Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Inima Neprihănită a Mariei
Anul C (A, B)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Mare este dorința noastră de a o cinsti pe Preasfânta fecioară Maria Mama lui Cristos și Mama noastră. Mare este încrederea noastră în bunătatea pe care ea o are față de Sânta Biserică și față de misiunea ei apostolică. Dar mare este și ajutorul pe care îl implorăm zilnic de la ea. Aprofundând mai mult unele pasaje din Evanghelia Sf. Luca, rămânem impresionați de profunzimea iubirii pe care o descoperim în Inima Sfintei Fecioare. O Inimă atât de blândă și atât de puternică, atât de simplă și atât de revoluționară, atât de singură cu Dumnezeu și atât de deschisă tuturor problemelor omenirii, o astfel de inimă este un adevărat model de iubire pentru toți cei care vor să-l iubească pe Dumnezeu.

În aparițiile sale de la Fatima, Sfânta Fecioară a adresat lumii întregi un mesaj prin care a chemat-o la convertire și la rugăciune. Ea spune: “Trebuie ca oamenii să-și schimbe viața să-și ceară iertare pentru păcatele lor. Să nu-l mai ofenseze pe Domnul nostru care este deja prea mult ofensat “. Cu această ocazie ea propune o practică spirituală deosebită care constă în recitarea Rozariului și în devoțiunea către Inima sa Neprihănită. Acest mesaj este considerat unul dintre motivele care au determinat răspândirea sărbătorii Inimii Neprihănite în Biserica universală. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre această sărbătoare să fie destul de actuală și de aceea se simte nevoia să dăm răspuns anumitor întrebări pe care ar putea să și le pună fiecare dintre noi, cum ar fi: care este originea acestei sărbători? În ce constă cultul pe care trebuie să-l acordăm Inimii Neprihănite? Care este atitudinea pe care trebuie să o luăm față de această Inimă?

Nu se poate să dăm un răspuns direct, dar să observăm cum de-a lungul veacurilor cultul către Preasfânta Fecioară Maria a luat o amploarea deosebită. În acest sens au apărut sărbătorile mariane din timpul anului, cum ar fi: “Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria Născătoare de Dumnezeu”, “Adormirea Maicii Domnului”, “Sfânta Fecioară Maria îndurerată”, Nașterea Sfintei Fecioare Maria”, “Neprihănita Zămislire” și nu în ultimul rând sărbătoarea în cinstea Inimii Sale Neprihănite. De fiecare dată când celebrăm una din aceste sărbători, nu înseamnă că o cinstim pe Preasfânta Fecioară Maria într-un mod parțial sau restrâns, dar prin fiecare sărbătoare, ne adresăm întregii sale persoane. Așa se întâmplă și în cazul sărbătorii de astăzi.

Sfântul Luca pune în atenția noastră, într-un mod destul de explicit, anumite aspecte referitoare la Inima Mariei. Cu trecerea timpului, prin credința primelor comunități creștine, prin gândirea și scrierile Părinților Bisericii, această devoțiune se dezvoltă și se răspândește pentru început mai ales în cadrul mănăstirilor. De aceea o contribuție deosebită în răspândirea acestei devoțiuni o au unii sfinți ca: Sf. Anselm, Sf. Bernard, Sf. Albert cel Mare, Sf. Bonaventura, Sf. Francisc de Salles și alții care în timpul vieții lor au fost foarte atașați de practicarea acestei devoțiuni.

Cultul către Inima Neprihănită a apărut deja la începutul Evului Mediu, însă o teologie în aprofundarea acestei devoțiuni a apărut la începutul secolului al XVII-lea prin contribuția deosebită a Sfântului Ioan Eudes. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, sărbătoarea de astăzi a fost celebrată doar de institutele și diecezele care au cerut acest lucru. La 4 mai 1944, Papa Pius XII a instituit și a extins această sărbătoare la Biserica universală, după ce cu doi ani înainte a consacrat întreaga lume Inimii Neprihănitei. La început, această sărbătoare a fost fixată pe 22 august, dar ultima reformă liturgică a stabilit să fie așezată în prima zi după solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus.

Sensul teologic al acestei celebrări este precizat plecând de la semnificația pe care o are în Biblie cuvântul “inimă”. Adică totalitatea vieții interioare a omului, centrul energiilor sale spirituale, volitive și afective. De aceea noi o numim organul iubirii sau chiar simbolul natural al iubirii. Prin urmare, iubirea care nu pornește din inimă, putem spune că nu este o iubire adevărată. Dacă aprofundăm mai mult acest concept și ne referim în particular la Inima Sfintei Fecioare, observăm că distingem în ea trei elemente: primul este elementul sensibil, adică inima de carne, considerată ca simbol sau semn al iubirii Mariei; al doilea este elementul spiritual – viața de iubire a Sfintei Fecioare luată în sens larg, adică tot ce se referă la viața sa intimă, toate facultățile și virtuțile ei. În teologia sa despre inima Neprihănită, Sfântul Ioan Eudes intervine cu al treilea element: această inimă e și o inimă dumnezeiască, ceea ce nu înseamnă că i se atribuie Sfintei Fecioare dumnezeirea, dar se scoate în evidență sfințenia inimii care a fost profund unită cu Dumnezeu. Prin această unire Dumnezeu a locuit, a trăit și a domnit în inima ei într-un mod în care nu a mai făcut-o cu nici o altă creatură. El spune: “Cine ar putea să spună în ce măsură Isus se comunică Mamei sale? El trăiește cu adevărat în inima ei, ceea ce înseamnă că tot ceea ce trăiește în Isus, trăiește și în Maria; înseamnă că El este inima inimii sale. Numai așa Maria are o inimă cu totul dumnezeiască”.

Aceste trei elemente sunt prezente în întreaga existență a Sfintei Fecioare. Pentru noi ele constituie obiectul devoțiunii Inimii Neprihănite: cinstim inima de carne întrucât este realitatea interioară a ființei Mariei, în expresia și dispozițiile sale umane și întrucât ea este simbolul prin care pătrundem mai adânc în cunoașterea realităților supranaturale; cinstim inima spirituală, adică acea facultate naturală și supra naturală de a iubi, care se află în iubirea de Mamă a Mariei și de care s-a folosit pentru a-l iubi pe Dumnezeu și pe oameni, o iubim pentru că numai de la ea putem să învățăm și să punem în practică adevărata iubire; cinstim inima dumnezeiască a Sfintei Fecioare întrucât ea a fost singura care a fost aleasă de Dumnezeu să colaboreze la mântuirea noastră. De aceea ne revine datoria să păstrăm în cadrul acestei devoțiuni unitatea care există între aceste trei elemente și să nu le separăm niciodată. Numai așa vom putea înțelege ce fel de inimă are aceea care a fost capabilă să asculte, să accepte și să ducă la îndeplinire o chemare atât de sublimă. Inima ei este izvorul din care, împreună cu acel Fiat al Întrupării și cu imnul Magnificat din timpul vizitei la Elisabeta, au izvorât credința, umilința și mai ales iubirea pe care Maria le-a avut față de Dumnezeu și față de mântuirea întregii lumi.

Conform relatărilor Sfântului Luca, care stau la originea acestei devoțiuni, putem spune că Inima Mariei a trecut prin două etape ale vieții sale pământești: prima începe din momentul în care Fecioara primește vestea îngerului Gabriel și până în momentul întâlnirii cu bătrânul Simeon la Templu. Pentru ea, această primă etapă este considerată drept un timp de bucurie mesianică. Un timp în care ea se bucură de marele dar pe care l-a primit de la Dumnezeu. Se bucură pentru că a fost găsită vrednică să fie mama Fiului lui Dumnezeu; cu prezentarea la Templu a lui Isus începe a doua etapă. Când bătrânul Simeon pronunță cuvintele sale profetice și-i spune Mariei că “o sabie îi va străpunge inima”, din acel moment începe timpul maternității sale dureroase. În primul rând, prin acest anunț al bătrânului Simeon, Maria este întărită în credința sa că tot ceea ce Dumnezeu a promis despre Fiul Său, se va împlini. În al doilea rând ea începe să-și trăiască ascultarea de credință în suferință alături de Mântuitorul care pătimește. În acest moment Maria pronunță un Nou Fiat prin care acceptă să fie părtașă la suferința Fiului. Acceptă să suporte în tăcere și recunoștință acea sabie a suferinței care de acum în colo va produce nespuse dureri Inimii sale și o va face să verse multe lacrimi pentru Fiul ei, până la momentul din urmă al Calvarului. Dar această etapă nu va continua la nesfârșit deoarece bucuria învierii a făcut să dispară orice suferință. De fapt, Sf. Luca ne prezintă această atitudine meditativă a Mariei și în textul de la Liturghia de azi. El spune despre Maria că “păstra și medita toate acestea în inima ei“. Dar ce puteau să fie “toate acestea” în inima ei? Nu altceva decât observațiile sale, impresiile și faptele sale, tot ceea ce se petrecea în ea și în afara ei în timpul misterului copilăriei lui Isus, și mai ales tot ceea ce se referea la misterul pătimirii lui Isus. Erau apoi acele motivații și intenții ale acțiunilor sale în mod deosebit iubirea sa față de Dumnezeu, față de Fiul Său și față de toți oamenii. Această inimă care tresaltă de bucurie, această inimă care este mereu deschisă Cuvântului lui Dumnezeu și mereu capabilă de sacrificii atât de mari, trebuie să o considerăm drept centrul și modelul întregii noastre vieți. Prin iubirea sa nemărginită față de toți ea a mijlocit și mijlocește neîncetat la Dumnezeu pentru convertirea și mântuirea noastră, a tuturor.

Știm că mesajul ei de la Fatima a fost ascultat și pus în practică mai ales de acele asociații și organizații care s-au consacrat în mod special Inimii sale. Dar nu numai acestea, ci Biserica întreagă cu toți credincioșii, împreună cu Sfântul Părinte au răspuns la mesajul ei. De aceea Papa Pius XII la 8 decembrie 1942 a consacrat întreaga lume Inimii Neprihănite pentru a mijloci de la ea pacea. Cei care au stat la cârma Bisericii au reînnoit această consacrare și au invitat neîncetat toate popoarele la convertire și la rugăciune. Mulți credincioși își deschid mereu inimile și devin disponibili să răspundă mesajului Sfintei Fecioare. Mulți sunt practicanți fideli ai devoțiunilor pline de iubire față de inima ei; mulți se roagă Rozariul și se înscriu în diferite Asociații mariane; mulți practică prima sâmbătă din lună închinată cinstirii Inimii Sfintei Fecioare, mulți merg în pelerinaje la sanctuarele mariane din lumea întreagă. Iar toate acestea nu le fac dintr-o lipsă de ocupație, dar le fac dintr-o credință adevărată.

Suntem chemați și noi să răspundem acestui mesaj și să ne rugăm neîncetat pentru triumful Inimii sale asupra lumii întregi. Nu numai prin rostirea unor formule sau rugăciuni fixe dar prin dăruirea interioară și profundă lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei Fecioare. Să reținem că Dumnezeu privește cu mai multă bucurie la disponibilitatea inimii și la intenția acțiunii pe care o îndeplinim decât la acțiunea însăși. De aceea rugăciunile și devoțiunile pe care le facem trebuie să pornească totdeauna din inimă și să le facem dintr-o convingere plină de iubire. Iar pentru că iubirea cere iubire, în fața unei iubiri așa de mari cum este aceea a Inimii Mariei, nu ne rămâne altceva de făcut decât să răspundem cu aceeași iubire. Să o rugăm pe Sfânta Fecioară să mijlocească la Dumnezeu ca El să binecuvânteze idealurile și propunerile noastre, eforturile și bucuriile noastre pentru ca prin imitarea vieții ei de rugăciune și de sfințenie să devenim slujitori fideli ai Inimii sale.

Mihai Dumitru