Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Inima Preasfântă a lui Isus
Anul C (A, B)

Lecturi:

Autori

pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Preasfânta Inimă a lui Isus

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Așa vorbește Domnul Dumnezeu: “Iată, eu însumi voi căuta oile mele și mă voi îngriji de ele. Cum se îngrijește păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, așa voi avea și eu grijă de oile mele și le voi aduna din toate locurile în care au fost risipite în zilele înnorate și întunecate… Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa și pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă și puternică; le voi paște așa cum se cuvine. (Ez 34,11-16)

Profetul Ezechiel pronunță această profeție într-un moment în care liderii politici și religioși ai poporului lui Israel și-au abandonat de mult misiunea de lor de conducere. Corupțiile la care s-au dedat acești conducători au creat o atmosferă atât gravă încât cei mai mulți din popor suferă cumplit. Dintre aceștia unii se văd nevoiți să plece din țara lor pentru a-și salva viețile.

Pentru a remedia situația Dumnezeu însuși promite să intervină în favoarea poporului. Intervenția lui Dumnezeu este prezentată prin intermediul unei alegorii deosebit de grăitoare poporului lui Israel, aceea a păstorului care se îngrijește nu în general de turma sa ci de fiecare oaie în parte. Pe fiecare o cunoaște și îi acordă atenția și grija cuvenită.

Vorbind fariseilor și cărturarilor, Isus le-a spus această parabolă: “Dacă unul dintre voi are o sută de oi și pierde una din ele, nu le lasă oare pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și merge să o caute pe cea pierdută până ce o găsește? Și când a găsit-o, cu bucurie o pune pe umeri și, sosind acasă, îi cheamă pe prieteni și pe vecini și le spune: Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit oaia cea pierdută. (Lc 15,3-7)

Prin parabola pronunțată înaintea fariseilor și cărturarilor care murmurau reproșându-i că se arată binevoitor cu vameșii și păcătoșii (Lc 15,1-2), Isus vrea să le arate că, pe de-o parte, ceea ce el face seamănă preocupare unui păstor care își caută oaia pierdută (vameșii și păcătoșii) până ce o găsește și o readuce în staul. Pe de altă parte, asemănarea dintre parabolă și textul profeției lui Ezechiel este atât de mare încât El pretinde, în mod indirect, că misiunea lui se identifică cu cea a lui Dumnezeu, că El este cel care împlinește profeția.

Dacă ne-am întreba care este legătura acestor texte cu sărbătoare Preasfintei Inimi a lui Isus, ea se află în chiar centrul lor. Modul în care profetul sau Isus ne descriu atitudinea Păstorului pune în evidență o tandrețe fără margini, o tandrețe care nu se poate naște decât dintr-o Inimă gingașă, iubitoare. Sunt cât se poate de emoționante scenele care ne prezintă neliniștea Păstorului care pleacă în căutarea oii pierdute și o caută până o găsește, care atunci când o găsește cu bucurie o pune pe umeri și o aduce acasă, care o pansează pe cea rănit și o îngrijește pe cea bolnavă… În toate aceste expresii alegorice fiecare dintre noi poate ghici ceea ce Dumnezeu prin Fiul său a făcut pentru fiecare dintre noi. E suficient să aruncăm o privire în trecutul vieții noastre și acolo vom găsi, cu siguranță, un moment în care Inima Păstorului cel Bun și-a arătat milostivirea.

 

* * *

 

Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Inimă de mamă)

Fiul cel mai mic al lui Bramante (1444-1514, arhitect renascentist italian; care a început reconstruirea bazilicii “Sfântul Petru” din Roma), a fost trimis să ducă papei niște vești urgente. Papa a fost foarte mulțumit de promptitudinea copilului și, ca să-l răsplătească, a deschis un sertar, în care păstra bănetul mărunt, zicându-i: Ia de aici cât vrei! Copilul s-a repezit să ia, dar s-a oprit și, întorcându-se spre pontif, i-a spus: Dați-mi Excelența voastră, pentru că aveți mâna mai mare!

Dacă vrem să ne formăm o adevărată inimă creștină, plină de bogăția cerească, asemenea cu Inima lui Isus, este necesar să ne întoarcem la ajutorul preacuratei Fecioare Maria. Cu mâna ei largă de mamă va turna în inima noastră belșugul harurilor, cu aceeași dărnicie cu care turna carne, sânge, afecțiune, iubire etc., în inima pruncului Isus zămislit în sânul ei feciorelnic.

La Nazaret, între Isus și Maria s-a stabilit o viață atât de intimă, de armonioasă, cum nu s-a mai văzut niciodată pe pământ. Intimitatea se reflecta prin cuvinte puține și multă tăcere, completate de gesturi simple, pline de iubire. Înainte însă de a vorbi de o intimitate statornicită între aceste două inimi, trebuie să spunem că și aici a existat o evoluție, o formare progresivă, a Inimii lui Isus în atmosfera caldă a unei inimi de mamă, fiindcă tocmai Mariei i-a fost încredințată misiunea extraordinară, nemaipomenită, de a forma o inimă omenească pentru Fiul lui Dumnezeu.

După cum în mod natural, fiziologic, Inima lui Isus s-a format în sânul Fecioarei Maria și aici a început să bată, tot așa, din punct de vedere psihologic, s-a dezvoltat în atmosfera ei afectivă. Influența preacuratei are ceva analog cu cea a Tatălui ceresc, fiindcă Isus a primit iubirea divină de la Tatăl și inima omenească, depozitara iubirii divino-umane, de la mama sa preaiubită. Dacă despre o inimă omenească supusă greșelii se spune că: După o îndelungată asceză purificatoare, inima devine un cer interior mai larg decât spațiile cosmice, căci Dumnezeu le umple de strălucirea sa (Olivier Clement, Puterea credinței, Ed. Pandora, pag. 178), ce am putea spune despre Inima lui Isus? Dacă În inima purificată, tărâmul spiritual al omului este deasupra lui… el se minunează de frumusețea pe care o vede în el, mai luminoasă de o sută de opri decât strălucirea soarelui… Acolo este (citat din Evanghelie) împărăția lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru (id. o.p., pag. 178).

Ochii lui Isus s-au ațintit asupra mamei sale, spre a o contempla și de a se minuna de prezența ei, la fel după cum privirea Cuvântului veșnic s-a fixat asupra Tatălui. Și surâsul, pe care buzele Mariei îl fluturau mereu, văzându-l și revăzându-l, era pentru Isus continuarea surâsului veșnic din prezența Tatălui.

În inimă “coboară Spiritul”, spune Coranul (2,91; 26,194). Inima este pentru profeți “oglinda contemplației”, cărora Dumnezeu “le-a deschis inima, pieptul” (Coran 94,1). Marele poem al lui Abdalkarâm Iâlâ despre Profet începe așa: O inimă în care se ridică soarele iubirii (id. o.c., pag. 180).

Știm că Isus s-a arătat foarte zelos în decursul vieții sale publice în a recunoaște în lucruri și în oameni grija plină de iubire providențială a Tatălui, atât în păsările cerului și crinii câmpului, cât mai ales față de sufletele pline de credință ale oamenilor. Dar care suflet a avut posibilitatea să-i amintească mai mult decât sufletul Mariei de iubirea Tatălui? Oare nu ea l-a născut în feciorie ca și Tatăl? Nu reflecta ea oare în toate faptele sale iubirea divină în care era scufundată?

Contemplând-o mereu cu ochii săi blânzi de copil, Isus se minuna de fiecare dată descoperind în ea pe Tatăl. Fiecare trăsătură nouă a Mariei, fiecare gest, provoca în el uimirea asemănării ei cu Tatăl; orice cuvânt al Mariei îi deștepta ecoul gândurilor auzite în intimitatea cerească; tăcerea ei făcea să reînvie în el extazul liniștii părintești. Totul din Fecioara-mamă devenea pentru el o reîntâlnire în timp cu Tatăl veșnic, o evocare continuă a iubirii sale.

Dacă Isus avea să tresară de bucurie în Duhul Sfânt când admira atracția pe care Tatăl o exercita asupra unor suflete, pe care le îndruma spre el, să ne gândim cât de mult a tresărit descoperind în întreaga persoană a Mariei prezența acestui Tată atât de apropiată și de surprinzătoare cu a ei.

Această descoperire continuă a Tatălui schimba obișnuitele relații zilnice cu mama sa într-o surpriză plăcută mereu reînnoită. Afecțiunea cu care ea îl înconjura părea o prelungire a îmbrățișărilor pământești, de aceea atitudinea filială față de Tatăl nu înceta a se arăta și față de preaiubita sa mamă.

Cu toate acestea, între aceste două comportări filiale exista și o diferență vrednică de luat în seamă și anume: în relațiile față de Tatăl, inima omenească a lui Isus trebuia numai să continue, în postură pământească sentimentele filiale ale Cuvântului născut din Tatăl; dar față de Maria, situația era cu totul alta: inima ei de mamă a fost formată de iubirea divină a Cuvântului veșnic, înainte ca ea să fi primit misiunea de a forma inima omenească a lui Isus.

Înțelegem deci că viața lor intimă a avut o profunzime excepțional conceptuală, fiindcă începuse mai înainte de zămislirea lui Isus, încă de pe timpul când Fecioara Maria era plămădită de mâinile gândirii divine în vederea maternității ei. Aici s-a statornicit între viitoarea mamă și fiu o armonie anticipată, prestabilită, predestinată și existențială.

Se înțelege, de asemenea, cât de mare a fost umilința lui Isus, care, după ce în calitate de Dumnezeu a fost arhitectul Inimii Mariei, a acceptat să i se încredințeze ei, în calitate de făptură omenească, pentru a primi educație: învățătorul devine elev. Când sfânta Evanghelie ne relatează că Isus copil era supus părinților săi, ne descrie o situație paradoxală, aceea a unui Dumnezeu care se pune sub călăuza unei creaturi omenești, pe care el însuși a creat-o și a educat-o. Cu tot dreptul ni se poate adresa: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima!

O poveste drăguță spune că la întoarcerea sfintei familii din Egipt, după moartea lui Irod, copilul Isus alerga singur prin pustiu, când în urma, când înaintea părinților săi. Voia să vadă florile, să asculte zumzetul gâzelor, să se bucure de toate. A întâlnit o floricică mică cu trei petale colorate diferit și i-a spus: Șalom – pace – micuță și drăgălașă floricică! Șalom, copil ceresc! răspunse floricica. Unde sunt oamenii? a întrebat copilul. Oamenii! s-a mirat floricica, și a spus: Existau pe aici pe undeva vreo șapte-opt. Dar nu i-am mai văzut de mult timp. Vântul îi poartă de ici-colo. Nu au rădăcini, sărmanii. Înțelegi? Asta îi chinuie rău; mereu aleargă duși de vânt, de interese. Dacă îi vei găsi, ajută-i să prindă rădăcini și să stea locului, fără a se obosi atâta! Șalom! zise copilul Isus. Adio! i-a zis floricica.

Isus, întors la Nazaret, creștea în vârstă, înțelepciune și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor; prindea rădăcini adânci în smerenie și într-o zi, când a întâlnit pe cei care alergau duși de vânt încoace și încolo, și-a adus aminte de îndemnul floricicăi cu trei petale de a da oamenilor rădăcini și a spus: Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă sufletelor voastre. Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla alinare pentru sufletele voastre, căci jugul meu este plăcut și povara mea este ușoară! (Mt 11,28-30).

 

* * *

 

Veți afla odihna sufletelor voastre

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Darurile)

Prin Isus Cristos am primit tot darul desăvârșit: Euharistia, pe Duhul Sfânt și pe preacurata Fecioară Maria, pentru a fi desăvârșiți precum este Tatăl ceresc.

Cine ar putea descrie cu exactitate, autentic, bătăile Inimii Preasfinte a Mântuitorului? Ele sunt dovezi sigure ale iubirii sale infinite în acele momente în care el oferea oamenilor darurile cele mai prețioase.

Chiar înainte de a lua ultima cină cu ucenicii, numai la gândul instituirii sacramentului preasfântului trup și sânge, Inima lui Isus a pronunțat cu emoție aceste cuvinte: Cu dor am dorit să mănânc acest Paște cu voi, înainte de a pătimi (Lc 22,15). Emoția sa avea să-și atingă culmea când, luând pâinea, mulțumi, o frânse și le-o dădu lor, zicând: Acesta este trupul meu, care se jertfește pentru voi; faceți aceasta în amintirea mea! Tot astfel a făcut cu paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este noua alianță prin sângele meu, care se varsă pentru voi (Lc 22,19-20).

Se poate afirma pe bună dreptate că dumnezeiasca taină a Euharistiei, atât ca sacrament cât și ca jertfă, în care Isus singur este preot și victimă oferit prin intermediul miniștrilor săi de la răsăritul soarelui și până la apus (Mal 1,11), ca și preoția însăși, sunt daruri alese ale Inimii Preasfinte.

Și Maria, scumpa mamă a lui Dumnezeu și a noastră preaiubitoare ocrotitoare, este un dar foarte prețios al Inimii Preasfinte a lui Isus. Era drept, de fapt ca aceea care a fost rânduită ca Născătoare a Mântuitorului nostru după trup, să fie proclamată de Isus însuși ca mamă spirituală, sufletească, a întregii omeniri. Pe bună dreptate scrie sfântul Augustin despre ea că: Fără nici o îndoială, Maria este mama membrelor Mântuitorului, care suntem noi, fiindcă a cooperat cu iubirea sa, ca toți credincioșii să aibă viață în sânul Bisericii, fiindcă sunt membrele aceluiași cap.

Dacă la Cana, Maria a anticipat ceasul manifestării lui Isus obținând schimbarea apei în vin, putem spune că pe Calvar, Isus a anticipat ceasul Mariei, în care ea a devenit mama noastră, schimbându-i lacrimile în fii și zicându-i, înainte de a învia din morți și de a se înălța la Tatăl: Femeie, iată fiul tău. Apoi a spus ucenicului: Iată mama ta! Și din momentul acela ucenicul a luat-o la sine (In 19,27).

După ce Mântuitorul nostru s-a înălțat la cer și s-a așezat de-a dreapta Tatălui îmbrăcat în splendoarea umanității sale glorificată, nu a încetat a iubi Biserica, mireasa sa, ci continuă a o iubi tot mai mult cu acea iubire înflăcărată care îi consuma inima pe acest pământ, iar acum în viața veșnică infinit mai mult prin Duhul Sfânt.

Inima lui Isus glorificată prin înviere și pregătită de Duhul Sfânt pentru viața veșnică, pentru iubirea infinită, devine capabilă să facă omenirii un Dar infinit, pe Duhul Sfânt, primul semn al dărniciei sale cerești.

De fapt, după zece zile, Duhul mângâietor dăruit de Tatăl și trimis de Fiul, coboară asupra apostolilor adunați în Cenacol, după promisiunea făcută de Isus la Cina cea de Taină: Eu mă voi ruga Tatălui și el vă va da un alt mângâietor, ca să rămână în veci cu voi (In 14,16).

Acest Duh mângâietor, fiind iubirea reciprocă dintre cele două persoane divine – Tatăl și Fiul – este trimis de amândouă, care, coborând sub chipul limbilor de foc, investește sufletele ucenicilor cu bogăția iubirii divine și cu multe carisme cerești, după care au tânjit mult înainte, mai ales după darul intimității cu Tatăl prin rugăciune, fiindcă îl vedeau pe Isus fericit în extazul contemplației.

Apostolii l-au văzut deseori pe Isus rugându-se. Cred că Isus, care este începătorul și desăvârșitorul credinței (Evr 12,2), se ruga în extaz, deoarece credința desăvârșită este iubirea care realizează intimitatea perfectă. Impresionați de rugăciunea lui Isus, ucenicii, dornici de acea fericire extatică și de intimitatea cu Tatăl, i-au spus Mântuitorului: Doamne, învață-ne să ne rugăm! Și el i-a învățat “Tatăl nostru” (cf. Lc 11,1-4). Cred că ucenicii au spus de mai multe ori această rugăciune; dar fiindcă n-au reușit extazul și intimitatea cu Tatăl, au lăsat-o. Isus a insistat de mai multe ori asupra necesității rugăciunii, mai ales în grădina Măslinilor (cf. Lc 22, 39-46). După înălțarea lui Isus, după ce nu l-au mai văzut în extazul rugăciunii, ei simt trebuința unui model de înălțare spre Isus, care fusese răpit de un nor (cf. Fap 1,9) și acest model este mama lui Isus, pe care ei o au în mijlocul lor în Cenacol și astfel toți stăruiau într-un cuget în rugăciune (id. v. 14), chiar dacă nu realizau extazul (id. 1,13-4). Numai după coborârea Duhului Sfânt ucenicii realizează intimitatea cu Tatăl în rugăciune și insistă ca asupra tuturor celor botezați să li se impună mâinile, ca să-l primească pe Duhul Sfânt, deoarece numai el realizează rugăciunea perfectă din om, fiindcă Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii noastre, deoarece noi nu știm ce să cerem în rugăciune cum se cuvine, pe când Duhul însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite și el mijlocește pentru sfinți conform cu voința lui Dumnezeu (Rom 8,26-27).

Dar această revărsare de iubire cerească izvorăște, indubitabil, din Inima Mântuitorului, în care sunt depozitate toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3), fiindcă Isus s-a rugat la Cina cea de Taină, nu numai pentru ucenicii săi, ci și pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în mine, ca toți să fie una, ca unde sunt eu, să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat (In 17, 20.24).

Dacă apostolul Paul se străduia să-l cunoască pe Cristos și puterea învierii lui, să se facă părtaș de suferințele lui, să-i devină asemănător întru moarte, cu speranța că va ajunge la învierea din morți (cf. Fil 3,10-11), această putere a învierii nu este alta decât rugăciunea, deoarece Isus Cristos, în timpul vieții sale pământești, a înălțat rugi și rugăminți, cu strigăte puternice și cu lacrimi, către Acela care îl putea scăpa de la moarte, iar datorită evlaviei sale a fost ascultat (Evr 4,7), fiindcă în el s-a rugat Duhul Sfânt, pentru aceasta spune Paul că: Dacă Spiritul aceluia care l-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, Acela care l-a înviat din morți pe Cristos Isus va da viață și trupurilor voastre muritoare, prin Duhul său, care locuiește în voi (Rom 8,11).

Scriitorul Paul Bourget povestește că a văzut într-o dimineață de iarnă o spălătoreasă, care clătea rufele în apa rece ca gheața și cu mâinile învinețite de frig, în timp ce doi copii, așezați pe mal, plângeau. Femeia strângea din dinți și-și vedea de treabă, pentru a termina enorma grămadă de rufe din coș. Paul Bourget a întrebat-o: Cum poți rezista acestei vieți? Nu este ușor, domnule, a răspuns ea, dar în fiecare zi merg la biserică și mă împărtășesc, spunându-i bunului Dumnezeu: Doamne, încă 24 de ore! Te rog, dă-mi putere încă 24 de ore! Și așa o duc de azi pe mâine de mai bine de 27 de ani!

Acea femeie a aflat în darul lui Isus puterea vieții și învierii viitoare.

Dar eu?

Dacă Euharistia este puterea celor slabi, Sfântul Duh este atotputernicia celor tari.

Un coleg preot mai în vârstă mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de gândit. Ele sunt: Dumnezeu Tatăl în zadar ne-ar fi creat, Dumnezeu Fiul în zadar ne-ar fi răscumpărat, dacă Duhul Sfânt nu ne-ar fi fost dat.

Înțelegem măreția acestui dar? Duhul Sfânt este bogăția noastră divină, este atotputernicia noastră asupra Celui Atotputernic, fiindcă îi putem spune Tată. Isus ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca să fim bogați și puternici dumnezeiește și ne-a dăruit-o pe propria mamă și mireasă a Duhului Sfânt ca să nu fim bogați orfani.

(După Pius al XII-lea)

 

* * *

 

Inima Fiului Tatălui veșnic, miluiește-ne pe noi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Inima Fiului Tatălui veșnic)

Măreția Inimii Preasfinte a lui Isus stă în legătura strânsă pe care o are cu cele trei persoane din Dumnezeu: este Inima Fiului Tatălui veșnic, este plămădită de Sfântul Duh în sânul Mariei pururea fecioară și este unită într-o ființă, prin unirea ipostatică, cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi ne vom edifica prin cunoașterea Inimii lui Isus, fiindcă este Inima Fiului Tatălui veșnic.

Inima Fiului ne descoperă măreția Tatălui.

Este interesant de a-l urmări pe Isus în atitudinea sa față de Tatăl ceresc și de Maria, mama sa pământească.

Noi suntem vrăjiți de inima mamei. În ea găsim simbolul iubirii celei mai curate, sfinte și devotate. Exemple avem din abundență. Acel tânăr care voia să se căsătorească cu o tânără ușuratică, pe care mama tânărului nu și-o dorea de noră. Tânăra îi spune că ea vrea să-l ia de soț, cu o singură condiție: să-i aducă inima mamei lui în palme. El, orbit de patimă, își omoară mama, îi scoate inima și se grăbea să i-o ducă. Pe drum se împiedică, cade și din mâini îi scapă inima mamei, care se amestecă cu praful drumului. Din praf, inima mamei îl întreabă pe cel căzut: Te-ai lovit rău, fiule? Sau, când renumitul cântăreț italian, Beniamino Gilli, cânta “Mama”, sălile pline de auditori izbucneau în lacrimi, amintindu-și fiecare de cea mai scumpă și dragă ființă din lume, purtătoarea iubirii existențiale. În apartamentul lui Pius al XI-lea a fost găsită, după moartea lui, o furcă, care mai avea încă puțină lână albă și cu fusul încă legat de fir, folosite de Desie, mama pontifului roman. Pentru generosul papă, acestea au fost ca un memorial al iubirii inimii ei, un simbol al generozității, un program de viață, o învățătură care depășește orice altă valoare. În valiza unui tânăr misionar mort la datorie s-a aflat coroana de mireasă a mamei sale, cu rugămintea de a-i fi pusă alături în sicriu. Dar fiindcă acestea au fost găsite după înmormântare, coroana de mireasă a mamei i-a fost pusă în crucea de pe mormânt, ca un simbol al unirii celor trei inimi: a lui Isus, a Mariei și a mamei.

Dacă Isus ar fi fost ca noi, numai un simplu om, ar fi făcut același lucru: în toate predicile sale ar fi scos în evidență iubirea inimii de mamă. Dar din contra, el, ori de câte ori se ivea ocazia de a scoate în evidență inima mamei sale, se folosea de ocazie pentru a pune în lumină ceva mai mult, ceva esențial în iubire, chiar dacă inima mamei a trebuit să sângereze. Bine a zis bătrânul Simeon că prin inima ei va trece sabia durerii (cf. Lc 2,35), fiindcă acolo unde intră Isus, el intră cu crucea pe umeri spre a pune în evidență iubirea. Când copilul Isus, în vârstă de doisprezece ani, rămâne în templu, fără știrea părinților lui și după trei zile de căutări cu lacrimi îl găsesc, mama îi spune: Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Isus nu-i spune: Mamă, iartă-mă! Îmi pare rău că ți-am rănit inima. Îți promit că n-o să mai fac! nu-i spune cuvinte dulci, ci apodictice: De ce m-ați căutat? Nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? (Lc 2,49). Desigur că Isus le vorbise mai înainte despre Tatăl ceresc, numai că Maria și Iosif au fost oameni cu sentimente profund omenești și cu deficiența umană de a uita sau de a nu înțelege tainele cerești. Dar aici intervine pedagogia divină, spre a pune în evidență altceva. A fi “în casa Tatălui” înseamnă a pune în lumină o iubire mai mare pe care el a găsit-o, mai mare decât aceea pe care ei au căutat-o; Isus pune în evidență faptul că iubirea Tatălui este ținta activității sale de pe pământ. Mai departe, la nunta din Cana, Isus se folosește de mama sa pentru a scoate în evidență “ceasul” pe care Tatăl i l-a rânduit spre a face lucruri minunate (cf. In 2,4). Într-o altă împrejurare, când cineva i-a spus că mama vrea să-i vorbească, Isus a întrebat surprins și uimit: Cine este mama mea? și a adăugat: Oricine face voia Tatălui meu din ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă (Mt. 12, 46-50). Isus, nu din lipsă de iubire s-a comportat astfel, ar fi o blasfemie de a susține așa ceva, ci spre a pune în evidență diferența dintre noi și el, dintre mărginirea noastră și nemărginirea lui, dintre inima de mamă pământească și iubirea Tatălui ceresc.

Isus a repetat încontinuu că Tatăl îi iubește pe oameni și că el însuși a primit toate de la Tatăl. El este în toate și pentru toate expresia văzută a Tatălui nevăzut.

Orice faptă a lui Cristos corespunde exact unei trăsături actuale a Tatălui, din care pornește și pe care îl face cunoscut. În Cristos este Tatăl însuși cel care revarsă bunătatea iubirii sale în orice împrejurare. Nu există nimic în iubirea lui Isus pentru oameni, care să nu pornească instantaneu din iubirea Tatălui ceresc. Isus în totalitate este Inima Tatălui în care acesta își află toată bucuria (cf. Mt 17,5).

Iubirea Tatălui se revelează mai presus de toate în iubirea cu care Isus se jertfește pentru noi, dar inițiativa pătimirii, a întregului mister pascal, trebuie atribuită Tatălui: lui îi aparține trimiterea Fiului în lume și deci la moarte; jertfind în felul acesta inima sa părintească: El, după cum afirmă sfântul Paul, care nu a cruțat nici chiar pe Fiul său, dar l-a dat la moarte pentru noi toți (Rom 8,31), el este cel dintâi care jertfește afecțiunea sa cea mai mare și mai scumpă și abia după aceea Isus de pe lemnul crucii îi oferă o reparație cu prisosință pentru ofensele primite din partea lumii. Abraham ar fi fost fericit, dacă i-ar fi fost cu putință, să se jertfească el însuși în locul lui Isaac. Din această cauză artiștii din Evul mediu au scos în evidență partea Tatălui ca un tot unitar din evenimentul Golgotei, prin aceea că l-au reprezentat cu brațele întinse în spatele crucii. Tatăl este primul și ultimul în iubirea sa față de lume. Strigătul lui Isus, de pe înălțime crucii: Mi-e sete! (In 18,28) este de fapt glasul Tatălui care vrea suflete.

Marele savant și om al Bisericii, Teilhard de Chardin, a spus: Isus a promis iubirea Inimii sale ca pe o temă socială, dar ea este un obiect de cult atât de respectabil încât este rezervat numai acelora care vor să fie creștini cu toată ființa lor, cu toată inima lor. Desigur că preotul trebuie să fie în fruntea tuturor, nu numai ca un creștin cu toată inima, ci ca un promotor al cinstirii Inimii Preasfinte a lui Isus. Bogăția harului, legată de cinstirea Inimii lui Isus, pune în evidență iubirea Tatălui care întrece orice putere de imaginație. Ca un îndemn la o reflecție profundă, să ne reamintim de făgăduințele Inimii Preasfinte, făcute nouă prin sfânta Margareta Maria Alacoque:

1. Le voi da toate harurile trebuincioase stării lor.

2. Familiilor lor le voi dărui pacea.

3. Îi voi mângâia în toate suferințele lor.

4. Le voi fi scut sigur în viață și mai cu seamă în ceasul morții.

5. Voi revărsa din belșug binecuvântarea peste tot ceea ce ei vor întreprinde.

6. Păcătoșii vor afla în Inima mea izvorul și oceanul nemărginit al milostivirii.

7. Sufletele aflate în lâncezeală vor deveni zeloase.

8. Sufletele zeloase vor ajunge la mare desăvârșire.

9. Voi binecuvânta toate locurile în care va fi expusă și cinstită icoana Inimii mele.

10. Preoților le voi da darul să miște și inimile cele mai împietrite.

11. Numele acelora care răspândesc această devoțiune vor fi înscrise în Inima mea, de unde nu se vor șterge niciodată.

12. Tuturor celor care se vor împărtăși nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârșit. Ei nu vor muri lipsiți de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură.

Revarsă, Doamne, cu îmbelșugare harul tău în inimile noastre, ca să fim plăcuți Tatălui ceresc asemenea ție! Amin.

 

* * *

 

Inima lui Isus, plămădită de Duhul Sfânt în sânul Mariei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Inimă de mamă)

(Formată de Duhul Sfânt)

Inima noastră este plăsmuită în realitatea ei spirituală, morală și fizică de linia ereditară a părinților și strămoșilor, de mediul înconjurător, de cele ce învățăm și gândim, de darurile și chinurile noastre și ale înaintașilor, de plânset și durere, de virtuți și păcate și chiar mai mult de păcate decât de virtuți. Și această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă încât să ne răpească admirația, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante și Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată și i s-a părut că a descoperit paradisul, ci și cu mulți alții. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a avut intuiția de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleșit într-atâta încât el a devenit robul frumuseții ei și aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei și unul dintre cei mai mari ai omenirii.

Inima lui Isus este o inimă omenească, de aceea ne este atât de aproape și așa de dragă; este inima în fața căreia stai uimit și spui: Această inimă omenească este Inima lui Dumnezeu, formată de Sfântul Duh în sânul Mariei Fecioare în ziua Bunei-Vestiri (cf. Lc 1,35). Ea este deci confluența, întâlnirea, contopirea, a tot ce are cerul mai divin și pământul mai sublim.

Mie mi-a răpit atenția și admirația? Mă poate face un apostol poet?

Când Isus a spus fiecăruia dintre ucenici: Urmează-mă! ei l-au urmat, nu pentru că au auzit sonoritatea glasului, ci pentru că i-au văzut bunătatea inimii. Isus era mereu cu inima pe buze, pe limbă, deoarece cuvântul său nu era transpirația iubirii, ci era iubirea însăși.

Nu soldatul roman a fost acela care i-a deschis coasta pentru a ne arăta această inimă, ci gura lui Isus, fiindcă ea a vorbit din plinătatea inimii (Mt 12,34) și a dovedit ereditatea divină a darurilor Duhului Sfânt, după cum fusese prorocit de Isaia (cf. 11,2-3) printr-o înțelepciune care îi uimea pe toți, printr-o înțelegere uimitoare față de păcătoși, prin sfaturile care au avut menirea să desăvârșească Legea și profeții, prin puterea făcătoare de minuni (alungă diavoli și liniștește furtunile), prin știința care luminează cele ascunse ale întunericului din conștiințe și vădește sfaturile cele mai tainice ale inimilor (cf. 1Cor 4,5), prin evlavia care îl ținea nopți întregi în intimitatea rugăciunii cu Tatăl și mai ales prin frica de Dumnezeu, adică prin trăirea continuă în prezența divinității și împlinirea desăvârșită a voinței Tatălui. Duhul Domnului este asupra mea, căci el m-a uns. M-a trimis să duc vestea cea bună săracilor, să le vestesc celor închiși eliberarea și celor orbi să le dau văzul; să dau drumul celor asupriți, să vestesc un an de har din partea Domnului (Lc 4,18; Is 61,1 ș.u.). Inima lui Isus este unsă de Duhul Sfânt. Această ungere interioară Isus o revelează cu limba și buzele, cu întreaga sa făptură umană.

Pământul i-a dat carnea cea mai sfântă, care n-a cunoscut niciodată fiorul păcatului, carne copleșită de har din primul moment al existenței sale, carnea unui sân sfințit de atotputernicia lui Dumnezeu prin plinătatea harului (cf. Lc 1,28) și cântată cu atâta bucurie de întregul pământ: Toată frumoasă ești, Marie, și prihana strămoșească nu este în tine. Simțul credinței întregii Biserici a dus la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri, punând în lumină Inima Preasfântă a lui Isus. În această carne sfântă nu s-a amestecat nici o ereditate, oricât de aleasă, fiindcă Duhul Sfânt a fost mirele ceresc în vederea memorialului cărnii și sângelui din Euharistie. În vederea acestui memorial toată ereditatea umană a lui Isus este neprihănirea și sfințenia cea mai sublimă, materia primă cea mai primă de pe pământ cu capacitatea transubstanțiunii, pusă la dispoziția artistului divin – “Digitus paternae dexterae” – Sfântul Duh, care a format capodopera Universului, menită, nu numai să răpească toate inimile, ci să le transforme, să le facă neprihănite, să le extazieze, așa cum s-a întâmplat cu mulți, dar mai ales cu marele învățător al umanității lui Isus, De Berulle, care a exclamat: Umanitate sfântă a lui Isus: abis de minuni, lume de măreții… noian de eminente și valori unice, operă în care Dumnezeu își epuizează mărirea sa, tron de glorii și mărire unde locuiește toată plinătatea dumnezeirii; vocea Inimii adorabile a lui Isus! ea este de la sine o lume. Nu sunt atâtea stele pe cer, nici atâtea firicele de nisip pe pământ, nici atâtea picături de apă în ocean câte sunt perfecțiunile, virtuțile, bogățiile în Inima lui Isus.

A iubi o astfel de inimă constituie o necesitate absolută a tuturor celor ce o cunosc. Cum să nu iubești o așa inimă, când chiar cei mai mari oameni au fost răpiți de inimi infinit mai mici și mai puțin perfecte!

Inima lui Isus are frumusețea învierii din morți și împarte această frumusețe celor care cred în iubirea lui. Dacă mărturisești cu gura ta (din plinătatea inimii tale) că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, te vei mântui (Rom 10,9); te vei mântui de toată urâțenia inimii tale, de toate păcatele și imperfecțiunile, te vei mântui de toată ereditatea cărnii corupte, te vei mântui de putreziciunea pământului, de întunericul minții și al inimii, fiindcă Duhul Sfânt, care a înviat Inima lui Isus (cf. Rom 8,11), tot el va forma frumusețea inimilor noastre, revărsând în ele iubirea (cf. Rom 5,5), puterea învierii noastre viitoare, frumusețea paradisului, devenind locuința lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Ef 2,22).

Charles Dickens, în capodopera sa “David Copperfield”, pune pe eroul său, la sfârșitul cărții, să spună despre Agneza, pe care o câștigase tovarășă de viață: Totul a dispărut. Inima ei veghează, veghează lângă mine și lumina ei îmi arată cerul… îmi arată cerul!

Din moment ce preotul are o inimă, ea este menită să iubească o altă inimă prin care să îmbrățișeze toate inimile credincioșilor săi și această inimă trebuie să fie Inima Preasfântă a lui Isus, singura inimă care, nu numai că ne arată cerul, ci este singura inimă în care găsim cerul.

Duhul Sfânt, în capodopera sa divină, intitulată Isus din Nazaret, pune pe eroul său să spună de la început și până la sfârșit, să ne repete mereu: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre! (Mt 11,29), fiindcă: Neliniștită va fi inima noastră, până nu se va odihni în Domnul, după afirmația autoritară a sfântului Augustin.

Ne vom odihni în pacea lui Isus, în pacea învierii, în măsura în care vom cunoaște și iubi capodopera pe care Duhul Sfânt a uns-o cu darurile sale divine. Numai în Duhul Sfânt Isus a putut spune: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit eu, să vă iubiți și voi unii pe alții. De pe aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,34-35); Dacă mă iubiți, veți păstra poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt apărător, care să fie cu voi de-a pururi, Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, deoarece nici nu-l vede, nici nu-l cunoaște, căci rămâne cu voi și este în voi (In 14,15-17).

 

* * *

 

Inima lui Isus, unită într-o ființă cu Cuvântul lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Cuvântul lui Dumnezeu)

Această invocație din Litaniile Inimii Preasfinte a lui Isus are cel mai profund conținut teologic, de aceea trebuie să fim foarte atenți la ceea ce a spus stagiritul (Aristotel din Stagira) și anume că acela este cel mai aproape de adevăr, care cunoaște înțelesul cel mai profund al fiecărui cuvânt.

De data aceasta ne oprim chiar la înțelesul cuvântului cuvânt. Nu ne vom da seama niciodată destul de bine ce este Inima Preasfântă a lui Isus, decât dacă o vom considera în originea ei divină tocmai prin înțelesul cuvântului “cuvânt”. Prin urmare trebuie să pornim de la cele mai elementare lucruri, spre a ajunge la înțelesul profund al invocațiunii.

Cuvânt (latinescul conventum = înțelegere) substantiv neutru. Unitate de măsură a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă (latinescul “verbum”), conform Micului dicționar enciclopedic.

Cuvântul este un “semn” sensibil, convențional, înțeles de cei care vorbesc sau cunosc aceeași limbă. Se spune că dor este un cuvânt specific limbii române și îl cunoaștem numai noi și înțelegem ce mult spune, dar pentru alții rămâne un semn de întrebare.

“Cuvântul” lui Dumnezeu nu este înțeles decât de cei care vorbesc aceeași limbă, limba inimii, adică a iubirii, așa cum a vorbit-o Isus când ni l-a descoperit pe Tatăl, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu este specific celor trei persoane divine. Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul inimii Tatălui.

Cuvântul este și “un complex sonor”, ceva ce trebuie ascultat. Înțelegem Inima Preasfântă a lui Isus numai când ascultăm de acel glas venit de sus: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi aflu toată bucuria, pe el să-l ascultați! (Mt 17,5).

Cuvântul, atât ca “asociere a unui sens”, cât și ca “un complex sonor”, este semnul care suferă cele mai multe interpretări și trezește cele mai multe contradicții.

Inima lui Isus este Cuvântul Tatălui, sau: Semnul căruia i se va zice împotrivă (Lc 2,34), fiindcă nu este un “semn” omenesc, ci divin, un semn al inimii lui Dumnezeu înzestrat cu putere divină de a descoperi gândurile din multe inimi (cf. Lc 2,35), este un semn al “inimii”, al iubirii, de aceea când acest semn a apărut în lume, lumea nu l-a primit, Dar tuturor celor ce l-au primit, celor ce cred în numele lui, el le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,11-12), adică de a vorbi limbajul iubirii, limbajul inimii.

Cuvântul, luat numai ca un complex sonor, este ceva trecător, efemer – Verba volant – “Cuvintele zboară” – dispar, se retrag în umilința și negura trecutului. De aceea, Ioan Botezătorul, întrebat cine este, răspunde: Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu (Mt 3,3). Inima lui Isus este Cuvântul care s-a făcut trup (In 1,14), ceva trecător și umilitor, smerindu-se până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,3); cruce de care toți oamenii fug și ar vrea s-o dea uitării, fiindcă nu o percep ca pe un cuvânt al inimii.

Cuvântul mai este, apoi, semnul cel mai mult folosit între oameni ca mijloc de revelație, descoperire, destăinuire, de manifestare a voinței.

Inima lui Isus este semnul revelator al voinței și gândurilor Tatălui ceresc, afirmând că ceea ce spune, i-a fost încredințat de Tatăl ca să spună (In 14,31), fiindcă hrana zilnică a Inimii sale este împlinirea voinței Părintelui ceresc (In 4,34).

Datorită faptului că “Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup” (In 1,14), Inima lui Isus a devenit purtătorul nostru de cuvânt în fața Tatălui, mijlocitor între Dumnezeu și oameni (cf. 1In 2,1).

Înțelegem ce înseamnă a mijloci cu inima?

Cel mai bine a pătruns în taina “Cuvântului” sfântul Ioan evanghelistul care spune: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Toate s-au făcut prin el (In 1,1. 3).

Ce vrea să spună?

Marele nostru Dumnezeu, fiind spirit, cunoaște. Dar primul și cel mai important obiect pe care îl cunoaște este el însuși. Însă bunul Dumnezeu nu cunoaște așa cum cunoaștem noi, bucată cu bucată, frânturi, “per partes”, numai suprafața lucrurilor. El cunoaște perfect, totul deodată, ființa internă și externă. Cunoscându-se pe sine perfect, total, exprimă toată realitatea sa dumnezeiască într-un Cuvânt, așa de desăvârșit încât acel Cuvânt exprimă toată substanța sa; astfel Dumnezeu, prin această cunoaștere desăvârșită cuprinsă într-un Cuvânt, inefabil din punct de vedere uman, fiind divin, dă naștere în sine, deoarece numai el singur își poate auzi Cuvântul, la o altă persoană dumnezeiască, la persoana care este icoana desăvârșită a substanței sale, oglinda vie a dumnezeirii sale, dă naștere Fiului său în sine, “iubire din iubire”, inimă din inimă.

Cuvântul poate să stea în mintea celui ce a cunoscut, fără să iasă din spiritul lui. În acest caz rămâne o realitate vie în spiritul celui ce a cunoscut și este una cu el. În acest sens Isus a spus: Eu și Tatăl una suntem (In 10,30). Dar cuvântul poate și să iasă din mintea celui ce a cunoscut și se poate destăinui altora; atunci ia o formă materială, devine o sonoritate materială - glasul se întrupează. Glasul lui Dumnezeu s-a materializat în creație: Să fie! Și s-a făcut (Gen 1,3 ș.u.); dar Cuvântul său, prin care toate s-au făcut și pentru care toate s-au făcut, este Cuvântul care s-a făcut trup în sânul preacurat al Fecioarei Maria (cf. Lc 1,30 ș.u.; In 1,3; Evr 1,2), a cărei Inimă cuprinde toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,9) și de aceea poate fi totul în toți (id. 3,11).

Deci atotputernicul Dumnezeu numai prin “Cuvântul” său făcut om poate îndumnezei lumea, adică pe noi. Și dacă Tatăl își iubește CuvântulFiul – pentru opera sa minunată și Fiul îl iubește pe Tatăl pentru Cuvântul dat, materializat în sine înainte de întemeierea lumii și apoi în creație, se cuvine să iubim Inima Preasfântă a lui Isus cu toată făptura noastră, pentru că, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, se revarsă în noi mereu prin acțiunea inefabilă a Duhului Sfânt, care ne aduce nespusa mângâiere de a ne face fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,12-17) și moștenitori ai împărăției sale. În această întâlnire cauzată de Duhul Sfânt, aceasta nu-l înlocuiește pe Cristos, dar ne deschide inima ca să primim Cuvântul Tatălui: Iubirea, să avem o întâlnire personală cu Cristos, Cel Uns de Duhul Sfânt, în Inima Fiului Omului.

 

* * *

 

Așa a iubit Dumnezeu lumea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Inima lui Isus unită substanțial cu Cuvântul lui Dumnezeu este simbolul natural cel mai expresiv al imensei sale iubiri, precum și al inepuizabilei sale mile față de neamul omenesc. Dumnezeu este iubire (1In 4,16). Așa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unic (In 3,16). În centrul creației se află Cristos cu inima sa larg deschisă, ca să răspândească asupra oamenilor bogățiile iubirii și milei sale infinite. Isus, care este calea, adevărul și viața, izvorul iubirii, constituie echilibrul lumii, al sufletelor, al popoarelor, al societății. Iubindu-l pe Isus și pe frații noștri în el, ne vom afla într-un adevărat echilibru sufletesc.

Legea dragostei, stabilită de Domnul, trebuie să joace în lumea spirituală același rol strict pe care îl joacă legea gravitației din lumea materială. Când Dumnezeu a creat materia, el a fixat ca principiu fundamental al mișcării și al vieții lumii atracții și gravitații, în care poate fi văzut preludiul și simbolul tuturor atracțiilor, care îi îndreaptă pe cei drepți și pe îngeri spre Dumnezeu, spre Isus și dumnezeiasca sa inimă. Întregul univers gravitează în jurul lui Cristos. Inima lui Isus este regele și centrul de atracție a tuturor inimilor, ca să-i facă să trăiască în iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus este, în natura sa intimă, cultul iubirii cu care Dumnezeu ne unește prin Isus și în același timp este practica iubirii, pe care o avem față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni (Pius al XII-lea). Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni o descoperim în întreaga revelație divină. Este iubirea Creatorului față de opera mâinilor sale, este iubirea unui Tată față de fiii săi; este iubirea unui mire față de mireasa sa; iubirea unei mame față de copiii săi. Iubirea lui Dumnezeu față de noi întrece orice iubire omenească (cf. Ex 34,6; Ier 31,3; Is 49,15; Os 2,21-22; 11,3-5).

Dumnezeu, care îl atrage la el pe poporul său ales prin legături de iubire, își revarsă torentele iubirii sale infinite în întruparea Fiului său. Iubirea îl determină pe Cristos să ia trup omenesc; ea îi inspiră viața retrasă de la Nazaret și îi alimentează zelul vieții publice. Dacă Isus merge la moarte pentru noi, e pentru că cedează unei iubiri fără măsură. Din iubire, el ne dăruiește Biserica și sacramentele. Se dăruiește pe el însuși, în toate veacurile, prin Euharistie. Din iubire, ne-o dă pe preasfânta Fecioară Maria ca mamă a noastră. A treia zi după moartea sa, el învie pentru mântuirea noastră. Apoi la patruzeci de zile după înviere, el se înalță la ceruri ca un înainte-mergător al nostru, ca să ne pregătească un loc în această ședere de fericire. Din iubire ni-l trimite pe Duhul Sfânt cu bogățiile darurilor sale. Toate misterele lui Isus își au izvorul în iubire.

Pe cruce, Inima lui Isus a fost străpunsă de sulița ostașului roman. Din această rană – emblema iubirii și milei infinite – țâșnește sânge și apă, imagine a torentului de haruri care va da naștere Bisericii și care, prin revărsarea Duhului Sfânt, aduce sufletelor bogățiile vieții veșnice. Dacă Inima ta, Doamne, spune sfântul Bonaventura, a fost rănită, aceasta s-a întâmplat ca, prin rana văzută, noi să vedem rana nevăzută a iubirii. Tuturor creștinilor, din toate timpurile, li se adresează aceste cuvinte ale profetului Zaharia, aplicate de Ioan evanghelistul lui Isus cel răstignit: Îl vor vedea pe acela pe care l-au străpuns (In 19,37).

Când adorăm Inima Preasfântă a lui Isus Cristos, noi adorăm în același timp, în el și prin el, iubirea necreată a Cuvântului lui Dumnezeu și iubirea sa umană, împreună cu celelalte sentimente și virtuți ale sale. Într-adevăr, și o iubire și alta este pentru întreaga Biserică, mireasa sa (Pius al XII-lea).

Pentru sufletele care au slujit atât de bine cauza cultului Inimii lui Isus, sfânta Margareta Maria Alacoque ocupă un loc cu totul aparte! Datorită zelului arzător al acestei sfinte, ajutată de directorul său spiritual, fericitul Claudiu de la Colombière, acest cult a cunoscut, spre admirația poporului creștin o foarte mare dezvoltare și s-a distins prin notele sale particulare de iubire și de reparație.

Isus a voit, într-un ultim efort al iubirii sale, să-și descopere Inima sa dumnezeiască la Paray-le-Monial, ca să ne amintim de iubirea sa nesfârșită și astfel să ne atragă mai aproape de dânsul și să atingă inimile indiferente și vinovate. În numeroasele sale apariții făcute sfintei Margareta Maria, Mântuitorul a făcut cereri și promisiuni care ne arată cât de mult ne iubește; și că dorește arzător să reverse asupra noastră belșugul darurilor sale dumnezeiești, al căror izvor este Inima sa.

Iată Inima care a iubit atât de mult pe oameni, spune Isus, care n-a cruțat nimic, care a mers până la a se epuiza și a se mistui, ca să le arate iubirea sa. Iar ca recunoștință, de la cei mai mulți, Eu nu primesc decât nerecunoștință, datorită necuviințelor, sacrilegiilor, răcelii și disprețului lor față de mine în sacramentul iubirii.

Mântuitorul i-a mai spus sfintei Margareta Maria: Inima mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste pentru oameni, că nemaiputând ține în ea flăcările arzătoare, este nevoită să le răspândească cu orice preț și să se arate oamenilor ca să-i îmbogățească cu aceste valoroase comori, pe care ți le descopăr și care cuprind harurile sfințitoare și mântuitoare atât de necesare, capabile să-i scoată din abisul pierzării.

Mântuitorul făgăduiește că peste tot unde va fi expusă și cinstită icoana Inimii sale, ea va atrage belșugul binecuvântărilor sale. El făgăduiește că toți cei care îi vor fi devotați și i se vor consfinți, nu vor muri în veci. Celor care se vor împărtăși în prima vineri din lună, de nouă ori la rând, le promite harul pocăinței finale. Inima sa va fi pentru ei în acele clipe din urmă refugiul lor sigur.

El cere ca în fiecare an să se celebreze în cinstea Inimii sale o sărbătoare specială, în vinerea care urmează după octava sărbătorii Trupul Domnului, să se primească în acea zi sfânta Împărtășanie ca ispășire și să se facă și o rugăciune de ispășire.

El cere insistent ca sufletele să fie devotate lui, și să se facă totul ca să fie cunoscut și iubit. În schimb el făgăduiește atâtea binecuvântări, încât este imposibil să fie numărate. Ele se adresează familiilor; el le va reuni pe cele dezbinate, le va apăra pe cele care sunt în nevoi. Aceste binecuvântări sunt făgăduite tuturor persoanelor din lume; el le va da toate ajutoarele necesare stării lor; pace în familie, ușurare în muncile lor, binecuvântările cerești în toate înfăptuirile; mângâiere în necazurile lor. Sufletele vor găsi în această Inimă dumnezeiască un loc de refugiu în timpul vieții lor și mai ales în ceasul morții.

Binecuvântările Inimii Preasfinte sunt făgăduite și comunităților religioase. Ea va răspândi dragostea sa arzătoare asupra comunităților care o vor cinsti și se vor pune sub ocrotirea sa specială. Ea va îndepărta toate loviturile dreptății divine îndreptate asupra lor pentru a le repune în har când s-au abătut de la el. Aceste binecuvântări sunt făgăduite tuturor acelora care muncesc la mântuirea sufletelor. Dacă lucrătorii Domnului sunt pătrunși ei înșiși de o mare evlavie către Inima dumnezeiască, vor dobândi arta de a atinge chiar inimile cele mai împietrite și vor repurta succese minunate în munca lor.

Isus va fi el însuși, pentru păcătoși, un ocean de milă. Prin harul său, sufletele lâncede vor deveni pline de râvnă, cele râvnice se vor ridica la o înaltă perfecțiune.

Toate binefacerile lui Dumnezeu față de noi sunt rezumate într-un cuvânt: iubirea. Și tot un cuvânt rezumă tot ceea ce noi îi datorăm lui Dumnezeu: iubirea. Întreaga lege evanghelică se rezumă pentru un creștin la o întoarcere către Dumnezeu și la o manifestare a acestei iubiri față de aproapele. Să cinstim și să iubim Inima lui Isus care ni se dăruiește în sacramentul Euharistiei. Ea să fie Inima inimii noastre, ca să-l iubim pe Dumnezeu cu iubirea cu care se iubește el însuși, și să-i iubim pe toți frații noștri cum îi iubește și Isus.

Nutriți în voi aceleași simțăminte care au fost în Isus Cristos, spune sfântul Paul (Fil 2,5). Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință. Să fiți înrădăcinați și întemeiați în dragoste, ca să puteți înțelege cu toți credincioșii care este lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea. Veți cunoaște dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință, atunci veți fi copleșiți și veți intra în plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3, 17-19).

Isus i-a spus apostolului Toma: Întinde-ți mâna și pune-o în coasta mea, și nu fi necredincios, ci credincios (In 20,27). Dumnezeu este iubire. (din “Religia iubirii”).

Pomul bun se cunoaște după roadele bune. Parohiile, unde este cultul Inimii Preasfinte a lui Isus, sunt capodopere de spiritualitate; unde nu, este un colț de iad și lumea se zbate în teamă față de problema mântuirii.

Câți bolnavi au murit după primirea sfintei Împărtășanii la vinerea I?

Câtă pace în comunitățile religioase unde iubirea Inimii Preasfinte a lui Isus este cinstită!

Oricine este chemat să devină o capodoperă a iubirii Inimii Preasfinte și un făuritor de “inimi de aur”.

Isuse, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

Știm care trebuie să fie această asemănare a inimii noastre cu Inima lui Isus?

Inima lui Isus poartă rana produsă de sulița soldatului roman. Inima noastră trebuie să poarte rana produsă de sulița proprie, de acea “călcare pe inimă” când alții ne supără, spre a nu ține în seamă răul, spre a răbda, spre a ierta, spre a lăsa să iasă dintr-însa sânge și apă care spală de orice vină și aduce bucuria mântuirii, păcii, armoniei.

 

* * *

 

Adevărul vă va face liberi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Izvorul libertății)

Un sculptor a realizat din marmură albă statuia unui înger, care ține în mâna stângă un fir de mătase de care atârnă un inel de argint; în mâna dreaptă are un lanț bătut cu pietre scumpe, de care atârna un inel mare de aur. Cei doi fii ai sculptorului au voit să afle tâlcul celor două inele și l-au întrebat pe tatăl lor, care le-a spus: Voi ce credeți? Acela care îmi va da explicația cea mai plauzibilă, va primi inelul de aur! Unul dintre ei s-a grăbit să spună: Aceste două inele reprezintă prietenia și iubirea. Este adevărat, zise tatăl, dar pentru ce unul este de argint și altul de aur? Pentru ce cel de argint atârnă de un fir de mătase și cel de aur de un lanț bătut cu pietre scumpe? Cel care vorbise primul n-a știut să dea explicația de rigoare și atunci a intervenit al doilea, care, după un moment de gândire, a spus: Inelul de argint reprezintă iubirea și prietenia dintre oameni, care nu este cea mai valoroasă și nici atât de tare; ea atârnă de un fir subțire, care se poate rupe ușor. Inelul de aur reprezintă iubirea lui Dumnezeu față de noi, mai prețioasă decât aurul și mai tare chiar decât lanțul cel mai îngroșat cu pietre scumpe, fiindcă nu se poate rupe decât foarte greu.

Răspunsul celui din urmă a fost socotit exact și tatăl i-a dăruit un inel de aur de aceeași mărime cu cel din mâna îngerului și cu acest îndemn: Dumnezeu să te țină mereu legat de inima lui cu lanțul cel mai prețios al iubirii sale și vei deveni un înger!

A fi legat de iubirea Inimii Preasfinte a lui Isus înseamnă a avea acces la Izvorul libertății. Însuși Dumnezeu s-a legat cu lanțul cel mai prețios, prin Inima Preasfântă a lui Isus, de oameni și nimeni n-ar putea spune că și-a pierdut libertatea. Nimeni dintre cei care s-au prins de acest lanț, de care Tatăl a atârnat toate pietrele prețioase ale cerului, nu poate spune că și-a pierdut libertatea.

Ca să ne determine, spre a ne prinde de acest lanț, ca să posedăm veșnic inelul de aur, după îndemnul tatălui: Puneți-i inelul în deget! (Lc 15,22), sfântul Bonaventura spune: Consideră și tu, o, omule mântuit, cine, cât de mare și de ce natură este acela care atârnă pentru tine pe lemnul crucii! Moartea sa dă viață morților; la trecerea sa din această lume plâng cerurile și pământul; granitul se frânge. Oare un înlănțuit poate da libertate morților? Și nu numai atât, dar de fapt din coasta lui Cristos mort pe lemnul crucii s-a născut Biserica și s-a împlinit Scriptura care zice: Îl vor vedea pe acela pe care l-au străpuns; ceea ce înseamnă că Isus, chiar dacă s-a supus morții, tot nu și-a pierdut libertatea de Fiu al lui Dumnezeu, fiindcă dă posibilitatea și libertatea acelora care l-au străpuns să aibă o întâlnire personală cu el. El însuși a dat putere soldatului roman să-i deschidă coasta, ca din Inima sa Preasfântă să iasă sânge și apă, prețul mântuirii noastre, ca să putem mărturisi cu toată credința și libertatea: Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu (Mc 15,39). Ieșind în mod liber dintr-un astfel de izvor, adică din taina Inimii, sângele și apa dau sacramentelor Bisericii capacitatea de a da viață veșnică, fiind pentru cei care deja trăiesc în Cristos, băutura din izvorul viu al libertății care țâșnește pentru viața veșnică (In 4,14). Sfântul Bonaventura continuă cu acest îndemn: Ridică-te, așadar, o prietena lui Cristos (Sfântă Biserică)! Fii ca o porumbiță care își clădește cuibul în pereții unei peșteri adânci! (Ex 48,28); fii ca pasărea care și-a găsit adăpostul! (Ps 83,4). Nu înceta de a veghea în acest sanctuar. Aici, ca turturica ascunde-ți puii tăi, născuți dintr-o iubire curată. Aici întinde-ți buzele, spre a atinge apele izvoarelor Mântuitorului! De aici, de fapt, apare izvorul care coboară din mijlocul paradisului, din care, împărțindu-se în patru fluvii și, în sfârșit, răspândindu-se în inimile care ard de iubire, irigă și dă rodnicie întregului pământ.

Aleargă la acest izvor al vieții și al luminii cu dorința vie, oricine ai fi tu, o suflete consfințit lui Dumnezeu, și cu puterea intimă a inimii tale strigă-i: “O, nespusă frumusețe a lui Dumnezeu preaînalt, o, splendoare cristalină a vieții veșnice, tu ești viața care însuflețește orice ființă, lumina care iluminează orice focar și care păstrează în veci splendoarea și mulțimea multicoloră a luminilor care strălucesc înaintea tronului dumnezeirii tale până la prima revărsare a zorilor.

O, veșnică și inaccesibilă, strălucitoare și dulce revărsare din izvorul ascuns privirilor celor muritori! Adâncimea ta este fără fund, înălțimea ta fără hotar, mărimea ta este infinită, curăția ta imperturbabilă!

Din tine izvorăște fluviul care înveselește cetatea lui Dumnezeu (cf. Ps 45,5), ca în mijlocul cântărilor unei mulțimi în sărbătoare (cf. Ps 41,5) să putem să-ți cântăm cântări de laudă cu mărturia experienței, căci în tine este izvorul vieții și în lumina ta vom vedea lumina (cf. Ps 35,10) “.

Ca inima mea, a ta, a noastră, a tuturor, să se poată bucura de libertatea Inimii lui Isus, trebuie să spunem cât mai des: Isuse, cu Inima blândă și smerită, fă inima noastră asemenea cu Inima ta! Adică: dă-mi puterea necesară ca să o pot lăsa străpunsă de lancea păgână, de orice suferință, ca să iasă și din inima mea sânge și apă, spre a da libertatea fiilor lui Dumnezeu tuturor celor care mă înconjoară!

Repet ceea ce am spus într-o predică (despre sfântul Anton de Padova) și anume că libertatea nu crează valorile, de orice natură ar fi ele, ci ea le cerne; libertatea este sita care se mișcă în mâna lui Dumnezeu și trec prin ea, ca adevărate valori, numai acei care s-au lăsat măcinați de “crucea zilnică”, spre a deveni făină fină pentru pâinea fraților lor. Cei care nu înțeleg aceasta, rămân în sită ca tărâța, care se agită și se bate cu capul de marginile ei, dar nu poate trece. Menirea tărâței este de a îngrășa porcii și alte animale, care, îngrășate, devin nărăvașe și, pentru a le stăpâni sunt de trebuință diferite instrumente ca: zăbala, frâul, căpăstrul, biciul etc.

Mă întreb: oare ați înțeles ce vreau să spun?

Voi cereți libertate, fără să știți ce cereți. Cereți mai bine să aveți o inimă asemenea cu Inima lui Isus, libertatea de a fi străpunsă ca să iasă din ea sânge și apă dătătoare de mântuire! Cine nu este în stare să-și ia crucea zilnică, cine nu învață cum să ducă această cruce cu Isus, cum va putea urca pe înălțimea Golgotei ca să fie cât mai aproape de Inima lui Isus?

Un tiran, învingând pe dușmanul său, l-a închis într-un turn foarte înalt, de unde nu putea să scape nicidecum. Dar ce se gândi învinsul? S-a gândit să-și lase părul să crească cât mai lung, așteptând cu răbdare luni întregi; și când a crezut că este suficient de mare, l-a tăiat; apoi, cu multă migală, a legat capăt de capăt fiecare fir de păr și apoi l-a slobozit spre pământ, unde îl aștepta un prieten, care, la rândul său, a legat de firul de păr un fir de mătase, pe care cel închis l-a tras în turn; apoi, de capătul firului de mătase a legat o sfoară mai groasă, pe care a tras-o în turn și de capătul sforii a legat o frânghie suficient de tare, ca cel de sus să poată coborî și, evadând, să-și recapete libertatea.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21) se dobândește cu migală, înnodând minut cu minut, oră cu oră, zi cu zi și an cu an, inima mea de Inima lui Isus până când, în cele din urmă, Isus ne va trage sus, dar prin pământ, fiindcă a spus: Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu nu cade în pământ și nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce rod mult. Cine ține la viața sa (adică la patimile sale, la plăcerile lumești), o va pierde, pe când cine nu pune preț pe viața sa în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică. Cine mă slujește, să mă urmeze, fiindcă unde sunt eu, va fi și slujitorul meu. Dacă cineva mă slujește, Tatăl meu îl va cinsti (In 12,24-26).

 

* * *

 

Sfințește-i pe ei întru adevărul tău

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Valoarea consfințirii)

Consfințirea este cel mai liber act al voinței, cel mai responsabil act al rațiunii și cel mai reprezentativ act uman de dăruire totală lui Dumnezeu. Consfințirea este o logică a iubirii, un act de înțelepciune al inimii. “Cine iubește, se dăruiește”, spune un dicton.

Când a sosit ceasul său de a trece din această lume la Tatăl (cf. In 17,1), Isus se consfințește, se dăruiește total. Cui se consfințește, că doar Tatălui îi aparține din veșnicie? Se consfințește Tatălui împreună cu Biserica, trupul său mistic, care abia a luat ființă.

Suntem la Cina cea de Taină. Isus spală picioarele apostolilor (cf. In 13,1-11), fiindcă nu toți erau curați. Iuda Iscarioteanul nu putea fi consfințit, fiindcă, după îmbucătura dată de Isus, a intrat Satana în el, de aceea părăsește Cenacolul (id. 13, 27-30); ca adevărata consfințire să aibă valoare, Biserica trebuie să se încadreze într-un nou climat, acela al iubirii și de aceea primii membri ai noului popor al lui Dumnezeu primesc o “poruncă nouă”, după care toți să-i recunoască (id. 13,31-35), chiar dacă nu sunt încă desăvârșiți, posedă totuși mijloacele desăvârșirii: ca să fiți unde sunt eu, deoarece știți calea (id. 14,3-4); Eu sunt calea, adevărul și viața (id. 14,6). În drumul ei spre împărăția cerească, Biserica nedesăvârșită se desăvârșește prin Isus. Chiar și Petru îl va tăgădui de trei ori (cf. In 13,38), cu toate acestea va primi primatul: Paște oile mele! (In 21,18). În paranteză fie spus: Nu căuta o Biserică perfectă, pentru că în momentul în care o vei găsi, ea nu va mai fi perfectă, fiindcă ai intrat tu în ea (Lumina creștinului, 6 (66), iunie 1995). Isus cere Bisericii să se roage: Orice veți cere în numele meu, vă voi împlini (In 14,13) și, peste așteptări, Isus promite Bisericii pe Duhul Sfânt, ca să știe că el este în Tatăl și că ucenicii fac parte din trupul său mistic: voi sunteți în mine și eu în voi (v. 20) și pentru această unire vor fi iubiți de Tatăl (v. 21), vor fi acceptați când se vor consfinți pentru adevăr, fiindcă Isus însuși se roagă ca ei să fie sfinți prin adevăr (id. 17,19), ba mai mult, se dă în mâinile celor nelegiuiți, ca să pecetluiască adevărul din inimile lor prin jertfa crucii.

Consfințirea către Inima Preasfântă a lui Isus exprimă în esența sa tocmai participarea noastră la jertfa lui Cristos, adică la misterul răscumpărării. Acestui act îi dăm numele de consfințire, adică sfințire împreună cu cineva și, în primul rând, ne sfințim împreună cu Cristos pentru adevăr, ca să ne naștem din adevăr pentru a fi copiii lui Dumnezeu.

Prin această consfințire noi intrăm în Cristos, pentru a trăi noi înșine ceea ce el însuși continuă să trăiască pe pământ, adică memorialul Calvarului, făcând prezent în noi misterul răscumpărării, așa încât prin acest act de consfințire, nu suntem numai beneficiari ai mântuirii, ci devenim noi înșine cooperatori la opera răscumpărării, ca apostolul Paul: Eu sunt fericit acum de suferințele mele pentru voi, iar în trupul meu întregesc lipsurile suferințelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica, pentru ca pe fiecare om să-l aducem la desăvârșire în Cristos. Eu pentru aceasta mă trudesc și lupt, bazându-mă pe puterea lui, care lucrează în mine cu tărie (Col 1,24. 28-29).

Prin consfințire Isus ne unește cu misterul crucii sale și noi răspundem: Prezent la chemarea sa de a-i fi alături, de a-i trăi misterul din agonia plină de spaimă din grădina Măslinilor, în rușinea de la coloana biciuirii, în părăsirea dureroasă de pe cruce și din singurătatea mormântului, fiindcă în acestea sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3).

Isus ne invită azi pe noi, ca să participăm, să ne împărtășim prin consfințire de aceste comori ale înțelepciunii și ale științei, spre a păși pe calea care duce la Tatăl, spre a antrena, pe cât mai mulți, ca să ne urmeze pe această cale.

Prin sfânta Margareta-Maria Alacoque, Isus a cerut întregii Biserici, deci și fiecăruia dintre noi, să participe la opera mântuirii lumii, fiindcă, îi spunea Isus: Eu nu primesc decât injurii, indiferență și răceală. Cel puțin tu să mă iubești!

Iubirea lui Dumnezeu cere iubire pentru alții, fiindcă cea mai mare poruncă din Lege le cuprinde pe amândouă. Prin urmare trebuie să ispășim și să ne jertfim pentru alții; viața noastră trebuie oferită pentru toți oamenii, frații noștri. Ca Isus jertfă de pe altar (act continuu de consfințire), așa și noi trebuie să ducem la îndeplinire jertfa noastră (prin crucea de fiecare zi (cf. Mt 16,24; Mc 8,34; Lc 9,23; In 12,26), fiindcă el mai atârnă pe cruce cu trupul mistic, care suntem noi.

Nu voi uita niciodată exemplul uimitor pe care mi l-a relatat regretatul preot Ioan Mărtinaș. Era închis la Târgu Ocna. Într-o seară, mi-a povestit regretatul părinte Mărtinaș Ioan, înmormântat la Gherăești-Neamț, a venit caraliul și mi-a deschis ușa celulei, zicându-mi: “Ieși, banditule, fiindcă trebuie să mergi în altă parte!” Am fost transportat de urgență la închisoarea Doftana și aruncat într-o celulă, zicându-mi: “Aici îți vor putrezi ciolanele, banditule!” M-a lăsat în întuneric. Dintr-un colț aud un geamăt profund și o șoaptă care întreba: “Mai este cineva aici?” Da, i-am spus eu, sunt preotul catolic Mărtinaș Ioan. Preot catolic? m-a întrebat el. L-am auzit suspinând și mi-am dat seama că plângea… După câteva momente și-a revenit și a reușit să-mi spună printre sughițuri: Părinte, știam eu că Inima Preasfântă a lui Isus nu mă va lăsa să mor fără a primi împăcarea cu bunul Tată ceresc. De atâția ani mă rog, ca înainte de a muri, să am parte de o spovadă bună. Dumnezeu v-a adus și nu știu cum să-i mulțumesc! Am rămas cu el în noaptea aceea. I-am administrat sfintele Taine, pe cât a fost cu putință în acel loc. L-am ajutat să aibă încredere în iubirea lui Dumnezeu și de pe această cruce, când îi va veni ceasul, să poată spune cu Isus: “Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu!” Când s-a luminat de ziuă, alt caraliu ne-a deschis ușa și mi-a strigat: “Ieși! banditule! nu tu trebuia să fii adus. S-a făcut o greșeală. Înapoi la Ocnă!” Și m-au adus înapoi la Tg. Ocna. Atunci am simțit adevărata trăire fericită a preoției mele! Ce minunat se folosește Dumnezeu de căile strâmbe ale oamenilor, spre a-și duce la îndeplinire planurile sale drepte!

Consfințirea ne cere să oferim umanitatea noastră, ca Isus să trăiască în noi pătimirea sa; să putem spune cu apostolul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20).

Consfințirea este adevărată numai atunci când devenim victime, când suntem disponibili să împlinim tot ceea ce Domnul vrea de la noi, de a nu pune limite sau restricții iubirii noastre.

D. Barsatti spunea că: Această abandonare totală în brațele iubirii divine ar putea să ne sperie la început, dar dacă ne-am dăruit cu adevărat, vom simți și noi puterea lui Cristos și vom constata că de sărmana noastră viață atârnă destinul multor oameni, vom simți în noi forța care ne scoate din mormânt, pentru a continua opera veșnică a iubirii.

Un mistic a spus într-o zi lui Dumnezeu: Doamne, tu ești iubirea însăși și vrei să te dăruiești fiecărui om în această calitate de iubire. Eu îți cer: Dă-mi iubirea ta! De ce mi te dăruiești cu atâta zgârcenie? Și Domnul i-a răspuns: Eu niciodată nu pot să mă dăruiesc cu zgârcenie. Eu mă dăruiesc întotdeauna în totalitate. Numai inima ta este prea mică și nu mă poate cuprinde în totalitatea iubirii mele. De aceea, ca să simți dărnicia iubirii mele, împrumută alte inimi, ca să torn în ele iubirea rezervată pentru tine; împrumută inimile tuturor oamenilor de pe pământ și chiar pe cele ale celor din purgator și vei simți fericirea dărniciei mele!

Cunoaștem episodul din cartea a II-a a Regilor (4,1-6), când o femeie a strigat către profetul Elizeu: Omul meu, robul tău a murit. Și tu știi că robul tău era cucernic și cinstitor de Dumnezeu. Și iată acum a venit datornicul ca să ia pe cei doi copii ai mei, ca robi. Atunci Elizeu i-a răspuns: Ce să-ți fac? Spune-mi, ce ai la tine în casă? Și ea i-a spus: În toată casa, roaba ta nu are decât un urcior cu untdelemn. Și el i-a zis: Du-te și cere vase de la alții, de la toți vecinii tăi, vase goale, dar nu puține! Apoi intră în casă; zăvorăște ușa după tine și după fiii tăi și să torni în toate vasele acelea, și cum se va umplea unul, pune-l la o parte! Ea a ascultat întocmai și după ce a umplut vasele, a spus fiilor: Dați-mi încă unul! Și ei i-au răspuns: Nu mai este nici unul! Din untdelemnul vândut și-a achitat toate datoriile și i-a mai rămas încă de a avut cu ce trăi toată viața.

Ungerea cu Duhul Sfânt o căpătăm în momentul consfințirii la Inima Preasfântă a lui Isus. Duhul Sfânt ne cere să împrumutăm cât mai multe vase goale de la toți vecinii, și nu puține, ca să toarne în ele dragostea lui Dumnezeu, care nu încape în vasul inimi noastre. Cu acest untdelemn al iubirii, care este consfințirea la Inima Preasfântă a lui Isus sub inspirația Duhului Sfânt, ne vom achita toate datoriile și vom avea cu ce trăi în toată veșnicia.

Mergi și fă și tu la fel! (Lc 10,37).

 

* * *

 

Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

(Cultul)

Creștinii catolici sunt deosebit de atașați față de cultul Inimii Preasfinte a lui Isus. În majoritatea locuințelor, la locul de cinste stă o icoană care îl înfățișează pe Isus blând, având într-o mână Inima sa înconjurată de lumină și de o coroană de spini, din ea iese o flacără și din flacără o cruce. Cu cealaltă mână schițează un gest de invitație spre a scoate din acest “izvor dumnezeiesc” toate harurile de care omul are trebuință.

Răspunzând chemării, creștinii catolici se străduiesc să se apropie cât mai mult de “izvorul harurilor”, cinstind Inima Preasfântă în fiecare zi din luna iunie, lună în care este o sărbătoare deosebită, în vinerea din săptămâna următoare după Joia Verde, adică după Solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge, ca recunoștință pentru darul Euharistiei. Fiecare credincios vrea, ca cel puțin o dată în viață, să facă cele nouă vineri întâi din lună, pentru a avea parte de darurile legate de cele douăsprezece făgăduințe făcute de Isus însuși sfintei Margareta Maria Alacoque. Multe biserici au hramul în sărbătoarea Inimii Preasfinte; congregații religioase și asociații de rugăciune și-au luat de patron Inima lui Isus. Operele de artă cunosc o înflorire deosebită și aș menționa aici doar monumentala bazilică Sacre Coeur de pe Montmartre din Paris, catedrala de la Paray-le-Monial din Franța și Sacrada Corazon din Barcelona, Spania etc.

Cultul Inimii Preasfinte se caracterizează mai ales printr-un dinamism spiritual deosebit: credincioșii își intensifică viața sacramentală prin spovada și împărtășania de la fiecare primă vineri din lună; preoții merg și îngrijesc la domiciliu pe bolnavii și bătrânii care nu pot veni la biserică; multe familii tinere cer să li se facă întronarea, adică sfințirea icoanei Inimi Preasfinte de către preot și să fie așezată la locul de cinste, după care urmează actul de consfințire, în care tinerii căsătoriți își vor găsi mereu suportul sfânt al iubirii lor; cărțile de rugăciune și revistele de spiritualitate se îmbogățesc mereu prin dezvoltarea teologică a cultului Inimii Cuvântului întrupat.

Inima, în Sfânta Scriptură – atât în Vechiul cât și în Noul Testament – simbolizează întreaga persoană umană, dar – în chip deosebit în zilele noastre – ea evocă mai mult inteligența, memoria și mai ales voința ca centru afectiv și emotiv. Maria medita toate în inima ei (Lc 2,19) și Omul bun din buna visterie a inimii sale scoate cele bune (Lc 6,45). Aici este locul simbolic de reședință al credinței: Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință (Ef 3,17), dar mai ales locul iubirii: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5).

Este adevărat că Biserica a vorbit puțin despre acest cult înainte de secolul al XIII-lea, cu unele excepții, ca de exemplu sfântul Bonaventura în tratatul său Despre via mistică sau Despre lemnul vieții; dar de atunci mari mistici, ca de exemplu, sfânta Matilda (+1298) și sfânta Gertruda (+1301), care, contemplând coasta străpunsă a lui Cristos, au dat startul unei veritabile devoțiuni către Inima-iubire a lui Isus.

Speculativi prin însăși natura lor, teologii răsăriteni au substituit inima biblică cu mintea. Astfel Sursum corda – Sus inimile – devine Înălțarea minții la Dumnezeu. Inima este punctul de contact între om și Dumnezeu, este considerată drept principiu al unității spirituale; ea menține energia tuturor forțelor sufletului și ale trupului, este tronul Sfântului Duh (sfântul Teofan Zăvorâtul). (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, pag. 42-43).

Confruntându-se cu o lume care tindea să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, marii teologi de spiritualitate ai secolului al XVII-le și al XVIII-lea au răspuns printr-o accentuare a devoțiunii față de Inima umană a lui Isus dar strâns unită cu persoana sa divină.

Aparține sfântului Ioan Eudes cinstea de a celebra pentru prima dată, la 8 februarie 1648, sfânta Liturghie în cinstea Inimii Mariei, care este, desigur, o liturghie dedicată lui Isus prezent, trăind în Maria, mama sa, după cum ne-o arată rugăciunea dintru început sau colecta: Dă-ne (harul) de a celebra cu vrednicie viața preasfântă a lui Isus și a Mariei într-o singură inimă și de a nu fi decât o singură inimă între noi și ei! Puțin mai târziu sfântul Ioan Eudes a compus și a obținut aprobarea din partea Magisteriului ca să se celebreze o sărbătoare liturgică a Inimii Preasfinte a lui Isus la 20 octombrie 1672.

Sub simbolul Inimii lui Isus se contemplă iubirea Tatălui față de oameni, iubire revelată în Isus; se contemplă iubirea lui Isus față de Tatăl său, model și izvor al oricărei iubiri față de Tatăl; se contemplă iubirea lui Cristos față de toți oamenii, cărora le oferă în dar propria inimă.

Dar cultul Inimii Preasfinte a cunoscut o răspândire rapidă în toată lumea catolică, și nu numai, datorită sfintei Margareta Maria Alacoque, călugăriță vizitandină de la Paray-le-Monial, căreia i-a apărut Isus însuși de mai multe ori între decembrie 1673 și 1675, arătându-i Inima sa Preasfântă și care a introdus expresia de “Preasfântă Inimă”. Tot ea a dat devoțiunii un sens nou: semnul inimii exprimă credința în iubirea cu care Dumnezeu ne-a iubit și darul prin care această iubire poate deveni a noastră ca o jertfă de ispășire pentru păcatele proprii și ale lumii întregi. Dar iubirea pe care ea i-o oferea în schimb era prea afectivă și lirică: Inima lui Isus mai strălucitoare decât soarele, ea este în mijlocul flăcărilor iubirii sale curate (Autobiografie, 101, G. 108). Ca și sfântul Ioan Eudes, ea amintește că iubirea se consumă prin jertfă și astfel introduce o noțiune nouă, cea de reparație. A repara, aceasta înseamnă încercarea de a compensa printr-un surplus de iubire și de ispășire a unei ofense. Până aici, creștinii erau atenți, mai presus de toate la ispășirea pe care Isus o oferea Tatălui său în numele omenirii păcătoase. Sfânta Margareta Maria Alacoque subliniază că toți credincioșii trebuie să repare lipsa de iubire a celor păcătoși față de Isus. Acest surplus de iubire este el însuși un dar al lui Cristos și, tocmai pentru a-l primi ca atare, Isus cere acestei tinere călugărițe vizitandine de a răspândi devoțiunea Inimii sale sub diferite forme și de a celebra o sărbătoare în cinstea sa. Această sărbătoare a fost aprobată de papa Clement al XIII-lea în 1765 și celebrată în ziua de vineri după sărbătoarea Trupul Domnului, după cum am spus mai înainte. Leon al XIII-lea, încurajat în mod special de o călugăriță a Bunului Păstor, Fericita Maria Droste de Vischering, a consfințit lumea întreagă Preasfintei Inimi în anul 1899. În 1942, Pius al XII-lea a făcut o consfințire similară la Inima Neprihănită a Mariei, a cărei sărbătoare a fost fixată în octava Adormirii, la 22 august.

Această devoțiune s-a răspândit în lumea întreagă din inițiativa papilor și a trezit o fervoare deosebită, mai ales în Franța, până la începutul secolului XX; apoi a cunoscut o diminuare, datorită faptului că a fost recepționată ca un concept prea dulceag de spiritualitate. Anumite genuri literare de pietate și forme de predici s-au prestat pentru așa ceva, fără îndoială. Astăzi, din contra, remarcăm în jurul marilor sanctuare din întreaga lume o adevărată reînviere a cultului printr-o mai corectă înțelegere a mesajului în conformitate cu mentalitatea modernă. Bazându-se pe cuvintele lui Isus că numai cei curați cu inima îl văd pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), teologii răsăriteni au început să dea o atenție deosebită Inimii lui Isus, mai curată decât orice puritate îngerească, ochi îndreptat mereu spre Dumnezeu. Unul dintre ei scrie: A căuta hrană inimii înseamnă a te îndrepta către Dumnezeu: Dumnezeu însuși este inima care îmbrățișează totul. Numai inimii îi este posibil să capteze secretul universului, ceea ce Kant numește “lucrul în sine”. Astfel, deci, cine are inimă prinde sensul lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor și al naturii. Inima este singurul organ capabil să dea pacea spiritului. Cea mai desăvârșită rugăciune, zic autorii răsăriteni, este cea a inimii. Nu a poruncit oare Dumnezeu să ne închidem în cămăruța noastră și să ne rugăm? (cf. Mt 6,6) – scrie Teofan Zăvorâtul. Cămăruța omului este inima sa; prin urmare Dumnezeu ne poruncește să ne rugăm în inima noastră (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41). Model de rugăciune în cămăruța inimii sale ne este Isus. Astfel, prin acest cult se împlinește porunca Mântuitorului de a ne ruga neîncetat. În acest context citim o preafrumoasă frază a lui Tommaso da Celano, în Viața sfântului Francisc de Assisi: Francisc nu se ruga, Francisc devenea rugăciune. Pentru aceasta meister Eckhart îndeamnă să nu fondăm sfințenia pe acte, ci pe ființă. A-și forma inima conform ființei Inimii Preasfinte a lui Isus înseamnă a ajunge în posesia acelei kardiognose, adică a unei clarviziuni prin care se poate citi în inimile oamenilor. Această kardiognosă nici măcar nu înseamnă a poseda ceva miraculos, ci a ceva natural caracteristic celor cu inima curată. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înțelege reciproc. Păcatul este cel care a ridicat un zid între noi. Când însă ne curățăm interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă. Transparența inimilor – scrie sfântul Grigore din Nyssa – este un dar natural pentru oameni. Însă Dumnezeu copleșește inimile curate cu inspirațiile sale. În această privință, un autor siriac spune: Ah, ochiul limpede al inimii care vede lămurit, mulțumită curăției sale, pe cel la a cărui vedere Serafimii își acoperă fața. Unde va fi iubit (Dumnezeu) dacă nu în inimă? Unde se va arăta dacă nu acolo? “Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Pentru a ne înălța mai bine către el trebuie, măcar în anumite momente, să renunțăm la toate gândurile și la toate imaginile create și să contemplăm curata lumină dumnezeiască fără formă. Este rugăciune în tăcere absolută, în profunditatea inimii. Sfântul Francisc de Assisi considera distracțiile din timpul rugăciunii drept un păcat grav. Și dacă i se întâmpla câteodată, mergea repede să se mărturisească, crezând că a făcut un păcat. O dată a spart un vas pentru că, privindu-l, a pierdut deplina concentrare în Domnul. Un episcop, văzându-l pe sfântul Francisc în rugăciune, și-a pierdut capacitatea de a vorbi (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41, 44-45, 48-49). Isus însuși i-a apărut sfintei Margareta Maria Alacoque în ziua de 4 octombrie 1673 și, arătându-i-l pe sfântul Francisc în cer, i-a spus: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea, cel mai unit cu ea și care se jertfește zilnic împreună cu Inima mea dreptății dumnezeiești, spre a dobândi milă pentru păcătoși și mai ales pentru religioșii cei mai leneși în observarea Regulii. Prin urmare, toate le vom face bine, dacă ne vom strădui să fim cât mai aproape de Preasfânta Inimă, fiindcă vom îndeplini mai ușor porunca cea nouă a lui Isus: Precum v-am iubit eu pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. De pe aceasta vor cunoaște toți că sunteți ai mei, dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,34-35).

Prin cinstirea Inimii sale Preasfinte, Isus ne oferă propria sa iubire ca să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele în modul cel mai perfect posibil.

Ce putem spera mai mult?