Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Întâmpinarea Domnului
Anul A (B, C)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Întâmpinarea Domnului

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Experimentăm astăzi diverse și multiple transformări sociale și culturale, transformări care produc în viața omului uneori stări de nesiguranță și dezechilibru. Mai mult, omul pare să fie o simplă marionetă pe marea scenă a lumii și nu un actor care să-și îndeplinească rolul său bine precizat. Se lasă purtat de valurile primejdioase ale mass-mediei și ale falselor ideologii fiind aproape constrâns să creadă că mântuirea și fericirea îi vor fi dobândite de “super omul” pe care acestea l-au creat. Debusolat și nesigur, omul nu mai știe care este calea spre adevărata lumină care să-i îndepărteze întunericul din inimă și minte. Nu mai este capabil să caute adevărata fericire și nici să-și perceapă sensul vieții.

În acest context caracterizat de nesiguranță și deziluzii, Biserica ne provoacă astăzi la un examen de conștiință, la o reînnoire a credinței noastre în Isus Cristos. Cine este pentru noi adevărata lumină? Ce este fericirea și mântuirea pentru omul secolului al XX-lea? Biserica, prin sărbătoarea de astăzi îl celebrează și-l proclamă pe Isus ca Mesia, “mântuirea pregătită tuturor popoarelor” și “Lumina”care trebuie să lumineze națiunile (cf. Lc 2,30-32).

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, am putea spune, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Nașterii Domnului deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenției pe pruncul Isus. Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I și tot el a stabilit-o pentru ziua de două februarie. Până la ultima reformă liturgică s-a numit “Purificarea Sfintei Maria”. Prin modificarea care s-a realizat nu s-a urmărit o simplă inversare de roluri, dar o accentuarea a misterului lui Cristos și a rolului său în viața creștinului.

Cu toate acestea nu s-a neglijat și nici nu s-a eliminat referința la rolul Sfintei Maria în opera mântuitoare săvârșită de Fiul ei. În acest sens Papa Paul al VI-lea spunea: “sărbătoarea de astăzi, ca să fie înțeleasă în toată plinătatea conținutului ei, trebuie să fie considerată ca o celebrare simultană a Fiului și a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire săvârșit de Cristos la care Fecioara Maria a fost intim asociată…”. Iar prin cuvintele “și ție o sabie îți v-a străpunge inima” (Lc 2,35) bătrânul Simeon pune în lumină unirea dinte Mamă și Fiu în opera de mântuire. Se face astfel legătura dintre oferirea din templu și cea de pe cruce, la ambele evenimente sfânta Maria fiind prezentă: își oferă mai întîi Fiul în templu, apoi, în gând și în sufletul ei plin de suferință îl oferă din nou Tatălui ca jertfă supremă pe altarul crucii de pe Calvar.

În fragmentul evanghelic pe care l-am proclamat la liturgia cuvântului, sfântul Luca ne descrie cu lux de amănunte evenimentul pe care îl celebrăm. După 40 de zile de la nașterea sa, Isus este dus de părinții săi la Ierusalim pentru a fi oferit lui Dumnezeu. Spre surprinderea lor la intrarea în templu sunt întâmpinați de un bătrân pe nume Simeon care, “împins de Spirit”, venise pentru a-l întâlni pe cel promis ca să mântuiască, să elibereze poporul ales.

Însuflețit și luminat de Spiritul lui Dumnezeu, bătrânul Simeon recunoaște în pruncul Isus adevărata “lumină” a neamurilor, “mântuirea” pregătită tuturor popoarelor și “gloria” lui Israel. Întâlnindu-l pe Isus, acest bătrân, plin de încredere în bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, izbucnește într-un cânt de bucurie. Prin cuvintele pe care el le rostește proclamă, vestește începutul Noii Alianțe, recunoscând în copilul din brațele Mariei împlinirea făgăduințelor și a profețiilor Vechiului Testament. Cântecul său nu este altceva decât strigătul de bucurie și de recunoștință al evreului fericit că i-a fost dat să-l vadă pe Eliberatorul și Apărătorul său.

Dar, luând copilul și ținându-l în brațele sale, bătrânul Simeon atingea el oare un viitor conducător de armată, un potențial rege politic, care să elibereze poporul evreu de sub stăpânirea romană? Nicidecum, deoarece, așa cum am auzit în lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei, Isus a devenit unul dintre noi nu ca să lupte cu arma, dar ca să-l distrugă “pe acela care avea puetere de moarte, adică diavolul, și să-i elibereze pe cei ce întreaga lor viață erau ținuți în sclăvie de frica morții” (Evr 2,14-15). Așadar, Cristos a venit în lume pentru a ne elibera de lanțurile morții și ale păcatului. S-a făcut om ca să ne mântuiască și pentru ca noi să putem trăi în lumină. Cristos s-a născut pentru toți, pentru fiecare dintre noi indiferent de condiție socială, rasă sau naționalitate. Prin urmare, orice om poate și trebuie să meargă în întâmpinarea lui Cristos și să-i permită să intre în viața lui deoarece, fără el nu putem face nimic: în el trăim, suntem și ne mișcăm.

Spre finalul întâlnirii cu părinții lui Isus, bătrânul Simeon se adresează direct Sfintei Maria prevestindu-i că Fiul ei va fi un semn spre căderea și ridicarea multora din Israel. Într-adevăr, Cristos este mântuire pentru cel care crede în el și-l urmează din toată inima, dar în același timp poate fi și pierzare pentru cel care-l respinge cu încăpățânare. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a fi cu omul și pentru a-l mântui, însă omul se poate îndepărta de adevărata “Lumină” prin modul său de a fi, de a se comporta, de a căuta și de a crede că alte “lumini” i-ar putea lumina drumul spre mântuire, spre fericirea veșnică.

“Acum, Stăpâne, după cuvântul tău, îi poți da drumul servitorului tău cu pace, căci ochii mei au văzut… lumina de dezvăluire pentru păgâni…” (Lc 2,29-32). În limbaj biblic “lumina” este simbolul vieții, al adevărului și al iubirii. Cristos, împlinirea tuturor profețiilor Vechiului Testament și culmea revelației Tatălui, este “Viața” lumii, “Lumina”care ne luminează calea, “Adevărul” care ne salvează și “Iubirea” care ne conduce la mântuire. Această lumină nu va putea fi stinsă de nimeni și de nimic, deoarece nu este o lumină fizică, ci lumina adevărului care ne luminează gândurile, inimile și speranțele.

La începutul Sfintei Liturghii a avut loc binecuvântarea lumânărilor apoi a urmat procesiunea. Prin acest rit nu s-a urmărit realizarea unui decor romantic sau al unui act teatral. Prin procesiunea cu lumânările aprinse noi l-am celebrat pe cel profețit de bătrânul Simeon ca “lumină a lumii”, ca lumină care luminează și dă sens bucuriilor și suferințelor noastre, ca lumină care face rodnice speranțele omului și-i luminează calea spre scopul ultim. Iar noi avem datoria de a primi, de a păstra și apăra în noi lumina lui Cristos pentru ca această flacără a adevărului și a iubirii să nu se stingă în sufletele noastre, ci să ardă necontenit pentru a fi și noi înșine altora lumină.

Sărbătoarea de astăzi, prin mesajul ei, este o provocare și o invitație în același timp la un examen de conștiință, la reînnoirea credinței noastre în Isus Cristos. Credem noi cu toată ființa că el este Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca noi să fim mântuiți; pentru a ne fi “lumină” pe drumul întunecat al vieții? Dintre cei prezenți în templul din Ierusalim doar doi oameni simpli îl recunosc pruncul Isus pe Mesia cel așteptat: bătrânul Simeon și prorocița Ana. Oare nu erau în templu și alții care, cunoscând foarte bine Scripturile, să-l fi recunoscut pe Mesia? Cu siguranță erau, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minții, nici de lumina învățăturii acestei lumi, dar numai de lumina credinței. Dumnezeu se descoperă cu predilecție celor umili, deoarece aceștia, fără prefăcătorie își pun în el întreaga lor speranță și încredere. Asemenea celor doi oameni simpli, dar care s-au lăsat conduși de insprația Duhului Sfânt, și noi avem nevoie de credință pentru a mărturisi că Isus este Mesia, scopul aspirațiilor umane și împlinirea speranțelor istoriei.

Așadar, cine este Isus pentru noi? Cine spunem noi că este el? Cu siguranță fiecare dintre noi a văzut un lan de floarea-soarelui înflorit. Este frumos și minunat să admiri acea mulțime de flori galben-aurii îndreptate totdeauna spre soare. Ziua întreagă privesc, parcă fără să obosească, soarele în mișcarea sa pe bolta cerească. Care este însă explicația acestui fenomen? Pe lângă faptul că este numită “floare a soarelui”, există între ea și soare o legătură de natură organică. Această plantă este într-o continuă mișcare dependentă de cea a soarelui deoarece fără lumina și căldura lui ea nu ar putea ajunge la maturitate, la rod și, într-un cuvânt nu ar putea exista ca floare a soarelui.

Și noi, prin apa botezului am devenit fii ai lui Dumnezeu, “fiii luminii” și florile preferate ale lui Cristos. Însă fără lumina și căldura Soarelui Cristos nu am putea avea viață. Fără Cristos nu am avea acea vitalitate și putere pentru a ajunge la maturitate, la fericirea veșnică. Să nu ne îndepărtăm așadar de Cristos, viața și mântuirea noastră, ci să ne îndreptăm pașii necontenit spre el, deoarece el este cel care dă adevărata valoare acțiunilor noastre, singurul care ne poate lumina mintea și inima cu adevărul său. Cristos este adevărul care definește și explică totul, principiul vieții noastre spirituale și morale. Cristos să fie mântuitorul, învățătorul, lumina și prietenul nostru pe care să nu-l înlocuim niciodată cu pseudo-valorile propuse cu atâta subtilitate de lumea de astăzi.

Claudiu COJAN

 

* * *

 

Prezentarea Domnului în Templu

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Sărbătoarea de astăzi, pe care liturgia o celebrează o singură dată pe an, o amintim ori de câte ori recităm al patrulea mister de bucurie al Sfântului Rozariu. Înainte se numea sărbătoarea “Purificării Sfintei Fecioare”, însă după reforma liturgică a primit numele de “Prezentarea Domnului“. Nu este vorba doar de o schimbare a numelui, dar este un element anume care este accentuat, pus în lumină. Papa Paul VI ne amintește că această “sărbătoare trebuie să fie considerată pentru a putea fi înțeleasă în întreaga sa amploare, ca memorie simultană a Fiului și a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care Sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului în suferință a lui Iahwe, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel, și ca model al noului popor al lui Israel, încercat constant în credința și speranța cu care primește suferința și prigoana” (Cf. Lc 2,21-35) (Marialis cultus, nr.7).

În centrul Evangheliei lui Luca, care descrie atât de delicat episodul prezentării în templu se află persoana lui Cristos. El este încă copil, dar este prezentat ca Cel care ia în posesie locul sacru, ca victimă a sacrificiului perfect, care este acum oferită și pregătită și care, nu peste mulți ani, în același oraș sfânt, va fi sacrificat pentru mântuirea lumii.

Este prima intrare a lui Mesia în Templu, adică în locul spre care converg toate aspirațiile și dorințele israelitului pios (Cf. Ps 121,1), locul privilegiat al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Ascultător față de Lege, Isus îndeplinește acum tot ceea ce a prevestit profetul Malahia: “Îndată va intra în templul său Domnul, pe care voi îl căutați, îngerul alianței pe care-l doriți, iată vine, spune Domnul oștirilor” (Mal 3,1). Este vorba despre timpul Vechii Alianțe, care constituia pregătirea pentru noua Alianță. Dumnezeu perfecționează această Nouă Alianță cu poporul său, în acela care “este uns și trimis în lume“, adică în Fiul său. Timpul vechii Alianțe îl așteaptă pe cel Uns, pe Mesia, motivul existenței acestei Alianțe fiind tocmai această așteptare.

Purtat în brațe de Maria și Iosif, aceștia îl duc pe copilul Isus la templu, la fel ca și pe ceilalți copii israeliți, ai căror părinți erau săraci. Intră, prin urmare, neobservat și neașteptat de nimeni, ca un “Dumnezeu ascuns” (Cf. Is 45,15) în carne umană, născut în staulul din apropierea Betleemului și supus legii răscumpărării, la fel cum și Sfânta Născătoare s-a supus legii purificării.

Cu toate că totul pare să indice că nimeni, în acest moment, nu-l așteaptă și nu-l observă, în realitate nu este așa. Maria și Iosif sunt întâmpinați de bătrânul Simeon, un om drept, după idealul religios al Vechiului Testament, care așteaptă “mângâierea lui Israel“, adică mântuirea promisă poporului ales. El era purtătorul unei lungi speranțe, susținut fiind de un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, care-i descoperise că nu avea să moară, până ce nu-l va vedea pe Unsul Domnului. Dar în templu, unde s-a dus călăuzit de același Duh Sfânt, ce anume găsește, ce vede, ce atinge? Oare pe un Mesia eliberator și triumfător în mijlocul sunetelor de trompetă ale victoriei? Cu totul altceva. Numai un copilaș, un fiu al săracilor. Cu toate acestea Simeon intuiește că acel prunc este “mântuirea” lui Dumnezeu și “lumina” popoarelor, adevărata “glorie” a lui Israel, pronunțând cuvintele care sunt un ecou viu al profeției lui Isaia: “Acum eliberează pe robul tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta pregătită de tine înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și gloria poporului Tău Israel” (Lc 2,29-32; Cf. Is 2,2-5; 25,1).

Aceste cuvinte sunt sinteza întregii așteptări, sinteza Vechii Alianțe. Omul care le exprimă nu vorbește de la sine însuși, dar vorbește din profundul revelației și din credința lui Israel; anunțând împlinirea Vechii Alianțe și începutul Noii Alianțe.

La sfârșitul acestei întâlniri, bătrânul Simeon se adresează Mariei, spunându-i că “Fiul ei este spre căderea și ridicarea multora din Israel, este semn de contradicție, iar prin sufletul ei va trece o sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc 2,34-35).

Ziua de astăzi este sărbătoarea lui Cristos, în vârstă de numai 40 de zile, ce a avut loc în templul din Ierusalim, conform precripțiilor legii lui Moise (Cf. Lc 22,24). Dar este, de asemenea, și sărbătoarea Mariei, care nerăbdătoare și fericită îl ține pe Isus în brațe. Ea a răspuns îngerului Gabriel: “Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38). A acceptat deci fără șovăire planul lui Dumnezeu și cu credința sănătoasă și puternică a pornit pe drumul trasat de cel Preaînalt, fidelă mereu Cuvântului său.

Gândurile atâtor inimi sunt dezvăluite când mâinile sale materne poartă această măreață Lumină, care luminează întunericul cunoașterii și al existenței umane, al intelectului și al inimii.

Astăzi Biserica binecuvântează lumânările care dau lumină. Aceste lumânări sunt, în același timp simbolul unei alte lumini, lumina care este Cristos. El a început să fie Lumină din momentul nașterii sale. S-a revelat ca lumina ochilor bătrânului Simeon la 40 de zile după nașterea sa. Apoi ca lumină și-a petrecut cei 30 de ani în mijlocul familiei de la Nazaret, pentru ca mai apoi, în cei trei ani de viață publică să spună El însuși; “Eu sunt Lumina lumii; cine mă urmează nu umblă în întuneric, dar va avea lumina vieții” (În 8,12). Când a fost crucificat “s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45) dar în ziua a treia acest întuneric a cedat locul luminii învierii.

Această lumină este cu noi, în mijlocul nostru, dar ce anume luminează? Luminează întunericul inimilor umane, întunericul existenței noastre. Eternă și imensă este dorința omului pentru a ajunge la lumină. Câți ani își dedică omul pentru a-și clarifica vreun fapt, sau pentru a găsi răspunsul la vreo întrebare anume care-l frământa. Și câtă muncă, cât timp ne costă pe fiecare din noi ca, prin tot ceea ce este în noi mai “obscur“, prin toată răutatea noastră, prin tot omul dominat de concupiscența cărnii, a ochilor și a trufiei vieții (cf 1In 2,16), să putem descoperi ceea ce este luminos, adică: omul simplicității, al umilinței, al iubirii, al sacrificiului dezinteresat.

Dacă ne întrebăm ce anume luminează această Lumină, recunoscută de bătrânul Simeon în Pruncul de 40 de zile, iată răspunsul: Este răspunsul experienței interioare a multor oameni, care au decis să urmeze această lumină. Este răspunsul dumneavoastră, care participați astăzi la Sfânta Liturghie a acestei sărbători, ținând în mâinile dumneavoastră lumânările aprinse.

Dacă astăzi am venit la biserică cu lumânări în mână, să nu fie un lucru făcut dintr-un simplu obicei, fiindcă așa se obișnuiește să se vină cu lumânări la biserică. Zadarnic ținem azi în mâini lumânarea care-l reprezintă pe Cristos Lumina lumii, dacă ne închidem ochii în fața acestei “lumini a lui Cristos” și umblăm în întunericul păcatelor, al viciilor, al patimilor cele mai josnice. În acest caz am putea spune cu Tobia cel orb: “Ce bucurie mai am în viață, eu care zac în întuneric și nu văd strălucirea soarelui de pe cer?“.

Dacă Dumnezeu ne-a scos din întuneric și ne-a adus la lumină și ne-a făcut cunoscută lumina credinței adevărate, să umblăm ca niște copii ai luminii. Lumina învățăturii lui Cristos să ne călăuzească viața noastră, pașii noștri, cuvintele noastre și faptele noastre.

Să mulțumim astăzi pentru lumina care este în mijlocul nostru. Să mulțumim pentru tot ceea ce, prin mijlocirea lui Cristos a devenit în noi înșine lumină.

Neculai Stote