Predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul Ioan Apostol
Anul U
Lecturi:
1Ioan 1,1-4
Ioan 20,2-8

Autori

pr. Paul Butnaru
pr. Felician Tiba
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Sfântul Ioan, apostol şi evanghelist

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Iaşi

Suntem încă în timpul Crăciunului. Bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus domneşte încă în inimile noastre. Dar iată că Biserica ne propune astăzi sărbătoarea sfântului Ioan, apostol şi evanghelist. Vrea oare Biserica să ne scoată astfel din atmosfera Crăciunului? Căutând să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi, Vom vedea cât de strâns legată este ea de sărbătoarea Crăciunului. Ba, mai mult, vom înţelege că ea trebuie de fapt să ne conducă la o trăire autentică şi deplină a evenimentului din Betleem.

Sărbătoarea Crăciunului este fundamentată pe două elemente: un eveniment şi mărturia despre aceste eveniment. Evenimentul este împlinirea promisiunii unui Mântuitor: Cel promis de veacuri, Mesia, nu mai e acum doar obiectul unei făgăduinţe, obiectul unei speranţe de atâta timp purtate în inimi, ci el este un om, un prunc vegheat de Maria şi Iosif, un prunc pe care păstorii îl găsesc într-o iesle. Bucuria lor provine tocmai din ceea ce au văzut, au auzit şi au putut să atingă cu privire la cuvântul vieţii. Mărturia pe care ei ne-o dau este capabilă să aducă şi în inimile noastre bucuria Crăciunului. Dar să privim puţin spre mărturia pe care o dă sfântul Ioan. De această dată nu mai este vorba despre un prunc aşezat într-o iesle, ci de Isus care a trăit în Israel, care a predicat, a făcut minuni, a murit pe cruce şi apoi a înviat.

Mărturia pe care ne-o dă sfântul Ioan e strâns legată de evenimentul naşterii lui Isus, căci ea ne ajută să înţelegem întreaga semnificaţie a Crăciunului. Semnificaţia întrupării nu poate fi înţeleasă pe deplin rămânând doar la “momentul Betleem”. Ea trebuie văzută în lumina întregii vieţi a lui Isus şi, mai ales, în lumina evenimentelor finale ale acestei vieţi pământeşti, adică moartea şi învierea răscumpărătoare. Prin urmare, dacă mărturia acelora care au fost prezenţi lângă ieslea pruncului a fost capabilă să trezească bucuria în inimile noastre în aceste zile ale Crăciunului, de ce nu ar fi capabilă mărturia lui Ioan să amplifice această bucurie?

Sărbătoarea de astăzi arată sensul sărbătorii de acum două zile, arată unde trebuie să conducă bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus legând-o de împlinirea acestei naşteri, care este învierea lui Cristos. Aşadar, sărbătoarea de astăzi nu umbreşte bucuria Crăciunului, ci o împlineşte, o orientează. Este drept că poate lasă în urmă euforia nopţii sfinte, dar face ca această bucurie să fie angajantă şi activă. Am făcut însă referinţă la mărturia lui Ioan şi la credibilitatea sa. Care este fundamentul acestei credibilităţi? Văzând cine este sfântul Ioan pe care îl sărbătorim astăzi, vom afla şi cât de adevărată poate fi mărturia lui. Aşadar, cine este sfântul Ioan?

Ioan locuia la Betsaida şi făcea parte dintr-o familie evreiască de condiţie socială oarecum bună; aceasta o putem deduce din faptul că tatăl său avea angajaţi zilieri. Ocupaţia lui Ioan era una foarte răspândită, aceea de pescar. Preocupările sale însă nu priveau doar viaţa materială, ci şi pe cea spirituală. Astfel, Ioan arată un interes deosebit faţă de predica lui Ioan Botezătorul, al cărui discipol şi este. De fapt, prezenţa sa în apropierea Botezătorului este aceea care prilejuieşte întâlnirea cu Isus. Primul contact cu Isus este realizat la îndemnul Botezătorului. Acesta, arătându-l pe Isus lui Ioan şi lui Andrei, fratele lui Simon Petru, le-a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” ( In1,36) Cei doi discipoli înţeleg în aceste cuvinte o invitaţie la a-l urma pe Isus şi merg îndată după dânsul. Ajungându-l din urmă, îl întreabă unde locuieşte. Drept răspuns, sunt invitaţi să-l urmeze, iar ei îl însoţesc şi rămân cu el în ziua aceea. Acest prim contact direct cu Isus, chiar dacă nu va fi definitiv (pentru că Ioan s-a întors apoi acasă) este oricum marcant. Înţelegem acest lucru din faptul că, mult timp mai târziu, când va scrie Evanghelia, Ioan va menţiona acest moment şi va preciza până şi ora: “Era pe la ceasul al zecelea” ( In 1,39), adică pe la ora patru după-amiază.

După această primă întâlnire urmează chemarea sa în grupul celor intimi ai lui Isus, în grupul apostolilor. Aceasta se petrece în timpul unei zile obişnuite când era la muncă cu fratele său, cu tatăl şi cu zilerii săi. Disponibilitatea de care dau dovadă cei doi fii ai lui Zebedeu este evidentă şi este notată şi de Evanghelii: “Ei îl lăsară pe Zebedeu, tatăl lor, în barcă, împreună cu zilierii, şi plecară pe urma lui” ( Mc 1,20). Este de presupus astfel faptul că Ioan a reflectat îndelung şi a povestit şi altora, mai ales fratelui său, experienţa primei sale întâlniri cu Isus. În această urmare a lui Isus în care s-a angajat din momentul chemării, el va rămâne fidel toată viaţa.

Ioan va creşte la şcoala lui Isus. Era cel mai tânăr dintre apostoli. Atitudinea lui Isus era predilectă faţă de dânsul. Acest lucru era în parte justificat şi de poziţia sa de mezin al grupului celor apropiaţi lui Isus. Pe de altă parte, Cristos a simţit la dânsul capacitatea mare de a ibi şi nevoia de a fi iubit. Ceea ce-l caracterizează pe Ioan este, pe de o parte, ataşamentul faţă de Isus, dar, pe de altă parte, orgoliul şi ambiţia, sentimente care însă se vor transforma în gelozie sfântă. Să nu ne închipuim, deci, că era un caracter modest, temperat. Nicidecum. Atât el, cât şi fratele său sunt numiţi Boanerges, fiii tunetului. Oare primesc ei această denumire fără temei? De asemenea, doar ei ridică pretenţia, e drept prin glasul mamei lor, de a ocupa locurile de frunte în împărăţia pe care o va instaura Cristos. Disponibilitatea ce o afirmă de a înfrunta orice pentru a merita aceste locuri arată cât de mult şi le doreau. Această ambiţie a sa însă nu trebuie văzută niciodată separat de dragostea şi ataşamentul său faţă de Isus. Astfel, trecând pe lângă un sat de samariteni ce-l refuzaseră pe Isus, Ioan cere distrugerea acelui sat prin foc ceresc (cf. Lc9,53-54). De asemenea, văzând un om care scotea diavoli în numele lui Isus, fără a fi însă unul dintre cei apropiaţi lui, adică din grupul apostolilor, Ioan se arată intrigat (cf. Mc9,38-40). Toate acestea exprimă, de fapt, iubirea geloasă pe care el o nutreşte faţă de Isus. O iubire ce nu admite nici refuzul samaritenilor, nici o posibilă subminare a autorităţii lui Isus de către un israelit străin. Atitudinea lui Ioan dovedeşte modul greşit în care el a înţeles iniţial împărăţia pe care Isus venise să o aducă, precum şi modul în care acţionează Isus. Cristos însă, în faţa acestui caracter şi a acestei atitudini, nu îl îndepărtează. Dimpotrivă, apropiindu-l tot mai mult de sine, îl va face să simtă cel mai bine dintre toţi apostolii iubirea sa divină.

Raportul lui Isus cu Ioan este unul cu totul particular. Ioan însuşi recunoaşte acest lucru, căci în Evanghelia pe care o scrie el nu se indică niciodată pe nume, ci se numeşte permanent “ucenicul pe care îl iubea Isus” (In13,23). Expresia indică atitudinea particulară a lui Isus faţă de Ioan, atitudine recunoscută şi acceptată şi de ceilalţi apostoli care la Cina de Taină îi cer să-l întrebe pe Isus cine este cel ce îl va vinde. Ataşamentul lui Isus faţă de Ioan se exprimă şi prin diferitele misiuni pe care i le încredinţează. Astfel, lui şi lui Petru le cere să-i aducă măgăruşul pe care va intra glorios în Ierusalim în ajunul pătimirii sale; tot lor le încredinţează pregătirea ultimei cine (cf. Lc22,8). Dragostea ce i-o poartă o dovedeşte şi faptul că îl face martor al unor evenimente pe care le experimentează doar câţiva apostoli. Este vorba despre învierea fiicei lui Iair, de schimbarea la faţă de pe Tabor, de agonia din Ghetsemani. De asemenea, deşi la nunta din Cana Evanghelia precizează că Isus era cu ucenicii săi, doar Ioan relatează acest eveniment şi minunea schimbării apei în vin (cf. In2,1-12). Intimitatea dintre Isus şi Ioan îşi găseşte expresia cea mai frumoasă în gestul plin de afecţiune de la Cina de Taină, când Ioan, stând lângă Isus, îşi aşază capul pe pieptul Mântuitorului (cf. In13,23). Acest gest este unul dintre puţinele capabile să exprime profunzimea schimbului de iubire dintre Isus şi ucenicul pe care îl iubea.

Atitudinea lui Isus faţă de Ioan nu rămâne fără răspuns. Expresia acestui răspuns este, mai ales, fidelitatea sa în urmarea Învăţătorului său. Odată ce a simţit iubirea lui Isus, el nu mai poate permite să fie despărţit de cel de care este iubit şi pe care îl iubeşte. Astfel, începând patima, atunci când ucenicii se ascund înspăimântaţi, atunci când până şi Petru, care jurase că nu se va despărţi de Isus, îl neagă, Ioan îl urmează cu fidelitate. În faţa lui Isus suferind, la picioarele crucii, alături de Maica sfântă şi de alte câteva femei, se află şi Ioan (cf. In19,26). Şi aici, în acest moment de maximă suferinţă a Mântuitorului, atitudinea de iubire şi încredere faţă de Ioan este exprimată prin faptul că Isus o încredinţează pe Maria lui Ioan ca mamă şi pe Ioan Mariei ca fiu (cf. In19,27). Majoritatea teologilor văd în prezenţa lui Ioan lângă cruce imaginea prezenţei întregii omeniri la moartea lui Isus. Astfel, Ioan este reprezentantul omenirii martoră la răstignirea Mântuitorului său. Gestul încredinţării lui Ioan şi a Mariei unul altuia ca testament al lui Isus capătă astfel o semnificaţie cu totul aparte: Maria devine mama noastră. Ioan o va lua într-adevăr pe Maria la el.

Dar să revenim la întrebarea de la început: este credibilă mărturia pe care o dă Ioan? Mai încape vreun dubiu în această privinţă acum, când ştim ce raport a existat între Isus şi Ioan? Mărturia sa, aşadar, nu se bazează pe zvonuri, pe vorbe auzite de la alţii despre Isus, ci, cum spune chiar el şi cum am auzit în prima lectură, “ceea ce urechile noastre au auzit, ceea ce ochii noştri au văzut şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii”, aceea ne vesteşte. Cartea Faptele Apostolilor menţionează apoi faptul că Ioan şi Petru, ameninţaţi de capii religioşi ai iudeilor şi îndemnaţi să nu mai predice, vor răspunde: “Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20).

Dar noi, noi de ce putem să nu vorbim despre aceste minunate lucruri pe care le-am aflat şi le trăim? Ce ne face pe noi mai puţin datori de a da mărturie în faţa acestui mesaj? Ce ne opreşte să dăm mărturie despre misterul vieţii? Oare ruşinea? Sau poate puţina credinţă ce o avem?

Aşadar, ce l-a determinat pe sfântul Ioan să dea mărturie? Ce l-a făcut capabil să dea această mărturie? Răspunsul este acelaşi: iubirea. Iubirea pe care el a simţit-o stând la pieptul lui Isus; iubirea căreia el i-a răspuns cu iubire. Atitudinea sa faţă de Isus este caracterizată de o iubire şi o credinţă permanentă şi în continuă creştere. Evanghelia de astăzi notează momentul descoperirii mormântului gol de către Petru şi Ioan şi precizează: “a văzut şi a crezut”. Iubirea pe care Isus i-a arătat-o lui Ioan ne-o arată şi nouă. Aşa cum Isus l-a iubit pe Ioan, ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Sfântul Ioan ne arată astăzi cum trebuie să răspundem acestei iubiri. Cum? Iubind! Este necesar acest răspuns al nostru?

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot: “Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Şi acum există răul şi oameni răi”. Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse: “Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Şi acum există mizerie şi oameni murdari în lume”. “Săpunul”, spuse fabricantul, “ajută numai dacă este folosit, numai dacă se aplică în practică”. Şi preotul răspunse: “Creştinismul la fel!”

Aşadar, este necesar răspunsul nostru de iubire? Da, dacă vrem să nu mărturisim o credinţă moartă. Dumneavoastră suportaţi mizeria? Nu cred. Deci folosiţi săpunul. De ce oare atunci putem trăi uneori credinţa, sau credem că o trăim cu adevărat, fără iubire?

Aceasta ne învaţă sfântul Ioan astăzi: să trăim credinţa pentru care el dă mărturie cu atâta tărie şi să mărturisim această credinţă prin iubire. Vă întreb: credeţi cu adevărat că Isus s-a născut, aşa cum am sărbătorit acum două zile? Dacă credeţi, cum dovediţi această credinţă? Sau nu cumva sărbătoarea Crăciunului încă nu a venit cu adevărat în inimile şi în viaţa noastră? Dacă nu a venit, atunci să ştiţi că Isus aşteaptă să se nască. El urmează să coboare pe altar în speciile euharistice. Să-l primim în inimile noastre şi să-l purtăm prin iubire!

 

* * *

 

Sf. Ioan, apostolul şi evanghelistul

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

În ultimul timp am avut şi vom continua să avem multe campanii electorale. Cei înscrişi în cursa pentru alegeri se dau de “ceasul morţii” numai să convingă electoratul să-i voteze. De cele mai multe ori însă, o dată aleşi, uită ce au promis în campania electorală, uită de cei încredinţaţi prin mandat şi de cele mai multe ori, uită şi de ei înşişi. Puterea îi orbeşte!

În sărbătoarea Sf. Ioan, apostolul şi evanghelistul, Biserica ne propune un fel de campanie electorală. De data aceasta candidatul la alegere este Isus Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, cel căruia Ioan alege să-i facă campanie. În ce fel?

Despre modul de campanie specific lui Ioan ne vorbesc astăzi ambele lecturi; şi cea luată din Prima Scrisoare a Sf. Ioan şi evanghelia.

Pentru început, lectura întâi:

Ioan îi asigură pe cititori că va scrie despre Isus Cristos doar ceea ce a auzit, ceea ce a văzut, ceea ce a pipăit cu mâinile sale. El însuşi e entuziasmat de darul vieţii pe care o văzuse, care era la Tatăl din veşnicie şi care la timpul cuvenit s-a întrupat în Fiul său, Isus Cristos. Nu putea Ioan să ţină o aşa bucurie doar pentru el. Simţea că trebuie s-o împărtăşească iar acum avea ocazia să o facă. Intenţia e clară, ca cei care ascultă la rândul lor mesajul propus, să-şi dea asentimentul credinţei în Isus Cristos.

Atunci când în campania electorală, un candidat, este serios, sincer, dacă se poate vorbi de sinceritate, bun organizator, dar şi cunoscut, şansele ca el să câştige alegerile sunt destul de mari. Dacă respectivul s-a remarcat şi prin câteva fapte faţă de comunitate, de ţară, ori faţă de cei care urmează să voteze, reuşita e garantată.

Faptele lui Isus Cristos erau clare, Ioan le văzuse. Îi ascultase predicile, fusese martorul atâtor minuni, ştia bine cine este Isus, de aceea are curajul să-l propună spre a fi ales nu numai de o anumită categorie, ci de toată lumea, de întreaga creaţie şi aceasta “pentru ca bucuria să le fie deplină”.

Promisiunile făcute de Ioan nu sunt de ordin material. Ioan nu promite reuşită pe acest pământ celor care îl vor “vota” pe Isus ca şi coordonator al proiectelor vieţii lor, ci promite doar atât: bucurie.

Poate că omului modern de astăzi, o astfel de promisiune îi este total lipsită de substrat real. Oamenii de astăzi se pare că vor ceva palpabil; vor bani, maşini, case etc. Bucuria oamenilor de astăzi este în consumism, în cine e mai puternic, cine strigă mai tare, cine poate păcăli mai mult.

Sf. Ioan ne îndeamnă să învăţăm, să propunem, să trăim doar ceea ce el a văzut, a auzit, a atins cu mâna lui, toate acestea legate de Cuvântul vieţii. Pentru Ioan, adevărata bucurie este Isus Cristos care transcende această lume, care depăşeşte momentele de disperare, de neajunsuri, care nu este interesat decât de sufletul omului şi nu de avuţia lui.

Ne invită Ioan să intrăm astăzi în sufletul nostru şi să vedem dacă în el mai este bucurie, dacă mai găsim ceva din copilul din noi, care se bucura şi de cel mai mic gest de iubire, care nu purta ranchiună, care nu înjura, care era iubitor cu toţi.

Astfel se explică şi fuga lui Ioan din evanghelia de astăzi. Ioan, alături de Petru, se întrec în a alerga la mormântul gol. În sufletul lor era şi bucurie şi teamă; bucurie pentru că Isus nu mai era în mormânt, semn că înviase, teamă pentru că, dacă nu ar fi fost adevărat.

Ajungând însă la mormânt şi intrând în el, cei doi au o mare revelaţie; Isus Cristos, bucuria lor, înviase.

Cine iubeşte cu adevărat, chiar şi aleargă, numai să întâlnească persoana iubită. Ioan este un astfel de apostol. Ţinea prea mult la Isus, văzuse prea multe minuni, ascultase prea multe cuvinte pline de viaţa şi lumină şi nu l-ar fi putut trăda pentru nimic în lume.

Isus Cristos era de fapt răspunsul principal la toate problemele sale, iar aceasta a dovedit-o mai ales sub cruce, când a aşteptat un ultim răspuns, când Isus i-o încredinţează pe mama sa. Mai mult decât atât nu era posibil.

Prin celebrarea Euharistiei ca apostol avea să i se ofere şi pe sine, pentru moment însă Isus era acolo şi era viu, era lumina şi bucuria vieţii lui.

Poate ne-am fi aşteptat la un alt text evanghelic pentru împrejurările în care ne aflăm, poate ceva legat de naşterea lui Isus, Biserica însă propune acest fragment tocmai pentru a arăta noua naştere a lui Isus de după înviere.

De data aceasta s-a născut sau a înviat, mai bine zis, nu doar Isus, ci întreaga creaţie, care prin patima, moartea şi învierea sa, o răscumpărase.

De data aceasta mormântul devine un nou Betleem, unde nu mai sunt păstori sau magi care să-l caute pe Isus după steaua sau după îndemnul îngerilor, ci sunt apostolii care au fost înştiinţaţi direct de Isus că, chiar dacă va muri, va învia, adică se va “naşte” din nou, din sânul pământului.

Apostolii iau locul păstorilor şi al magilor, iar Ioan este printre ei, el însuşi un tânăr căutător de stea, de steaua vieţii, de Dumnezeu.

Şi cei doi apostoli găsesc în mormânt giulgiurile aşezate, unul la cap şi unul la picioare, giulgiuri în care fusese înfăşurat Isus, aşa cum şi păstorii l-au găsit pe prunc înfăşat şi culcat în iesle.

Între scutece şi giulgiuri este o vădită asemănare. Şi unele şi altele sunt haine, şi unele şi altele sunt folosite de către oameni şi aparţin omului, nu animalelor.

Venind Isus în lume, este înfăşat în scutece, cu alte cuvinte, este înfăşat în ceea ce ţine de oameni, cu umanitatea noastră, iar după înviere, lasă giulgiurile înfăşurate, unul la cap şi unul la picioare, cu alte cuvinte lasă omenitatea aranjată, din cap până în picioare, în întregime, iar el învie pentru a ne arăta care va fi şi vocaţia noatră.

Apostolul Ioan este apostolul semnelor. Astăzi suntem invitaţi să citim în semnele pe care ni le propune şi de care ne asigură că sunt autentice şi aceasta pentru că el a transmis doar ceea ce a experimentat.

Fie ca apostolul şi evanghelistul Ioan să mijlocească la Isus Cristos şi pentru noi capacitatea de a citi în semnele timpului, de a discerne care este voinţa lui pentru noi şi să ne dea curajul să alergăm spre el, chiar dacă la prima vedere se pare că alergăm spre un mormânt gol. El nu e gol, ci e plin cu o omenitate răscumpărată, iar Isus e afară, e lângă noi. Trebuie doar să continuăm munca începută de apostoli, de a-l descoperi în grădinar, în cel care merge pe mare, în cel care pregăteşte masa, în aproapele nostru. Amin. Cu vine votaţi?

 

* * *

 

Sfântul Ioan – apostol şi evanghelist

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În duminicile dinainte de Crăciun l-am avut drept călăuză pe Sf. Ioan Botezătorul. Cine altul ar fi fost mai potrivit decât el să ne arate cum să-l aşteptăm pe Domnul şi cum să ne pregătim pentru venirea lui? După ce am celebrat Întruparea Cuvântului în lume, îl alegem drept călăuză pe un alt Ioan: sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. El ne învaţă cum să-l iubim cu înfocare pe Isus şi cum să mergem pe urmele lui.

Ioan, frate cu un alt apostol, cu Iacob, s-a născut la Cafarnaum, pe malul lacului Ghenesaret. Îşi întreţinea existenţa cu pescuitul. Se pare, totuşi că ar fi avut ceva avere, din moment ce tatăl său îşi permitea să aibă în proprietate o ambarcaţiune pentru pescuit şi muncitori angajaţi ca să-l ajute. Într-o zi, pe când Isus trecea pe acolo, Ioan este chemat la “Şcoala lui Isus“. Evanghelia ne spune că “a lăsat barca şi pe Tatăl său” (cu alte cuvinte, a lăsat tot ce avea) şi l-a urmat pe Isus.

Cu două zile în urmă am celebrat Naşterea Mântuitorului. Ieri, prin moartea de martir a Sfântului Ştefan am evocat Patima lui Cristos. Iar astăzi Liturgia Bisericii ne propune spre meditare Învierea Domnului. În dimineaţa zilei de Paşti Maria Magdalena aleargă într-un suflet la apostoli pentru a le duce vestea uluitore: “L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde l-au pus”. La această veste ies în evidenţă doi dintre apostoli: unul este Simon Petru, celălalt este “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Ioan era acesta. Isus îl prefera. De aceea printre ceilalţi ucenici apar manifestări de invidie. Nu că pe ceilalţi nu i-ar fi iubit. Însă, aşa cum o mamă îşi iubeşte toţi copiii, şi pentru toţi şi-ar da viaţa dacă ar fi nevoie, totuşi pentru cel mai mic, fiind mai nevinovat, are o predilecţie. Era – desigur – normal ca în “familia” celor 12 apostoli Isus să iubească în mod deosebit pe Ioan, care, potrivit tradiţiei era cel mai tânăr şi singurul dintre ei care se pare că nu a fost căsătorit. Prin modul în care descrie episodul din dimineaţa învierii, Ioan scoate în evidenţă două lucruri: mai întâi îl “împinge” înainte pe Petru. Petru este cel care a intrat primul în mormântul din care Isus tocmai înviase de puţin timp. Ioan subliniază astfel că Petru este primul în ceea Ce priveşte autoritatea cu care l-a investit însuşi Isus: “Eu îţi zic că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porţile iadului nu o vor birui”. În al doilea rând evanghelistul scoate în evidenţă faptul că el însuşi este primul în ceea ce priveşte iubirea şi credinţa. Ioan a intrat în mormânt, a văzut şi a crezut în Domnul Cristos cel Înviat din morţi. Alegerile lui Dumnezeu sunt adesea pline de mister şi neînţelese. Fiecare dintre noi am primit o chemare: chemarea botezială, chemarea la viaţa de familie, chemarea la viaţa consacrată sau la diferite slujiri, chemarea la viaţa politică şi în alte domenii sociale. Ei bine, Ioan a primit vocaţia de a fi “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Chemarea lui Ioan este adresată şi nouă tuturor: e chemarea în marea familie a Bisericii lui Cristos ca membre vii ale Trupului său Mistic, e chemarea de a fi – asemenea lui Ioan – iubiţi şi preferaţi ai lui Cristos.

Cardinalul Albino Luciani cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, a făcut odată o afirmaţie care a stârnit o oarecare uimire. “Dumnezeu - spunea el la o predică – nu este Tată. Ba mai mult, el nu este Mamă. Dacă pe toţi ne iubeşte cu o inimă de Tată, pe noi care ne-am consacrat lui ne iubeşte cu o inimă de Mamă”. Pe tânărul care a venit odată la Isus pentru a se informa ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică, Evanghelia ne spune că “Isus l-a fixat cu privirea şi l-a îndrăgit”. Însă, refuzând chemarea lui Isus acel tânăr a ales tristeţea, căci, spune Evanghelistul: “a plecat foarte trist“. Ioan, cel care a lăsat “barca şi pe tatăl său“, adică tot ce avea, şi l-a urmat pe Isus, a ales bucuria, tinereţe fără bătrâneţe. În iconografia din toate timpurile, Ioan este singurul dintre apostoli care e reprezentat fără barbă, cu părul căzând în valuri pe umeri cu trăsături ale feţei aproape feminine, voind să arate tinereţea lui deşi a trăit mai mult decât toţi apostolii. Nimeni desigur, nu şi-l poate imagina pe Ioan bătrân. Iubirea l-a păstrat veşnic tânăr. Probabil că pe chipul său nu se vedea nici semnele fizice ale bătrâneţii căci apostolii intră în panică şi-l întreabă pe Isus: “Dar cu acesta ce va fi? Nu va muri? Nu va mai îmbătrâni?“. Descoperind iubirea supremă Ioan nu a mai îmbătrânit niciodată. Iar noi, dacă am descoperit iubirea am descoperit secretul tinereţii.

Un renumit călugăr din Torino – Padre Mariano – se întreba odată: “Cine este bătrân?” Şi tot el răspunde: “Bătrân este cel care nu are pe nimeni în inimă şi nu se simte în inima nimănui”. Şi din nou se întreabă: “Cine este tânăr?” Apoi tot el răspunde: “Tânăr este acela care are pe cineva în inimă şi se simte în inima cuiva”.

Trei învăţături preţioase desprindem pentru viaţa noastră sufletească din celebrarea sărbătorii de astăzi: Ioan a fost apostolul sfintei Euharistii, a fost apostolul Sfintei Inimi a lui Isus şi a fost apostolul Sfintei Fecioare Maria. A fost Apostolul Sfintei Euharistii nu numai pentru faptul că el împreună cu sfântul Petru au fost cei ce au pregătit sala Cenacolului pentru Cina de pe urmă, sau pentru că în acea seară şi-a plecat capul pe pieptul lui Isus. Ci şi pentru că în Evanghelia sa descrie cel mai frumos şi mai profund despre iubirea lui Isus care ni s-a dăruit cu totul – Trup şi Sânge – în Sfânta Euharistie. Şi ne stă ca martor în această privinţă capitolul VI al Evangheliei sale.

A fost Apostolul Sfintei Inimi a lui Isus pentru că la Cina de Taină a ascultat bătăile înflăcărate ale acestei inimi şi pentru el singur dintre apostoli a văzut de pe Calvar cum soldatul roman a străpuns coasta şi Inima Preasfântă a Mântuitorului; a înţeles atunci, după cum reiese din Evanghelia sa că aceea este inima din care “vor curge râuri de apă vie“, râuri ce vor naşte Biserica – Mireasa lui Cristos. A fost Apostolul plin de grijă a Maicii Preacurate, căci din înălţimea Crucii, acolo pe Calvar, lui îi încredinţează Isus pe însăşi Mama Sa ca pe o comoară: “Fiule, iată pe Mama ta” Şi din ziua aceea Ioan a luat-o la sine pe Maria, iubind-o şi respectând-o ca pe propria lui mamă.

Aceste trei exemple suntem îndemnaţi să le urmăm şi noi: o împărtăşanie cât mai frecventă, o comuniune cât mai strânsă cu Cristos, Capul şi Mirele Bisericii. Apoi să avem un cult deosebit acordat Inimii pline de îndurare şi de dragoste a lui Isus devoţiune aleasă către Inima Sa, care şi astăzi continuă să bată la fel de înfocat ca odinioară în Cenacol. Să avem şi noi faţă de Maria – Mama lui Isus – aceeaşi iubire şi acelaşi devotament pe care l-a avut Sfântul Ioan. Mântuitorul nu i-a spus pe Cruce: “Fiule, iată mama mea!”. ci i-a spus: “Fiule, iată Mama ta!“. Prin el, Isus o încredinţează pe Maria, comoara sa cea mai de preţ, întregii Biserici. Maria, mama lui Isus, este şi mama noastră. Suntem datori să ne arătăm faţă de Maria recunoştinţa pe care o datorează fiii mamei lor. Punând în practică aceste două virtuţi ale Sfântului Ioan putem fi îndreptăţiţi că într-o zi vom deveni şi noi, fiecare, “preferaţii” lui Isus şi că vom beneficia – împreună cu toţi sfinţii în cer – de harul de care Ioan s-a bucurat încă în această viaţă: acela de a asculta tainicele bătăi ale inimii înflăcărate de iubire a Mântuitorului.

Dominic Soare

 

* * *

 

Sfântul Ioan

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În fiecare zi a anului, calendarul creştin aminteşte unul sau mai mulţi sfinţi, care sunt pentru noi adevărate modele demne de urmat în viaţa noastră cotidiană.

Pentru ziua de astăzi, deşi suntem în octava Crăciunului, când inima ne este încă cuprinsă de bucuria solemnităţii naşterii pruncuşorului Isus la Betleem, într-un grajd sărac, Biserica ne propune spre comemorare, ca model de urmat pe sfântul apostol şi evanghelist Ioan, ucenicul iubit de Isus, aşa cum, de altfel, ne-a fost prezentat în evanghelia de astăzi, pe care tocmai am ascultat-o.

Din Evanghelia după sfântul Matei, ştim că sfântul Ioan este fratele sfântului Iacob Apostolul, fiu al lui Zebedeu şi al Salomeei. S-a născut la Cafarnaum, într-o localitate situată pe malul lacului Genezaret. Era de meserie pescar şi lucra împreună cu fratele său Iacob şi cu tatăl lor, Zebedeu. Sâmbăta era prezent la sinagogă, ca tot evreul pios. Aici asculta lecturile din Sfânta Scriptură, şi astfel a avut deseori ocazia să asculte profeţii referitoare la Mesia, la eliberatorul poporului.

Într-una din zile, aflându-se la pescuit împreună cu fratele şi cu tatăl său, sunt vizitaţi de Mesia însuşi, care le adresează celor doi fraţi o invitaţie: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Aceştia părăsind barca şi pe tatăl lor, au mers după el” (Mt 4,19-20). Ce i-a determinat să-l urmeze pe Isus? Ştiau cine este şi ce vrea de la ei? Cu siguranţă că prea multe nu ştiau. Iar ceea ce ştiau era prea puţin, însă important a fost răspunsul lor la chemarea lui Isus. Admişi la şcoala iubirii lui Isus, au învăţat să se lase modelaţi, asemenea lutului în mâna olarului, au învăţat să devină slujitori, mesageri ai iubirii adevărate în lume.

Apostolul Ioan nu era un înger, ci un om simplu, un tânăr feciorelnic şi plin de curaj, cu o credinţă capabilă să reziste în faţa suferinţei sau a încercărilor de orice fel. La început, necunoscând scopul misiunii lui Isus, avea impresia că acesta prin puterea sa şi prin minunile sale, va elibera poporul de sub jugul Imperiului Roman şi va instaura o nouă împărăţie, iar locul revendicat de el se cuvenea să fie la dreapta lui Isus. Însă Isus respinge dorinţa pur umană a apostolului Ioan, şi îi promite potirul suferinţei, potir pe care acesta îl acceptă când îl cunoaşte mai bine pe Isus.

Împreună cu sfântul Petru şi cu sfântul Iacob, apostolul Ioan este martor la evenimentele cele mai deosebite din viaţa lui Isus; este martor la învierea fiicei lui Iair, la minunea Schimbării la Faţă pe muntele Tabor, la patima şi moartea lui Isus pe cruce. A fost un apostol plin de zel, plin de curaj. A riscat mult stând în apropierea lui Isus, dar nu s-a lăsat cuprins de frică, ci din contra, chiar dacă în Vinerea Mare a fugit împreună cu ceilalţi apostoli în momentul arestării lui Isus, el s-a reîntors într-un timp relativ scurt şi a rămas alături de Preasfânta Maria la picioarele crucii, asistând astfel la ultimele momente din viaţa plină de suferinţă a lui Isus. Aici Isus i-a spus: “Fiule, iată mama ta” (In 19,27) şi din acel moment Ioan a luat-o la sine pe Maria acceptând-o ca mamă, şi astfel a încurajat-o în marea ei suferinţă provocată nu numai de răstignirea lui Isus, dar mai ales de lipsa de recunoştinţă a oamenilor.

Iconografia creştină îl prezintă pe sfântul Ioan cu o faţă de copil, cu o figură angelică ce iradiază lumină, inspiră iubire, voioşie, nevinovăţie. Cu toate acestea, sfântul Ioan este o persoană înfocată, capabilă să răbufnească în orice clipă. Să ne amintim cum, înainte de patima şi moartea sa, Isus împreună cu ucenicii se îndrepta spre Ierusalim trecând prin Samaria, popor care nu-i agrea pe evrei, şi care le-au interzis să treacă pe teritoriul lor, silindu-i, în acest fel, să facă un mare ocol. Apostolul Ioan, cuprins de indignare s-a apropiat de Isus, împreună cu sfântul Iacob şi au spus: “Doamne vrei să zicem să coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie? Dar Isus i-a mustrat şi le-a spus: Nu ştiţi oare cărui duh aparţineţi? Căci Fiul Omului nu a venit să distrugă lumea, ci a venit să o mântuiască” (cf. Lc 9,52-55), să o atragă la sine prin iubire, nu prin răzbunare sau prin violenţă.

Lăsându-se modelat de Isus, sfântul Ioan a învăţat să iubească şi să se dăruiască lui Isus. La Cina cea de Taină Isus i-a acordat privilegiul să-şi plece capul pe pieptul său. Câtă bucurie trebuie să fi simţit în acele momente când a avut fericita ocazie de a asculta bătăile inimii Fiului lui Dumnezeu, pentru ca pe parcurs să se conformeze voinţei iubitoare a lui Isus, să mărturisească cu tărie că “Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”(In 1,14).

Atât evanghelia, cât şi cele trei scrisori ale sale, nu ne spun nimic străin de experienţa lui directă. În prima lectură de astăzi, Ioan ne spune: “Noi vă vestim ceea ce am auzit, ceea ce am văzut, ceea ce mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii”(1In 1,1). De aceea, pentru Apostolul Ioan, Cristos este viaţa, este viţa din care noi ne tragem seva, existenţa, asemenea mlădiţelor, iar îndepărtarea noastră de Cristos aduce cu sine moartea, întrucât viaţa noastră se adapă de la acest izvor al vieţii, care este Cristos. Din experienţa pe care ne-a împărtăşit-o în evanghelia şi în scrisorile sale, putem spune că sfântul Ioan este un adevărat mărturisitor al vieţii şi al iubirii.

Iubirea este ideea de bază prin care sfântul Ioan arată lumii valoarea carităţii creştine (agape), care nu lasă nici cel mic loc urii, răzbunării, invidiei sau egoismului din noi. De aceea, iubirea faţă de aproapele are un rol important căci spune sfântul Ioan: “De zice cineva, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-l iubească” (1In 4,20).

Aceeaşi iubire predicată şi trăită de sfântul Ioan este şi pentru noi o punte de legătură cu Dumnezeu şi cu aproapele; ea nu face rău nimănui, ci face numai bine în jurul nostru. Sfântul Paul, în prima scrisoare către Corinteni, ne spune: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se mândreşte, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”(1Cor 13,4-6). În acest sens, scriitoarea spaniolă Isadora Duncan spune că “iubirea este tot ceea ce este mai necesar pentru a face această lume mai bună”. Aceste cuvinte elocvente ne ajută să înţelegem cel mai clar faptul că cel care iubeşte cu adevărat, nu poate fi capabil să facă rău aproapelui său, în care întotdeauna vede un frate, îl vede pe Cristos.

Într-o ţară de misiune, un misionar i-a întrebat, într-una din zile, pe cei pe care îi evangheliza: “Cum vă daţi seama când se sfârşeşte noaptea şi când începe ziua?” Unul din cei prezenţi acolo răspunse: “Când privesc de departe un animal şi reuşesc să-l disting dacă este un tigru sau o zebră”. “Nu” – răspunse misionarul. Un altul zise: “Când privesc de departe un copac şi reuşesc să-l disting dacă este sau nu de banane”. “Greşit răspunsul” – declară misionarul. “Atunci care este soluţia?” – întrebară ei. “Când privesc un om oarecare şi recunosc în el un frate, un tată, o mamă, o soră, pe Cristos întruchipat în cel sărac, închis, bolnav sau marginalizat – spuse misionarul. Dacă nu ştii să faci acestea, este încă întuneric în sufletul tău, chiar dacă soarele este sus pe cer”.

Această pildă conţine în sine mesajul iubirii lui Cristos, care este prezent în fiecare dintre noi, indiferent de religie, rasă sau orientare politică. Toţi suntem fraţi şi trebuie să ne conformăm viaţa noastră după principiul iubirii, adică aşa cum ne-a iubit Cristos, dându-şi viaţa pentru noi pe cruce.

De aceea, să ne întrebăm şi să răspundem în faţa propriei conştiinţe: care este relaţia mea cu aproapele, cu rudele, cu vecinii, cu colegii de serviciu sau de şcoală? Îi iubesc cu adevărat? Îl recunosc pe Cristos prezent în fiecare dintre ei? Dacă răspunsul este negativ, atunci ziua pentru mine nu există, căci dacă ar exista, aş înţelege că iubirea este una şi aceeaşi, indiferent că o manifest faţă de o persoană anume, sau faţă de toate persoanele. Aş înţelege, şi aş fi întru totul de acord cu sfântul apostol şi evanghelist Ioan că “iubirea este Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire, iar cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16).

Să-l rugăm pe Cristos să ne transforme în adevăraţi mesageri, apostoli ai iubirii sale divine, în această lume cuprinsă de ură, egoism şi răzbunare, pentru ca asemenea sfântului Ioan să ne conformăm voinţa noastră voinţei lui Isus, ca iubirea noastră să fie conformă cu iubirea Inimii Preasfinte.

Anton DIACU

 

* * *

 

Ucenicul pe care îl iubea Isus

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul Ioan apostol şi evanghelist, pe care îl sărbătorim azi, a fost fiul lui Zebedeu şi al Salomei din localitatea Betsaida. Fratele său mai mare se chema Iacob. S-au ocupat cu pescuitul, ca şi tatăl lor. Scriptura ne arată că se trăgea dintr-o familie de oameni cinstiţi şi credincioşi, dar şi ambiţioşi, după cum vom vedea. Ioan, cum aude că s-a ivit un profet pe malurile Iordanului şi prin pustiul Iudeii, merge şi se face ucenicul lui, împreună cu Andrei, fratele lui Simon-Petru. În momentul în care Botezătorul îl arată pe Isus drept Mielul care ia asupra sa păcatele lumii, ei îl părăsesc pe acesta şi se iau după Isus. Întrebaţi de dorinţa lor, ei îl întreabă pe Isus de domiciliul său. Isus îi invită şi ei stau cu Isus o zi întreagă, după care Andrei se va duce la fratele său Simon şi-l va chema să vină şi să-şi dea cu părerea dacă Isus este sau nu Mesia.

Ioan, chemat de Isus să-i fie apostol, nu ezită să părăsească toate, adică pe părinţi şi bunăstarea lor fiindcă nu era însurat, îl urmează pe Învăţătorul care îl va iubi într-un mod deosebit.

A fost cel mai tânăr ucenic al lui Isus şi, ajungând în contact cu cel mai curat decât îngerii, cu Isus, îşi însuşeşte mărgăritarul evanghelic, rămânând feciorelnic pentru toată viaţa.

Încă de la începutul uceniciei, Ioan pătrunde în misterul lui Isus mai mult decât ceilalţi apostoli; şi prin Isus în misterul lui Dumnezeu, definindu-l iubire.

Ioan poate fi numit apostolul Euharistiei, fiindcă el singur relatează pe larg discursul lui Isus despre pâinea coborâtă din cer. Isus s-a născut la Betleem. Betleem înseamnă casa pâinii şi a fost o profeţie despre ceea ce va deveni Cristos: pâinea euharistică din toate bisericile creştine. După ce Isus a săvârşit marea minune a înmulţirii pâinilor, săturând cinci mii de bărbaţi şi cu atât mai multe femei şi copii, oamenii voiau să-l facă rege, ca să-i sature mereu cu pâinea minunată, nelucrată, neînţelegând sensul minunii. Ioan întrezăreşte ceea ce mii de oameni nu au priceput şi vrea să rămână curat, feciorelnic, deoarece cristalizându-se tot mai mult în inima lui misterul trupului şi sângelui lui Isus, vrea să devină administratorul credincios şi curat, îngeresc, al acestei taine.

Isus îl îndrăgeşte mai mult decât pe ceilalţi ucenici şi îl ia lângă sine la Cina cea de Taină, permiţându-i chiar să-şi plece fruntea pe pieptul său, ascultându-i bătăile inimii, care aveau să se reverse în flăcări de iubire pe toate altarele din lume ale Bisericii sale. Tot în această împrejurare i-l descoperă pe trădătorul Iuda, ca pe un necredincios al adevărului despre Euharistie, numindu-l diavol chiar de la prima minune a înmulţirii pâinilor (cf. In 6,70).

Evanghelia scrisă de Ioan se deosebeşte total de cele scrise de Matei, Marcu şi Luca. Pe când sinopticii (evangheliştii care se aseamănă în relatările lor) se mărginesc să relateze naşterea lui Isus doar din sânul feciorelnic al Mariei, Ioan începe cu naşterea Cuvântului din veci din Tatăl ceresc cu o clarviziune uimitoare (cf. Prologul, 1, 1-51).

Mama sa, Salome, visând o împărăţie a pâinii din abundenţă şi pe fiii săi administratorii depozitului regelui Isus, vine şi-i cere Învăţătorului ca cei doi fii ai săi, Iacob şi Ioan, să stea unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia lui (cf. Mt 20,21), iar ei i-au făgăduit că vor bea paharul pe care îl va bea el. Atunci nu înţelegeau despre ce fel de pahar este vorba.

Împărtăşit conştient cu trupul şi sângele lui Isus la Cina cea de Taină, Ioan înţelege şi acceptă paharul lui Isus şi este singurul dintre ucenici care îl urmează pe Mântuitorul, pe Mielul lui Dumnezeu care a luat asupra sa păcatele lumii, până pe Calvar pentru a fi martor la ispăşirea lor printr-o jertfă divină mărturisită şi de centurionul roman de lângă el: Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54). Numai hrănindu-se cu sfânta Euharistie Ioan poate fi fratele lui Isus şi o poate primi pe preacurata ca mamă, ca pe cea mai scumpă moştenire din testamentul lui Isus de pe cruce (cf. In 19,26-27).

Numai hrănindu-se cu pâinea coborâtă din cer, Ioan poate înţelege că Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16). Afară de Evanghelia scrisă, cele trei scrisori rămase de la el sunt o dovadă de netăgăduit a sufletului care a trăit intimitatea cu Dumnezeu în mod desăvârşit, atâta cât este posibil pe acest pământ.

Euharistia este taina care ne pregăteşte pentru învierea de apoi. Ioan, făcând o călătorie la Roma, a fost învinuit în faţa împăratului Domiţian de vrăjitorie, că adună pe oameni înainte de răsăritul soarelui şi le dă să mănânce carnea unui prunc jertfit, ca să poată menţine legătura cu puterile oculte şi să rămână invulnerabil în faţa călăilor. Ceea ce a confirmat şi guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, spunând despre creştini că se adună într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui, şi-i cântă lui Isus Cristos ca unui zeu (cf. Epistola 10,94,7). Împăratul superstiţios dă poruncă să fie fiert într-un cazan cu ulei. Prefigurând învierea celor care se împărtăşesc cu Isus euharisticul biruitor al morţii, Ioan iese din uleiul clocotind mai tânăr şi mai frumos. Creştinii s-au bucurat, iar păgânii s-au umplut de groază.

Exilat în insula Patmos, el scrie singura carte profetică a Noului Testament – Apocalipsul – în centrul căreia stă Mielul pascal, Isus care a luat asupra sa păcatele lumii şi, ispăşindu-le prin jertfa crucii, şi-a dobândit un popor sfânt pe care îl prezintă Tatălui ca pe o mireasă fără pată, Biserica sau Ierusalimul ceresc.

Viaţa sa lungă de peste o sută de ani este o garanţie a vieţii de care se bucură cei care se hrănesc cu pâinea vieţii, înlăturând din comportamentul lor ceea ce îmbătrâneşte sufletele: păcatul.

În concluzie: să-l imităm pe sfântul Ioan crezând în prezenţa lui Isus din Euharistie, prezent în tabernacolele bisericilor noastre ca odinioară în peştera din Betleem – Casa pâinii -, împărtăşindu-ne cât mai des şi vom simţi în greutăţile vieţii ocrotirea Mariei, mama lui Isus euharistic din noi.