu pot fi inutile sau nefolosite.

Ioan este angajat de propriul nume. Nu se poate trage înapoi, și nici să se justifice, să spună că nu a auzit nimic din moment ce era purtat în sânul mamei sale. “Domnul m-a chemat din sânul mamei…”. S-ar spune că primul simț care s-a dezvoltat în Ioan este auzul. A fost “trezit” de Unul care îl chema pe nume. Primul glas pe care l-a auzit, nu a fost cel al mamei… Și, îmediat după aceea, simțul dansului (din păcate atrofiat în mulți credincioși). “Iată când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44), spune Elisabeta.

Ioan Botezătorul dă semne de chemare (chemare de “amic al Mirelui”), cu tresăltări de bucurie. “Recunoașterea” Domnului său nu are loc pe malurile Iordanului, dar se realizează – cu complicitatea glasului Mamei – cu treizeci de ani înainte, când cei doi (precursorul și cel Trimis) nu au văzut încă lumina zilei. Și aici vine ispita de a prevesti, înainte de sărbătoarea nașterii, o sărbătoare a lui Ioan “care se va naște”.

Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul

Ioan se prezintă mai presus de așteptări. Venirea sa rupe tradițiile familiei, începând cu numele (“Voiau să-l cheme cu numele tatălui său Zaharia. Dar mama sa intervine: “Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: “Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta…”). Părinții s-au tras de o parte. Acel copil va fi inelul de legătură spre o istorie nouă. Nu va urma “cariera” preoțească paternă. Nu-l vom vedea niciodată mișcându-se în spațiul templului.

Este imposibil de făcut previziuni asupra viitorului său. Oamenii trebuie să se mulțumească să pună o întrebare: “Ce va fi oare acest copil?” Întrebarea rămâne în suspensie. Când o persoană a fost chemată pe nume de Dumnezeu, nimeni nu trebuie să se hazardeze să-i stabilească o parte precisă, încadrându-l în categoriile trecutului, să-l facă să învețe cuvinte și formule știute, instruindu-l să repete gesturile lăudate, antrenându-l să înfăptuiască exerciții obligatorii. Dumnezeu nu cheamă pentru a administra trecutul, ci pentru a pregăti viitorul.

Identitatea profetului, a preotului, a oricărui chemat, nu se poate trasa, dinainte, conform schemelor deja fixate, ci numai după ce a luat act despre ceea ce Spiritul l-a însărcinat să spună, să facă (și, uneori, să desfacă…). Și dacă cineva se încăpățânează să-i impună un nume familiar, un rol sigur, Dumnezeu “dă harul”… surprizei. Ioan, în fond, este un iregular. În toate sensurile. Și tocmai acest iregular nu a pregetat să semnaleze, în cea mai perfectă ortodoxie, prezența și identitatea lui Cristos. Cine știe dacă în seminarii, și la novici, împreună cu “solida formare” necesară, se preocupă cineva să pregătească persoane “surprinzătoare”. Surprinzători, bine înțeles, chiar pentru educatori…

Câți ani de noviciat?

Se ridică spontan un dubiu. Vocația și misiunea lui Ioan apar cu totul originale, irepetabile, inimitabile. Pare că a sărit de-a dreptul peste faza comună de pregătire, din momentul când era “plin de Duhul Sfânt” din “sânul mamei sale” (Lc 1,15), și “mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Dar nu este așa. Ioan a îndeplinit noviciatul său în acel ambient puțin artificial care este deșertul. Și evanghelia ne informează: “A trăit în ținuturi pustii până în ziua manifestării sale către Israel”. (Lc 1,68). Și am fi curioși să știm cât a durat această ucenicie aspră.

De ce deșertul? Ioan avea nevoie să se îndepărteze, să trăiască în singurătate, pentru a nu lipsi de la întâlnirea decisivă, “să recunoască” prezența Domnului în mijlocul nostru. Avea nevoie să se obișnuiască cu tăcerea pentru a descoperi cuvântul esențial. Avea nevoie – cum spune un călugăr antic din aceeași rasă – să practice sălbăticia pentru a umaniza lumea. Avea nevoie să se ascundă, să se sustragă, pentru a întlni cu adevărat pe oameni. Singurătatea lui Ioan este o singurătate “aglomerată”, de tip comunicativ. Nu aș spune nici “deranjată”. Dimpotrivă el deranja pe alții. Voi fi ingenios. Dar consider că acea experiență să fie valabilă și astăzi. Și că, înainte de a fi pregătiți să înfruntăm mulțimea, trebuzie să avem curajul de a înfrunta deșertul. Și că, oricum, acele persoane le putem găsi în piață, dar numai în deșert le “întâlnim” cu adevărat.

Mirele nu favorizează cariera prietenului

După cum relatează Paul în discursul ținut în sinagoga din Antiohia (lectura a doua), Ioan spunea “la sfârșitul misiunii sale”: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiți voi că sunt!” Evident cineva terminase prin a identifica pe un Altul. Prin a-și da seama de un Altul. Ioan reacționează hotărât în fața acestei confuzii de roluri, pune lucrurile la punct: “Vine după mine unul…” Ioan lasă spațiu pentru Altul. Repartizează totul. Nu păstrează pentru sine nici o bucățică, cu atât mai puțin pentru monumentul propriu.

“Eu nu sunt” este identitatea sa. “Nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” scrisoarea sa de acreditare. Interesantă notația: “la sfârșitul misiunii sale”. Ioan a crescut, s-a maturizat destul pentru… a dispare, a se anula. “El trebuie să crească iar eu să mă micșorez” (Io 3,30). Ioan știe să se facă ascultat, trezește o așteptare, desfășoară rolul său de pregătitor, dar nu are nici o pretenție de a se impune atenției, să câștige o popularitate ușoară, chiar sub pretextul de a deschide mai bine calea pentru un Altul. Ioan știe că unicul chip de a pregăti calea pentru Cristos, constă în a se trage de o parte. Pana lui Luca trasează două linii paralele. Două vestiri. Două relatări ale nașterii. Două șederi în deșert.

Acum când s-au întâlnit, la lumină, și nu numai în clandestinitatea sânului matern, s-ar părea logic ca Ioan să profite de conivența sa, de familiaritate și chiar de rudenia cu Cristos. Dimpotrivă precursorul nu trage nici un avantaj din poziția sa privilegiată pentru cariera sa. Din acel moment, din contra, începe de-a dreptul un drum descendent, de obscuritate. Și o face fără murmur, dimpotrivă cu o bucurie perfectă: “Prietenul mirelui… tresaltă de bucurie la glasul mirelui. Acum această bucurie a mea este împlinită” (Io 4, 29). Ioan nu se așază la umbra lui Cristos (“a se micșora” este un lucru diferit de a trăi în umbra unui mare personaj, ceea ce este un fel de a străluci, fie chiar din lumina reflectată).

Nu devine trâmbițașul Regelui. Mesagerul, glasul neliniștitor, “spada ascuțită”, “săgeata ascuțită” (prima lectură), dar nu desigur trâmbițaș. Nici înainte nici după aceea. Chiar și pentru că acel Rege nu a avut nevoie niciodată de trâmbițași de curte. Cine știe dacă, cel puțin la sfârșit (preferabil chiar în cursul) misiunii, împlinite cu o totală dăruire și transparență, fiecare dintre noi ar găsi curajul de a decepționa pe fanatici, pe idolatri, care nu lipsesc niciodată: “Eu nu sunt ceea ce vă gândiți voi că sunt…” “După mine vine unul…” Și veți fi fericiți de a descoperi diferența abisală. În avantajul vostru deplin.

Ar fi grotesc dacă cineva însărcinat să pregătească sărbătoarea mirelui, ar sfârși prin a uita că cel sărbătorit nu este el! (dar este un grotesc pe care mulți, din păcate, și-l însușesc cu multă seriozitate și convingere…). Ioan a primit ca răsplată pentru fidelitatea proprie pentru cauză (jubileul profetic) o ședere gratuită în închisoarea din Macheronte, încheiată cu o mare sărbătoare la care el a fost, în sensul literal al cuvântului, victima.

Dumnezeu ne iartă “în zadar”…

Nu știu dacă Ioan, în anumite momente de descurajare de înțeles, a lăsat să-i scape expresii pe care liturgia de astăzi, le împrumută de la Isaia, și pare să le pună pe buzele sale: “În zadar m-am trudit, pentru nimic și în zadar mi-am consumat forțele…” Aș fi ultimul care se scandalizează dacă s-a gândit sau a spus așa. Însăși Evanghelia ne lasă să întrevedem drama sa. Siguranța de mai înainte (“Iată Mielul lui Dumnezeu!”) a lăsat locul dubiului, al chinului (“Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe un altul?”, Mt 11,3). În sfârșit, simțea o oarecare oboseală ca să-l accepte pe acel Isus. S-ar părea că Altul se distrează să dezamăgească sau să dezmintă pe precursorul său cu “limba ascuțită”.

Oricum nu se manifesta, nu se impunea conform stilului pe care el îl imagina. “La sfârșitul misiunii sale” a devenit, fără voie, predicator de curte. Natural neascultat (a trezi curiozitatea nu înseamnă să fii luat în serios). Ioan se regăsea, ca și noi aproape toți, cu mâinile goale și cu impresia că a greșit, dacă nu tot, cel puțin ceva, și cine știe ce anume. “În zadar m-am trudit și în zadar mi-am consumat forțele…” Dumnezeu nu se miră dacă ne gândim și spunem acele fraze de descurajare. Nu observă tânguielile noastre “în zadar” sau “pentru nimic”.

Ne lasă să le spunem. Ni le iartă. Pentru El nu contează că noi repetăm în mod obsesiv, plângând, acel în zadar. Important în ochii săi este că ne-am “trudit cu adevărat și “am consumat “forțele”. Nu ne va judeca pentru “în zadar”, sau pentru ceea ce pare pentru noi “pentru nimic”. Vom fi judecați, în privința misiunii noastre, despre eforturile depuse și despre energiile pe care nu le-am cruțat, și despre prețul pe care l-am plătit, nu despre rezultatele obținute…