Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a tuturor Părinților celor ce din veac bine I-au plăcut lui Dumnezeu)
Evanghelia: Matei 1,1-25
Apostolul: Evrei 11,9-10.32-40

Matei 1,1-25

Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Isus, Care se cheamă Cristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Cristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Isus Cristos așa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Și cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: “Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu”. Și deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Isus.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
Diverși alți autori
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Emanuel – cu noi este Dumnezeu

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: ‘Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu’.” Nu “Emanuish“, adică cu noi este omul, ci “Emanuel“, cu noi este Dumnezeu! Evanghelia lui Matei începe cu prezența lui Dumnezeu între oameni – Emanuel – și se încheie cu promisiunea prezenței Sale continue: “Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20).

Cât de tragic este faptul că adesea creștinii vorbesc despre Isus la trecut – Cristos care a fost, sau la viitor – Cristos care va veni. Cât de rar ne gândim la El la timpul prezent – cu noi este Dumnezeu. Și totuși câtă nevoie avem de această promisiune a sa, în aceste zile de confuzie, întuneric și zbucium. În Evanghelia lui Ioan ni se spune: “Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”. Este doar un alt mod de a spune: “Emanuel, cu noi este Dumnezeu”. Nu în ceruri îndepărtate, nu pe o planetă în nu știu ce galaxie, ci aici, între noi, părtaș la durerile noastre, ajutându-ne să ne ducem poverile, punând mâna cu delicatețe pe infirmitățile noastre, curățindu-ne de păcate, arătându-ne modul de viață care are valoare eternă.

Se spune că deși Papa Pius al XII-lea folosea în mod constant telefonul, era într-o singură direcție: nimeni nu îl putea suna pe Papa. Mulți oameni cred că aceasta este problema lor principală cu Dumnezeu: nu pot să îl sune, să îl găsească, să comunice cu El, să ajungă la El. Atât de des Dumnezeu le pare îndepărtat, impersonal, ireal. Dar această situație a fost schimbată definitiv la Crăciun, când Dumnezeu s-a coborât pe pământ și a stabilit între El și noi o linie telefonică bidirecțională, pentru ca prin Isus să putem să îl “sunăm” direct pe Dumnezeu, să îl găsim, să comunicăm cu El, să îl atingem prin rugăciune, prin Sfânta Împărtășanie, prin Biblie și prin Biserică.

Crăciunul are un mesaj special de mângâiere pentru singuratici. Este mesajul lui Emanuel – prezența lui Dumnezeu cu noi, oricine am fi, oriunde am fi. Ca creștini, suntem chemați să împărtășim această bucurie a prezenței lui Dumnezeu alături de oameni. De Crăciun căutați o persoană singură și faceți-i o scurtă vizită. Arătați-i că vă pasă de ea, așa după cum lui Cristos îi pasă de noi. Veți pleca de acolo cu bucuria lui Dumnezeu în suflet. Aceasta va fi recompensa Dvs pentru că l-ați purtat pe Emanuel la alții, pentru a umple vidul unei inimi goale.

 

O promisiune împlinită.

Să ne îndreptăm acum atenția spre două persoane care au regăsit promisiunea prezenței lui Dumnezeu împlinită în viețile lor. David Livingstone la întoarcerea sa după șaisprezece ani petrecuți în Africa, slăbit de 27 de îmbolnăviri, cu un braț atârnând inutil după ce a fost mușcat de un leu, i-a întrebat pe studenții Universității din Glasgow: “Știți ce m-a susținut în mijlocul încercărilor, dificultăților și singurătății, în viața mea de exil? A fost promisiunea lui Dumnezeu: ‘Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului’.” Emanuel – cu noi este Dumnezeu.

Când Frederick B. Snite, Jr., absolvent de Notre Dame, a mers în călătorie cu părinții săi în China, unde a fost lovit subit de paralizie infantilă. Medicii i-au dat cam o săptămână de viață. Ceea ce nu știau medicii însă era puterea mare a credinței care îi susținea viața. El a trăit câțiva ani, s-a căsătorit și a avut o familie. Mulți ani a trebuit să trăiască nemișcat. Luni întregi mușchii respiratori i-au fost parțial paralizați, astfel că nu putea spune nici un cuvânt. Când în sfârșit și-a recâștigat parțial controlul vocii, el a spus încet primul cuvânt: “Dumnezeu”. Mai apoi, i-a mărturisit unui preot care l-a vizitat acasă: “Singurul lucru care m-a ținut tare în perioada de încercare, atunci când nu puteam să respir, să vorbesc, a fost credința mea în Dumnezeu. Știam că El este cu mine și că poate să îmi audă rugăciunile tăcute.” Emanuel – cu noi este Dumnezeu!

 

Trăind o viață “împreună”

Promisiunea prezenței lui Dumnezeu îi ajută pe creștini să ducă o viață împreună: Dumnezeu și cu mine. Sfântul Pavel de exemplu, a trăit o viață împreună. El mărturisește: “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4,13). Nici un creștin nu își poate atinge potențialul deplin sau să își folosească toate forțele, decât dacă își face a sa puterea lui Dumnezeu, decât dacă trăiește o viață împreună cu Cristos. Fostul alcoolic, ieșit din ședințele de AA, trăiește o viață împreună. El a învățat să spună: “Eu nu pot să depășesc problema băuturii, Doamne… dar noi, împreună, putem!” Emanuel – cu noi este Dumnezeu!

“Cum poți să faci față vieții cu atâta succes?”, l-a întrebat cineva pe un creștin. “Prin rugăciune”, a răspuns el. “Ce înțelegi prin rugăciune?” Creștinul a răspuns: “Cu mult timp în urmă eram atât de preocupat de o mulțime de lucruri încât aproape m-am îmbolnăvit. M-am rugat Domnului și El la final mi-a răspuns. Știi ce mi-a spus? ‘Ascultă, fiule, nu este nimic ce tu și cu Mine să nu putem face împreună!’” Emanuel – cu noi este Dumnezeu!

Un faimos chirurg își apleca mereu capul și se ruga înainte de operații. Un reporter, asistând la o operație și văzându-i gestul, l-a întrebat uimit: “Întotdeauna vă rugați înainte de operație?” Chirurgul i-a răspuns zâmbind: “Întotdeauna. Deoarece nu știu niciodată ce probleme pot să apară, și nici când va trebui să las bisturiul pe mâna Marelui Medic, ca să mă conducă. De multe ori în operațiile pe care le-am făcut, când ajungeam la capătul puterilor mele umane, Dumnezeu a preluat operația și a dus-o la final.” Emanuel – cu noi este Dumnezeu!

Marele dar al lui Dumnezeu, dat nouă de Crăciun, nu a fost nici un cod etic nici o nouă filozofie, ci El însuși! Creștinismul este mult mai mult decât o serie de porunci. Mai mult decât orice, este o Prezență: Emanuel – cu noi este Dumnezeu! Cu noi este când suntem în necazuri – să ne scoată din ele. Cu noi când suferim – să ne șteargă lacrimile. Cu noi când cădem – să ne ajute să ne ridicăm. Cu noi când suntem slabi – pentru ca să ne întărească. Cu noi în moarte – să ne facă încrezători. Da, și rămâne cu noi definitiv și după moarte – într-un loc în care “cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2,9)

“Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.” (Luca 2,10). “Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7,14) – cu noi este Dumnezeu!

 

* * *

 

Veselește-te, Bethleeme

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Veselește-te, Bethleeme; Efrata, gătește-te,
căci iată Mielușeaua, pe Păstorul cel Mare
în pântece purtându-L, se grăbește să-L nască.
Pe acesta văzându-L, purtătorii de Dumnezeu
Părinți se bucură, lăudând împreună cu păstorii
pe Fecioara, ceea ce l-a nutrit cu lapte.”
(Condacul Înainteserbării)

Astăzi, în duminica dinaintea Nașterii Mântuitorului, Sfânta Biserică face “pomenirea tuturor Părinților care din veac bine au plăcut lui Dumnezeu, începând de la Adam până la Iosif Logodnicul Presfintei Născătoare de Dumnezeu”, adică pomenirea tuturor drepților din Testamentul Vechi, care, cu sute și mii de ani înainte de venirea Mântuitorului, L-au văzut prin credință și s-au bucurat în nădejdea neclintită a mântuirii pe care El avea s-o aducă omenirii, sprijinindu-și ei credința și speranța numai pe profețiile făcute despre Mesia.

Prin această trăire în credința și nădejdea în viitorul Mesia, ei s-au mântuit, ajungând după moarte în limb, de unde Mântuitorul i-a eliberat prin moartea și învierea sa glorioasă.

Cartea neamurilor lui Isus Cristos, această genealogie unică ce urcă până la Adam, ne demonstrează că Isus Cristos este și om adevărat, iar profețiile despre El, făcute cu atâta acuratețe, cu zeci de veacuri înainte de venirea Lui, despre nașterea, viața, patimile, moartea și învierea Sa glorioasă, ne dovedesc cu prisosință că Isus este și Dumnezeu adevărat, Mântuitorul promis.

Spre a nu ne extinde prea mult, vom cita numai profețiile care se referă la conceperea și nașterea Mântuitorului, mărginindu-ne, cu privire la celelalte care se referă la alte întâmplări din viața Lui, să indicăm doar locul unde le putem afla.

Zămislirea lui Isus Cristos dintr-o fecioară este anunțată încă în Cartea Facerii, III,15, unde Dumnezeu blestemă pe diavol astfel: “Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; el îți va zdrobi capul tău, iar tu îi vei urmări călcâiul ei”.

Nașterea lui Isus din fecioară este profețită de Isaia, VII,14, unde citim: “Iată fecioara va concepe și va naște fiu și se va chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuiește Mântuitor”.

Timpul venirii Mântuitorului este prezis în Cartea Facerii, XLIX,10, unde citim că Iacob, înainte de moarte, binecuvântându-l pe Iuda, fiul său cel mai mare, îi zice: “Nu va lipsi sceptru din Iuda și toiag din coapsele lui, până ce nu va veni Împăciuitorul și de El vor asculta toate popoarele”.

Locul nașterii Mântuitorului – Bethleemul – este profețit de Miheia, V,1-4, “Și tu Bethleeme, casa Efrata, cu nimic nu ești mai mic între cetățile Iudeei, căci din tine se va naște povățuitor, al cărui început este din veșnicie”.

Cu o exactitate uimitoare se profețește că Pruncul ce se va naște este Dumnezeu și se va naște din neamul regelui profet, David (Ps 88,33-37; 131,11; Is IX,5-6; Ierem XXIII,5-6); că se va numi Nazarinean (Jud XIII,5); Profet (Deut XVIII,15-18); Arhiereu (Ps 109,4); Împărat (Deut XXIV,172; Ps 2, 7-8).

Se profețește că va fi mijlocitorul unui legământ, așezământ sau testament nou (Is LV,3,4); că se va numi Cristos (Daniil IX,25-26); Sfântul Sfinților (Daniil IX,24); piatra unghiulară a Bisericii (Ps 117,22,23); lumina și mântuirea neamurilor (Is XI,10; XLII,6) și că va duce mântuirea până la marginile pământului (Is XLIX,6); că se va chema Fiul lui Dumnezeu (Ps II,6), va grăi în pilde (Ps 77,2) și va face minuni (Is XXXV,6); “pus lângă cei fărădelege” (Is LIII,9); că va fi blând și iubitor (Is XL,11), disprețuit (Ps 22,7-9); că va intra triumfal în Ierusalim pe mânz de asin (Zah IX,9); că va fi vândut cu 30 de arginți, și cu banii se va cumpăra țarina olarului (Zah XI,12-13); că va suferi până la moarte pentru păcatele poporului (Is LIII,3); că va fi bătut, pălmuit, dar va tăcea în fața prigonitorilor (Is L,60; LIII,7); că va fi batjocorit și răstignit (Ps 22,6-8,19); că va fi adăpat cu fiere și oțet (Ps 68,22); că va fi socotit cu făcătorii de rele (Is LIII,12); că hainele Lui vor fi împărțite și cămașa va fi trasă la sorți (Ps 21,19); că va fi îngropat, dar a treia zi va învia (Ps 53,8 și 10) și că va ședea de-a dreapta Tatălui (Ps 109,1).

Toate aceste profeții, făcute, cum spusesem, cu sute și mii de ani înainte de venirea Mântuitorului, s-au împlinit întocmai în persoana Lui.

Dar așteptarea Mesiei, a unui Izbăvitor, întemeiată la Evrei pe profețiile Testamentului Vechi, o afăm nu numai în sânul poporului ales, ci și la marii înțelepți și gânditori ai antichității, care se fac ecoul acestor profeții, exprimându-și credința întru-un viitor Salvator al omenirii. Astfel, Indienii așteptau întruparea unui zeu care să zdrobească capul șarpelui; Chinezii așteptau pe “Omul din Apus”, care să aducă fericirea dorită; Grecii credeau că Prometeu nu va putea scăpa de chinuri până ce un zeu nu le va lua asupra lui; Platon și Aristotel credeau în Logosul sau Înțeleptul universal, iar Tacit, Suetoniu, Virgiliu, sibilinele și magii arătau că, pe vremea lor, așteptarea unui Mântuitor care avea să vină din Orient, era generală. Că profețiile amintite se referă la Mântuitorul o dovedește faptul că Evangheliștii, pe măsură ce istorisesc viața Mântuitorului, citează profeții și profețiile privitoare la faptele descrise. Astfel, când Iosif, logodnicul Preacuratei, aflând că Ea este gravidă, vrea s-o părăsească pe ascuns, un înger îi vorbește în vis: “Iosife, nu te teme a lua pe Maria, căci ce s-a zămislit în Ea este de la Spiritul Sfânt. Ea va naște fiu și îi vei pune numele Isus, căci acesta va mântui pe poporul Său de păcate” (Matei I, 20-21). Sfântul Matei – care relatează acest fapt – adaugă: “Și toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ce s-a zis de Domnul prin profetul ce zice: «Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel», ce se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei I,22-23).

De asemenea, când magii întreabă pe Irod: “Unde s-a născut Isus”, Irod, tulburat, a chemat preoții și cărturarii cunoscători ai profețiilor, care i-au răspuns: “În Bethleemul Iudeei, căci așa s-a scris prin profetul (Mihea V,2): «Și tu, Bethleeme, pământul Iudeei, cu nimic nu ești mai mic între orașele Iudeei, căci din tine va ieși povățuitor care va paște poporul meu Israil»” (Matei II, 5-6).

Apostolul Filip, când e chemat de Isus, aleargă și îi spune lui Natanail: “Am aflat pe Acela despre care a scris Moise în lege și profeții, pe Isus” (Ioan I, 45).

Mai mult. Însuși Isus confirmă împlinirea profețiilor în persoana Sa. Astfel, când femeia samarineancă îi zice lui Isus: “Știu că va veni Mesia care se cheamă Cristos”, Isus îi răspunde: “Eu sunt care vorbesc cu tine” (Ioan IV, 25-26). Iar în sinagoga din Nazaret, Isus, după ce deschide Biblia și citește în auzul cărturarilor versetele 1 și 2 din cap. LXI al profeției lui Isaia, care erau despre Sine, închizând Cartea, le zice: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca IV,16-21).

Bazați pe acestea și pe celelalte profeții, drepții din Testamentul Vechi, pe care îi amintim azi, s-au mântuit, prin credința și speranța lor în Mântuitorul care avea să vină.

Dar, dacă credința și speranța lor în mântuire erau atât de vii și neclintite, cu cât mai vii și puternice trebuie să fie credința și speranța noastră, a celor care știm că Mântuitorul a venit și a înfăptuit opera răscumpărării, având noi mărturia de nezdruncinat a apostolilor și evangheliștilor care L-au văzut și cărora El le-a dezvăluit tainele Împărăției Sale, în cei peste trei ani cât a fost împreună cu ei, până la moartea pe Cruce! În fața mărturiei acestora și a milioanelor de martiri și mărturisitori ai credinței, și noi, îngenuncheați în peștera din Bethleem, să ne mărturisim credința și iubirea față de Pruncul Isus, Profetul care ne-a adus cunoștința cea mai înaltă despre Dumnezeu-Tatăl: “Cine mă vede pe Mine, vede pe Tatăl”, căci “Eu sunt Tatăl și Tatăl în Mine este”; să ne mărturisim credința în Isus Arhiereul care prin jertfa Crucii ne-a împăcat cu Tatăl, lăsându-ne Sfintele Taine ca tot atâtea izvoare de primenire și sporire a vieții divine din noi; să ne mărturisim credința în Isus Împăratul universal, care, prin poruncile Sale, ne conduce la Împărăția Sa cerească. Primind lumina cuvântului său, purificându-ne și sporindu-ne viața sufletească prin harul Sfintelor Taine și înfăptuind în viața noastră voința Sa, El însuși se va naște și va sălășlui în mod mistic în ieslea sufletului nostru, căci El ne-a asigurat: “De mă iubește cineva va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și la El vom veni și sălaș la El vom face” (Ioan XIV,23). Amin.

 

* * *

 

Despre nașterea duhovnicească a creștinului

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)

Iubiți credincioși,

Întrucît cu mila lui Dumnezeu sîntem în ajunul prea luminatului praznic al Nașterii Domnului, ne-am gîndit să vorbim astăzi despre nașterea noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un creștin nu poate să se mîntuiască, după cuvîntul Mîntuitorului care zice: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Fiindcă, ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din Duh, Duh este (Ioan 3, 6).

Dar, frații mei, cînd și cum primim noi această duhovnicească naștere prin apă și prin Duh? Negreșit, această naștere o primim toți la Sfîntul Botez. Dar ce dobîndim noi creștinii ortodocși prin această naștere de la Sfîntul Botez? Intîi, prin Sfîntul Botez sîntem iertați de păcatul strămoșesc și ne facem fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfîntul Botez sîntem îmbrăcați împreună cu El la o viață nouă (Romani 6, 4). Prin Sfîntul Botez primim înaintea Sfîntului Duh înnoire (Tit 3, 5). Prin Sfîntul Botez primim libertatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu, odată ce am fost izbăviți de păcat și ne-am făcut robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).

Prin Sfîntul Botez ne-am lepădat de satana și de toate lucrările lui, după rînduiala Sfîntului Botez; ne-am lepădat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am făcut mărturisirea dreptei credințe; ne-am făcut fii după dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am îmbrăcat cu Hristos (Galateni 3, 27). Știm cu toții că există un singur Botez (Efeseni 4, 5). Cel ce botează a doua oară pe cel botezat în numele Preasfintei Treimi, acela a doua oară răstignește pe Hristos, după Sfîntul Ioan Damaschin. Au fost cazuri în Biserică, cînd, în vederea iconomiei, s-a primit botezul schismaticilor și chiar al ereticilor (Canonul 2 al Soborului 6 Ecumenic).

Din cele spuse pînă aici am arătat despre nașterea duhovnicească a creștinului prin Sfîntul Botez și că în Biserica lui Hristos este un singur Botez. Să vorbim acum și despre alte nașteri duhovnicești care sînt înainte și după Botez, și în ce condiții se poate totuși repeta Botezul.

Nașterile spirituale dinainte și de după Sfîntul Botez se pot repeta ori de cîte ori este nevoie, spre folosul sufletelor omenești. Care sînt aceste nașteri spirituale care se pot repeta? Întîi este nașterea spirituală care se face prin cuvînt, prin care se trezește omul la o viață nouă în Hristos, spre a părăsi păcatele și credința lui rătăcită. Cu acest botez al cuvîntului, Sfinții Apostoli, mai înainte de a boteza pe catehumenii din păgîni, și din iudei, îi trezeau la credința cea adevărată în Hristos prin predica cuvîntului lui Dumnezeu.

Așa vedem că marele Apostol Petru, după pogorîrea Sfîntului Duh, a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre Învierea Domnului și pogorîrea Lui în iad. Prin această predică au crezut în Hristos în acea zi ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 4). Vedeți că și aici credința a venit prin auz, iar auzul prin cuvîntul lui Dumnezeu? După aceasta a urmat și Sfîntul Botez al celor ce au fost treziți la credința în Hristos Iisus prin cuvîntul adevărului. Aceasta a fost o naștere duhovnicească înainte de primirea Sfîntului Botez. De această naștere duhovnicească prin auzirea cuvîntului lui Dumnezeu vorbește și Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan 1, 4).

Dar și în alt loc Sfîntul Apostol Pavel numește copii ai săi pe cei ce i-a născut prin cuvînt, zicînd: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii pînă ce Hristos va lua chip în voi (Galateni 4, 19). Mai arată că și pe Onisim l-a născut prin cuvînt cînd era în temniță și în lanțuri și zicea: Te rog pe tine pentru fiul meu pe care l-am născut fiind în lanțuri, Onisim (Filimon 1, 10). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi și din altele pe care nu le mai însemnăm aici pentru scurtime, să cunoaștem că este și o naștere spirituală prin cuvîntul lui Dumnezeu.

Însă, frații mei, să știm că mai este și a doua naștere duhovnicească ce se face prin Taina Spovedaniei și prin canon de pocăință, numită și “al doilea botez”, după rînduiala tainelor creștinești.

Deci prin adevărata spovedanie și pocăință cea cu lacrimi se face o naștere spirituală. Despre aceasta zice Sfîntul Grigorie Teologul: “Lacrimi de pocăință vărsîndu-se, este asemenea cu botezul” (Hexaimeron, op. cit., p. 156). De aceea și Biserica Ortodoxă, avînd mărturiile Sfintei Scripturi și ale dumnezeieștilor Părinți, înțelege că “Spovedania curată este al doilea botez” (Molitfelnic, rînduiala Sfintei Spovedanii). Însă să nu uităm că nașterea duhovnicească de la Sfîntul Botez prin apă și prin Duh nu se mai repetă, iar nașterea prin cuvînt, prin spovedanie și pocăință cu lacrimi o putem face oricînd este nevoie, spre folosul sufletelor omenești, spre îndreptarea și spre luminarea lor. Căci dacă Preabunul și Preaînduratul Dumnezeu n-ar fi rînduit nașterea duhovnicească prin spovedanie și pocăință, cu adevărat nimeni din noi nu ar putea să se mîntuiască. Căci nici un om nu este fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea toți avem nevoie de spovedanie și pocăință și facerea canonului.

Este încă și altă naștere duhovnicească care tot prin spovedanie și făgăduință de îndreptare se face. Este tunderea în monahism sau călugăria pe care Sfinții Părinți o înțeleg ca un al doilea Botez. Ultimul și cel mai mare botez și deci naștere duhovnicească este mucenicia, adică botezul sîngelui pe care l-au primit toți martirii care au fost chinuiți și uciși pentru credința cea dreaptă în Hristos. Prin aceste chipuri de naștere duhovnicească arătate pînă aici, și mai ales prin Botez și spovedanie Biserica lui Hristos aduce Mirelui ei mare și nemăsurată mulțime de suflete, care prin darul și mila lui Dumnezeu dobîndesc mîntuirea și moștenesc împărăția lui Dumnezeu.

Acest adevăr îl arată luminat dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: “Pocăința este dar de multă roadă aducător, căci în tot felul aduce lucru îmbunătățit lui Dumnezeu. Pocăința este țarină mult roditoare care în toată vremea se lucrează. Pom al vieții este, că pe mulți care au murit prin păcate îi înviază. Pocăința zice păcătoșilor: dați-mi mie greutatea păcatelor. Aceasta îmi este mie dobîndă pentru faptă. Ai credință? Dă-mi dobînda credinței, adică pocăință! Printr-însa se face credința ta lucrătoare. A văzut Dumnezeu că pe neamul omenesc îl tulbură vrăjmașul diavol și a pus împotriva lui pocăința spre curăție. Acela îndeamnă să păcătuiască, iar pocăința este gata să primească pe cel ce păcătuiește. Vrăjmașul silește pe om să nelegiuiască, iar pocăința îl sfătuiește să se întoarcă. Acela se silește să deznădăjduiască pe om, iar aceasta nădejde de mîntuire îi făgăduiește…”

A zis Isaia Proorocul: Cînd te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mîntui. Iată îți aduce ție mărturie, numai pocăiește-te. De va suspina cel ce a păcătuit, îndată cu suspinul și greutatea balaurului a ieșit. Pocăința îl povățuiește pe om spre mîntuire și atunci nu numai că vei suspina, ci și lacrimi vei vărsa cu multă durere. Căci sufletul văzînd ca pe un tată pe Dumnezeu, după o vreme se pornește către lacrimi. Și lacrimi varsă pentru două pricini: ca să plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Părinte și să se curățească de răutatea șarpelui.

N-ai auzit ce zice David? Spăla-voi în toate nopțile patul meu. Însă întîi a suspinat și apoi a lăcrimat. Îți arăt ție din firea cea prea mare că întîi se face vînt și apoi vine ploaia. Întîi tunetul trăsnește și apoi norii pică ploaie. Același prooroc David zice: Ostenit-am întru suspinul meu (Psalm 6, 6). Iar osteneala suspinului este mulțimea lacrimilor de pocăință. Osteneala suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a dovedit că și lacrimile se înmulțesc cînd suspinurile înainte povățuiesc. Deci nu se cuvine să ne deznădăjduim de mîntuire, fraților, avînd maică pocăința” (Sfîntul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăință, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiți credincioși,

Am socotit de cuviință să arăt din cuvintele Sfîntului Efrem Sirul cît de mare este Taina Pocăinței și a Spovedaniei și cît de mare mulțime de suflete se apropie de Dumnezeu prin această naștere duhovnicească a adevăratei pocăințe.

Dumnezeiasca Evanghelie ne spune că și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7). Și dacă pentru unul care se pocăiește se face atît de mare bucurie în cer, oare cîtă bucurie se face la Dumnezeu pentru nenumărate mulțimi de suflete care se întorc către El din toată inima lor? Știm și din altă mărturie a Sfintei Scripturi că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 18, 22-32).

Deci fericiți și de trei ori fericiți sînt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăință, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate și sfințire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot așa și pocăința adevărată este curățire și spălare de păcate, care face pe om renăscut și reînnoit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta o spune și Sfîntul Grigorie Teologul. “Știu încă și al cincilea botez, al lacrimilor, dar este mai ostenicios” (Psalm 6, 6).

Mare este pocăința și lui Dumnezeu foarte iubită, căci voia Lui cu adevărat o face. Aceasta este masa lui Dumnezeu că printr-însa vine mintea oamenilor. Zice și Mîntuitorul: Mîncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu celui din ceruri. Deci pocăința este pîinea lui Dumnezeu cea minunată. Iar bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sînt înfrînarea, postul, privegherea, rugăciunea întinsă și supunerea cu smerenie. Că de aceasta se îndulcește Dumnezeu mai mult decît de celelalte jertfe. Zice și Sfîntul Apostol Pavel că lucrarea faptelor bune este “pîinea Stăpînului”. În continuare zice: “Drepții prin mici fapte bune mai mult îmblînzesc pe Dumnezeu decît unii care lucrează multe. Că nu la faptă privește Dumnezeu, ci la punerea înainte și la voință. El nu caută la ceea ce se face, ci la osîrdia cu care se săvîrșește. Văduva cu bănișorii, pe cei mulți cu bani de aur i-a biruit”. Zice iarăși Sfîntul Efrem: “Mare topitoare este pocăința, fraților, căci primește aramă și o schimbă în aur, plumb primește și dă argint”. Iarăși zice: “Mare folos a adus oamenilor pocăința, că prin ea pe Dumnezeu Îl facem milostiv. Mare este pocăința pe pămînt. Că sufletelor se face scară către cer, ridicîndu-le acolo de unde au căzut prin păcat…” (Sfîntul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăință, tomul III, 1823, p. 197- 207).

Iubiți credincioși,

Duminica de astăzi este numită “Duminica dinaintea Nașterii Domnului”. Ea are rolul de a ne pregăti duhovnicește pentru marele praznic al Intrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, în peștera din Betleem, pentru mîntuirea lumii.

Cea mai bună pregătire a creștinilor și a noastră pentru întîmpinarea Mîntuitorului este pocăința, mărturisirea cu căință a păcatelor și începerea unei vieți duhovnicești noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrînul Iosif caută loc de naștere în Betleem dar nu găsește. Steaua se pregătește să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Intrupării, se bucură. Lumea așteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregătește sufletește să primească pe Pruncul Iisus.

Dar noi, frații mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume Domnul păcii, va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăință cu Dumnezeu și fiecare unul cu altul prin iertare?

Vine la noi Mîntuitorul lumii, să împace popoarele, să liniștească mințile, să spele păcatele și să mîntuiască sufletele noastre, dar noi oare ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit păcatele la duhovnic? Am plîns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit? Ne-am înnoit duhovnicește prin rugăciune, prin milostenie și împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfînta Împărtășanie? Sau tot amînăm pocăința pînă va veni fără veste vremea sfîrșitului?

Fecioara Maria a găsit loc de naștere Fiului lui Dumnezeu, în peștera din Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu intră să se sălășluiască în inimile pline de ură, de răutate, de mîndrie și desfrînare. Hristos nu intră în casele unde stăpînește beția, uciderea de copii, desfrîul și necredința. Hristos nu se naște prin Duhul Sfînt în inimile robite de patimi și mai ales de duhul mîndriei și al deznădejdii.

Așadar, frații mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace și s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Vine în casele și inimile noastre să ne nască din nou, să ne ierte păcatele să ne dăruiască Trupul și Sîngele Său, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune și de jertfă. Deci, nimeni să nu fie trist și tulburat! Nimeni să nu-I închidă ușa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beții și desfrîu, în nepăsare și necredință. Ci să ne curățim și să ne împăcăm, să ne înnoim duhovnicește și împăcîndu-ne unii cu alții, împreună cu îngerii să cîntăm: “Hristos se naște, slăviți-L; Hristos din ceruri, întîmpinați-L; Hristos pe pămînt, înălțați-vă. Cîntați Domnului tot pămîntul!” Amin.

 

* * *

 

Unele obligații indispensabile

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte”, ne spune psalmistul pentru a ne învăța despre scurgerea timpului. Cu adevărat, frații mei, timpul zboară. Suntem deja la ultimele pagini ale cărții intitulată “Anul”. Cât de repede a trecut! Și odată cu timpul trecem și noi. Câți dintre cei dragi nouă nu au plecat dintre noi: părinți, frați, rude, prieteni, cunoștințe, și câți nu s-au dus cu un vis neîmplinit. Poate unii dintre ei își făcuseră deja planuri pentru Crăciun. Dar din păcate nu l-au mai prins – firul vieții lor s-a întrerupt. Câți nu mor chiar înainte de Crăciun. Vreți o dovadă? Luați ziarul și căutați la rubrica de anunțuri funerare și veți vedea câți oameni mor zi de zi. Nu vă place cum a început predica, nu? O predică despre moarte este urâtă. Dar este inevitabilă. Toate celelalte lucruri sunt relative. Banii, gloria, poziția socială, serviciul, frumusețea, fericirea… Un lucru este sigur – moartea, iar apoi judecata.

Dar moartea nu există! A fost abolită acum două mii de ani, când în acea noapte Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, s-a născut în micul oraș Betleem, din sânul Fecioarei Maria, iar profeția s-a împlinit. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este numită, în limbaj teologic, un mister: “Și Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14), scrie discipolul iubit al lui Cristos, Sfântul Ioan. Cum s-a făcut Cuvântul trup? Aceasta a fost și va rămâne un mister pentru mintea omenească. Prin Adam a venit păcatul, iar prin păcat a venit moartea omului pentru toate generațiile. Prin Isus, viața domnește și moartea este învinsă: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5,12).

Suntem invitați să celebrăm acest mister din nou. Un mare eveniment istoric. Fără comparație. Acest eveniment a schimbat cursul istoriei. Celebrarea nașterii lui Cristos este mama sărbătorilor. Sunteți gata, frații mei, să celebrăm o sărbătoare atât de mare? Puneți-vă singuri întrebarea și dați un răspuns: da sau nu. Intenția mea este să vă ajut cu această predică. Vă voi da unele indicii. Primul este puritatea sufletului. Vă amintiți Fericirile din predica lui Cristos de pe munte? Deschideți Evanghelia lui Matei la capitolul V. Între Fericiri găsim: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte Isus îi binecuvântează pe cei care au inimile libere de pasiuni, ură, dorințe rele. Să observăm cum interpretează Atanasie cel Mare sensul acestei Fericiri: “Așa după cum o oglindă murdară nu reflectă, la fel și o inimă necurată nu îl poate primi pe Dumnezeu.” De aceea este imperativ să avem inimile curate pentru a-l putea vedea pe Isus Cristos; și de ce trebuie să ne curățăm sufletele? Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă răspunsul: “De toate dorințele pătimașe.” Și unde putem face această curățire? În Sacramentul Spovezii. Vă știu ezitările și obiecțiile, dar ele sunt nejustificate. Așa după cum aveți grijă de sănătatea Dvs fizică, trebuie să aveți grijă și de sănătatea sufletului Dvs. Domnul spune: “Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,37). Suntem cu toții călcători ai poruncilor lui Dumnezeu. Suntem toți păcătoși. Undeva Sf. Ioan Gură de Aur spune că păcatul este asemenea prafului și deși închidem ferestrele și ușile caselor noastre, praful tot ajunge pe mobilă. În același mod ne “vizitează” păcatul chiar și când nu îl dorim.

După ce v-ați curățat de orice patimă, trebuie să faceți fapte bune. Aceasta este o sarcină de zi cu zi, dar în special pentru zilele de Crăciun. Trebuie să împărtășiți bunurile și bucuriile cu oamenii nevoiași. Dacă nu găsiți lângă Dvs veți găsi în orfelinate de exemplu. Nu uitați nici de seminariile teologice unde se pregătesc soldații lui Cristos. Mâine vor sluji în biserica Dvs, în comunitatea Dvs. În fine, mai sunt și azilurile de bătrâni. Sirah spunea în Biblie: “Copile, ai grijă de tatăl tău la bătrânețe și nu aduce tristețe în viața lui. Și dacă își pierde mințile, iartă-l și poartă-i respect chiar dacă tu ești mai puternic ca el.” Altundeva el spune din nou: “Cinstește-ți bătrânii și la această vârstă, deoarece noi suntem cei care i-am îmbătrânit.”

Veniți, frații mei, la Sacramentul Sfintei Împărtășanii. Primiți-l pe Cristos cu iubire, cu credință; altfel, dacă celebrați Crăciunul fără mărturisire, fără iertare, fără fapte bune, fără iubire, fără Sfânta Împărtășanie, Crăciunul va fi unul fără Cristos. Veți celebra doar darurile și mâncărurile, dar casa vă va fi fără Cristos. Și mai rău, Dvs veți rămâne fără Cristos. Nu, frații mei, de o mie de ori nu! Cristos ne acceptă și în ceasul al doisprezecelea. Nu ezitați să veniți. În ceruri va fi bucurie. Vor fi trase clopote și îngerii lui Dumnezeu vor celebra întoarcerea Dvs. Veniți!

 

* * *

 

Ce ne spune genealogia lui Cristos

Autor: Diverși alți autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dragi frați și surori, astăzi este Duminica tuturor Părinților. Astăzi îi comemorăm pe cei care au făcut în parte posibil misterul întrupării lui Dumnezeu. Acești Părinți nu doar au așteptat venirea lui Mesia, ci au și prezis-o prin profeții și prin diverse semne. De aceea, când celebrăm Duminica acestor Părinți, înainte de sărbătoarea Nașterii lui Cristos, noi recunoaștem zelul și credința lor fermă în venirea lui Mesia, pe care au putut-o vedea cu ochii marii lor credințe.

Printre acești Părinți se numără: Adam, strămoșul tuturor, primul care a primit vestea bună a venirii Mântuitorului; Abel, care a fost ucis de fratele său pentru credința și devotamentul lui față de Dumnezeu; Noe, care pentru credința lui profundă a devenit tatăl neamurilor după potop; Avraam și cei doisprezece Patriarhi, a căror credință este cunoscută și recunoscută și acum; Moise, care a fost vocea lui Dumnezeu și conducătorul poporului israelian; David, regele din al cărui descendent trebuia să se nască Cristos, conform profețiilor; Daniel, care a prezis nașterea imaculată a lui Cristos dintr-o Fecioară; trei tineri, a căror salvare miraculoasă dintr-un cuptor încins a demonstrat posibilitatea nașterii dintr-o Fecioară; numeroși profeți, a căror profeții au oferit cele mai bune îndrumări pentru aflarea adevăratului Mesia.

Ca moștenitori ai credinței lor, noi creștinii trebuie să o păstrăm și să o transmitem generației următoare așa cum acești Părinți ne-au transmis-o nouă. Ei au fost capabili să depășească nenumărate tentații și în unele cazuri persecuții doar pentru că au crezut în unicul Dumnezeu adevărat, Care le-a promis mântuirea. Sf. Pavel, în lectura de astăzi din Epistolă, ne-a arătat prin ce au trecut Sfinții Părinți pentru credința lor. Prin credință, ei “au biruit împărății [Moise, David], au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor [Daniel], au stins puterea focului [cei trei tineri], au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă… Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia…” (Evrei 11,33-38). Fiind slujitorii lui Dumnezeu, ei au fost respinși de oameni. Cu toate acestea, cel mai interesant fenomen din viețile lor a fost acela că deși au îndurat astfel de persecuții, ei nu au primit promisiunea, mântuirea prin Mesia (Evrei 11,39). Toți au murit cu speranța că va veni timpul în care îl vor vedea pe Acela pe care nu l-au putut vedea cât au fost încă în viață.

Viețile lor sunt o mare lecție pentru noi cei care știm că Dumnezeu și-a împlinit promisiunea în Isus. Părinții noștri au îndurat toate persecuțiile teribile doar pentru speranța că ar putea să vadă împlinită promisiunea. Acest lucru ar trebui să ne facă extrem de recunoscători pentru credința pe care am primit-o de la ei. Sf. Pavel Apostolul în Epistola lui către Evrei ne amintește “să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evrei 12,1), și să privim la Isus, care a luat asupra Sa natura noastră umană, a înălțat-o la cer și așezat-o la dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Trebuie să ne amintim toate acestea pentru că ne dau tăria de a continua călătoria noastră pe pământ și de a supraviețui numeroaselor dificultăți de pe drumul nostru către împărăția cerurilor. Duminica de dinaintea Nașterii Domnului nostru conține un mesaj clar semnificativ, că Dumnezeu ne este fidel nouă, poporului Său; așadar, noi la rândul nostru trebuie să adăugăm toată puterea noastră pentru ca să rămânem poporul Său prin sinceră devoțiune și dedicare Lui. În întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu s-a umilit pe sine. Aveam nevoie de prezența și ajutorul Lui, și El a venit să ne ajute.

Genealogia lui Cristos, așa cu o redă Sf. Matei Evanghelistul, trebuie să ne amintească marele mister prin care noi toți am primit o șansă egală de a ne întoarce la Dumnezeu. El a luat creaturile Lui iubite într-o călătorie prin vieți dificile pentru a ne arăta cât de nenorocită poate fi viața fără Dumnezeu. Aveam nevoie de această cunoaștere pentru a deveni mai fideli lui Dumnezeu. Cu toate acestea, după cum vedem în exemple din zilele noastre, marea majoritate a oamenilor aleg să se bazeze pe ei înșiși și să își crească mândria lor personală, în loc să se bazeze pe Dumnezeu. În fiecare an, auzim tot mai mult declarații revoltătoare împotriva lui Dumnezeu și a Cristosului Său. Se pare adesea că omenirea a uitat credința strămoșilor noștri și s-a întors spre auto-venerare.

Cine dacă nu creștinii vor continua să fie sarea pământului? Cine dacă nu creștinii vor continua să fie mult dorita lumină a lumii? Facem noi acest lucru? Mulți dintre noi mai degrabă ar tăcea decât să vestească tuturor mântuirea deoarece avem atât de puțină credință. Celebrarea de astăzi ne înalță spiritul și ne amintește că dacă nu facem nimic, ascundem lumina lui Cristos sub obroc (Matei 5,15) în loc să o facem să strălucească în jur cu faptele bune ale credinței noastre. Să ne trezim din visele noastre și să ne preocupe cea mai ușoară sarcină, aceea de a da mărturie despre Mântuitorul nostru înaintea aproapelui, prin viața noastră dedicată. Să o facem privind la exemplele strămoșilor noștri. Să îl preamărim pe Isus Cristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și să celebrăm nașterea lui cum se cuvine. Fie ca lumina înțelepciunii lui Dumnezeu să ne lumineze inimile. Amin.

 

* * *

 

Isus-Mesia, fiul lui Avram, fiul lui David

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia lui Matei este construită pe cinci discursuri mari ale lui Isus: cap.5-7: predica de pe munte; cap. 10: tema despre misiune; cap. 13: pildele lui Isus; cap. 18: discursul despre biserică și cap. 23-25: tratatul despre viața veșnică.

Această evanghelie este încadrată de două expresii similare care îl privesc în mod direct pe Isus. Prima, cu verbul la viitor, se găsește la cap. 1, 23 în care este amintit numele Emanuel, adică Dumnezeu va fi cu noi (la viitor, deoarece este vorba de o profeție), iar a doua, chiar spre finalul evangheliei, dar cu verbul la prezent, unde din nou se amintește numele Emanuel: (c. 28, 20) Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii. “Eu voi fi” de la început și “Eu sunt” de la sfârșit, arată că Isus și-a ținut promisiunea. Notăm că în acest sens, Evanghelia lui Matei nu relatează despre Înălțarea la cer, deoarece evanghelistul dorește să accentueze faptul că Isus rămâne mereu cu noi: în timpul misiunilor preoților (Mt. 10, 40 Cine vă primește, pe mine mă primește); în Biserică (Mt. 18, 20 Căci unde se află doi sau trei adunați în numele Meu, acolo Eu mă aflu în mijlocul lor) și în cei săraci (Mt. 25, 34-37 Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți Împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și voi mi-ați dat de mâncare; am fost însetat iar voi mi-ați dat de băut; am fost străin, iar voi m-ați ospătat; gol, iar voi m-ați îmbrăcat…).

De fapt, evanghelistul Matei insistă ca oamenii să asculte de Isus și ca atare să se comporte cuviincios, să facă cât mai multe fapte bune, deoarece toți vor fi judecați cu privire la cum au trăit și cum s-au comportat pe pământ.

Mt. 1, 1-17

Deschizând Evanghelia lui Matei și citind primul rând – Genealogia lui Isus Cristos, fiu al lui David, fiu al lui Avram (Mt 1, 1)-, dar și ultima frază care încheie genealogia – Toate aceste generații fac așadar: 14 generații de la Avram până la David, 14 generații de la David până la deportarea în Babilon, 14 generații de la deportarea în Babilon până la Cristos (Mt 1, 17)-; notăm legătura dintre Isus și David: de trei ori numărul 14, număr care nu este altceva decât simbolul lui David. Alfabetul evreu utiliza pentru scriere doar consoanele. Prin urmare, D (daleth), V (waw), D (daleth), cele trei litere ale alfabetului evreiesc care alcătuiesc numele lui David corespund cifrelor 4, 6, 4, care adunate fac 14.

Prin enumerarea ascendenților, Matei dorește să arate continuitatea dintre chemarea lui Avram, alegerea poporului evreu de către Dumnezeu și misiunea mântuitoare desăvârșită în Isus Cristos. Genealogia ne ajută să înțelegem că Biserica fondată de Isus pe apostolul Petru este noul și adevăratul Israel, moștenitoarea tuturor promisiunilor și, în final, a mântuirii.

Să nu uităm că Matei scrie evanghelia pentru evrei, cărora le era cunoscut sensul simbolic al cifrelor. Prin urmare Isus vine din neamul lui David și este de trei ori David, adică este David, Împăratul perfect. De fapt, Isus este prin excelență “iubitul lui Dumnezeu” și cel după “placul inimii Mele”.

Amintirea orașului Betleem este un alt element care face legătura dintre Isus și David, dar Matei notează și o dublă noutate: Isus (1) Nazarineanul vine de la (2) Spiritul Sfânt. În Vechiul Testament, nazar (consacratul) era un cuvânt care se atribuia unui eliberator, ca de exemplu, lui Samson; în timp ce naser înseamnă a răsări, cu referire la Isus-Mesia care răsare din neamul lui David. Mai mult, Nazaret era un nume disprețuit de iudei. Nu era amintit în VT, nu era orașul lui David, deci nu avea nici o importanță în istoria mântuirii. Noutatea constă tocmai în faptul că perioada de copilărie a lui Isus se încheie la Nazaret. Misterul nașterii lui Isus și istoria personală a lui Isus pe pământ depășesc viziunea “lor” limitată, iar acestea sunt motive pentru care Domnul va fi respins de către cei din Nazaret.

Cine este Isus? Este doar un profet? Noi știm astăzi că în Isus, Dumnezeu intervine în mod personal în istoria omenirii. Isus este conceput de la Spiritul Sfânt: din acel moment începe ceva cu totul nou în lumea creată. În mijlocul nostru coboară cineva care nu poate fi explicat doar pe baza istoriei, cineva care depășește limitele istoriei, cineva care vine de sus.

În acest sens, să observăm cum în genealogie se folosește, în cazul tuturor celorlalte persoane verbul grec eghenesen (făcut, generat), dar când se ajunge la Isus se folosește verbul eghenete (născut).

1. Avram l-a născut pe Isac… ‘cum poate un bărbat să nască?’… era limbajul vremii.

2. În cazul lui Isus, vedem că El este personajul principal al nașterii sale: …Maria, cea din care s-a născut Isus, chemat Cristos. În acest sens să ascultăm și ce spunea Domnul prin profetul Isaia (Mt. 1, 23 Iată, fecioara va fi însărcinată și va naște un fiu și-i vor pune numele de Emanuel, adică: Dumnezeu cu noi). Numele Emanuel, sau Dumnezeu cu noi demonstrează că în Isus se arată, se manifestă, se coboară prezența deplină a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, în istorie (până la Isus, Domnul intra în legătură cu oamenii în chip indirect: prin cuvânt, prin îngeri, prin profeți…). Cu alte cuvinte, în Isus, Domnul dorește să se prezinte poporului său și să fie prezent în mijlocul poporului în mod direct.

În genealogie avem tot felul de persoane, de la împărați până la oameni simpli, chiar și câteva femei păgâne. De fapt, Matei accentuează faptul că Isus se naște pentru toți oamenii fără deosebire de rasă sau de clasă socială. Mesia este un Dumnezeu care se descoperă tuturor oamenilor și nu doar Împăraților sau eroilor.

Alegând să se nască în mijlocul unui mic popor din Orientul Mijlociu, Domnul ne arată că a venit să umple de speranță și de mântuire chiar și mica noastră istorie personală.

Jocul numelui

- Legătura dintre Isus (care va fi dus în Egipt) și patriarhul Iosif, care vândut fiind de frații săi în Egipt, mai pe urmă îi va salva;

- “Isus zis Cristos”: este o expresie folosită de Matei pentru a accentua că Isus nu are tată pământean. El nu este “Bar-Timeu” (fiul lui Timeu), iar cel care dă numele “noului născut” este Iosif, pentru a arăta legătura lui Isus cu dinastia lui David;

- Bar-abba, ceea ce înseamnă fiul tăticului său, și Isus fiul Tatălui. Putem spune că avem 2 Isus. Prin urmare, Bar-abba ar fi putut să-și înțeleagă numele: “Dumnezeu salvează poporul de sub stăpânirea romanilor”. Baraba este un prizonier care se revoltase împotriva romanilor. Notăm cum falșii mesia aduc război și moarte. Este vorba de un Isus= Baraba care a dorit să salveze poporul evreu de sub stăpânirea romană. Pilat întreabă poporul: Pe cine doriți să eliberez: pe acesta sau pe Isus zis Cristos? Pe fiul tăticului său sau pe Isus zis Cristos… dar oare Isus Cristos al cui fiu este? Se numește Cristos, dar nu știm al cui fiu este. Acest Isus numit Cristos împlinește misiunea sa de a mântui poporul de păcate, iar poporul pe care El a venit să-l salveze, strigă: pe Baraba!, deoarece nu știe ce să facă cu un astfel de mesia. Acest lucru este actual: și noi suntem în dilemă să-l alegem pe Isus-fiul tăticului său sau pe Mesia.

- Conform Evangheliei lui Matei, Isus va salva poporul de la păcatele lui. Cu alte cuvinte, Emanuel, Domnul cu noi, realizează misiunea sa prin iertarea păcatelor. Când l-a vindecat pe paralitic i-a spus: Curaj fiule, păcatele tale îți sunt iertate…, iar mai apoi tot Isus continuă: să știți că Fiul lui Dumnezeu are puterea de-a ierta păcatele… Ridică-te și umblă.

În acest moment în scenă intră o păgână: soția lui Pilat. Ea ar putea să-l salveze pe Isus, dar Pilat n-are timp să o asculte, iar poporul hotărăște sentința cea mai dramatică din întreaga scriptură: Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri. Ne aflăm în fața refuzului extrem al lui Isus. Ar fi putut să-L recunoască, deoarece Dumnezeu le-a dăruit VT, iar când Magii s-au interest de locul nașterii lui Isus, ei pe baza VT au recunoscut Betleemul.

Cristologia

Fiul lui David”, “fiul lui Avram”, sunt titluri cristologice. Fiul lui David, adică Mesia, este un Mesia chemat să mântuiască întregul univers.

Isus, ca fiu al lui Avram, împlinește profeția din (Fac 17,6): “Am să te înmulțesc foarte, foarte tare, și am să ridic din tine popoare, și regi se vor ridica din tine”.

În 2 Regi 7, 14 unde Dumnezeu, prin Natan, îi promite lui David un urmaș care va împărăți în veac peste casa sa. Isus se naște în Betleem pentru a sublinia legătura lui cu David. Cunoaștem că David a fost păstor, dar mai apoi a păstorit poporul; tot astfel Mesia va păstori întregul univers.

Evanghelistul Matei subliniază în cazul lui Isus, legătura păstor-slujitor, nu pe cea de păstor-rege. De exemplu, în expresia: Ai milă de mine fiule al lui David, se vede clar legătura între Isus și ideea de îndurare; Fiule al lui David, ai milă de mine păcătoasa, în acest caz Matei arată că Mesia este cel care ia asupra sa păcatele lumii.

(În Mt 15 Isus spune unei păgâne: femeie, mare este credința ta. Să ți se facă după cum voiești. Notăm cum Isus se deschide păgânilor și se preocupă de lumea întreagă.)

Nici nu termină bine de povestit despre nașterea lui Isus, că deja Matei, de la capitolul al II-lea, anunță destinul tragic al acestui copil: va fi persecutat și va fi omorât.

Putem nota reacția lui Irod: se tulbură, îi scapă totul de sub control. Mânia îl duce la minciună (frica și tulburarea îl face să fie fals), apare dorința de a ucide (v. 13) care se va împlini la (v. 16). Iată cum nașterea lui Isus produce instantaneu opoziție, refuz, împotrivire. Se naște Isus și cei mari încep imediat persecutarea sa, în special datorită titlului pe care Magii îl folosesc “Împăratul iudeilor”. Acest titlu îl regăsim la sfârșitul evangheliei (acuzațiile în fața lui Pilat, vina de pe cruce), dar Împărăția lui Isus nu va fi bazată pe puterea omenească (bani, faimă) și nu se va exercita cu violență, ci va fi o Împărăție a dăruirii de sine. Împărăția lui Isus aduce prin glasul Evangheliei speranța: viața continuă și după moarte, prin înviere.

În capitolul al II-lea al Evangheliei după Matei putem nota trei moduri diferite în a primi vestea nașterii lui Isus: reacția preoților, reacția lui Irod și reacția Magilor.

În expresia “m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine” Gal 2, 20 avem o sinteză atât a aspectului universal cât și a celui particular al Crăciunului. Acest “pentru mine” (aspectul particular) trebuie să-l înțelegem și în sens universal, adică pentru fiecare om, pentru fiecare popor, inclusiv pentru cei care nu îl așteaptă.

Nașterea lui Isus în Betleemul Iudeii nu este altceva decât confirmarea faptului că, prin întrupare, Dumnezeu a luat asupra Sa toate limitele umanului.

Magii

Minunea nașterii Domnului pune în mișcare Magii, care s-au lăsat conduși de intuiție, știință, înțelepciune… de Spiritul Sfânt, la urma urmei. Faptul că ei, de un alt neam fiind, au venit să i se închine unicului Dumnezeu, demonstrează că misterul Nașterii este cauză a căderii granițelor dintre popoare și religii.

Oare cât timp au călătorit în căutarea pruncului? Poate săptămâni sau chiar luni, dar mereu cu entuziasm. Să notăm cum credința lor se traduce în căutare, efort, educare. Iată ce trebuie să învățăm de la Magi! Mai mult, ei au fost pregătiți să urmeze o rază de lumină (steaua), adică un semn de sus. În căutarea lor continuă se observă dorința lor de a da mâna – am putea spune -, cu adevărata viață.

Irod

Nu toți oamenii gândesc la fel ca și Magii. De la bun început Irod refuză lumina, deoarece Noul Rege ar putea să pună în evidență înșelăciunile, trădările și răutatea sa. Reacția lui Irod față de “noul născut” exprimă opoziția continuă a întunericului față de lumină, dar un întuneric care nu va birui, pentru că nu există echilibru între aceste două tabere: Domnul este mai puternic, chiar și când se arată sub chipul unui copil neputincios și sărac.

Falsa și aparenta devoțiune a lui Irod nu este altceva decât preocuparea sa meschină – și a oricărui om – de a-și păstra cu orice preț puterea. Împăratul Irod, iudeu fiind, cunoștea profețiile despre Mesia, prin urmare dorește să-l elimine repede, până nu va fi prea târziu. Pe “calea” înspre lumină, străbătută de Magi, întâlnirea lor cu Irod reprezintă lupta dintre viața dăruită de Dumnezeu și atacul răului care dorește să distrugă această viață.

Pelerinajul Magilor este simbolul căii credinței fiecărui popor, fiecărei persoane, presărată cu lumină dar și cu întuneric, cu certitudine dar și cu încercări, cu putere dar și cu fragilitate.

Steaua care îi conduse pe Magi până la Irod dispăruse. Pentru ei acest moment este timpul întunericului. Ei nu se descurajează, ci își reiau drumul, încrezători în cuvintele lui Dumnezeu. Steaua apare pe neașteptate, inimile lor s-au umplut de o bucurie, pe care numai Domnul o poate da: această bucurie determină pe fiecare om să renunțe la el însuși pentru ca să apuce pe calea care duce la lumină.

Steaua care i-a condus pe Magi, este “steaua” care a condus poporul evreu, la ieșirea lui din robia egipteană, timp de patruzeci de ani prin deșert, înspre pământul făgăduinței; este steaua care și astăzi inspiră mulți bărbați și femei în misiunea lor, care vestesc: L-am găsit pe Cristos, noul și veșnicul Împărat, veniți să-L vedeți!

Veniți la Cristos! Îl veți găsi în casa Sa, Biserica: loc în care toți oamenii sunt așteptați să intre pentru a primi lumina.

Iubiți credincioși! Să luăm aminte, că “bogățiile oricărui popor”, simbolizate de darurile Magilor, se închină în fața adevăratei comori și prin urmare, își recapătă adevărata valoare doar dacă sunt aduse și puse la picioarele lui Cristos. Magii nu se opresc în preajma lui Cristos, ci își continuă pelerinajul, dar ocolind răul și întunericul, pentru că au găsit lumina și s-au hotărât să o urmeze.

Magii îl adoră pe Isus

Magii, înainte de-a ajunge la Betleem, au trecut pe la Ierusalim și au întrebat despre locul unde s-a născut Împăratul iudeilor. Împăratul iudeilor nu poate fi un altul decât cel care s-a născut. Dacă ar mai fi vreunul, ar fi uzurpator. Prin întrebarea “unde s-a născut”, de fapt, ei anunță nașterea Împăratului. Aceasta ar fi trebuit să fie o știre bună, deoarece poporul îl aștepta de secole pe Mesia, însă era un rege, Irod, care era uzurpatorul. Irod nu era din casa lui David.

Noi ne-am aștepta la o explozie de bucurie, dar Irod și întregul Ierusalim se tulbură la auzul acestei vești. Poate înțelegem că lui Irod îi era frică să nu-și piardă tronul, dar ne este mai greu să înțelegem faptul că tot Ierusalimul era tulburat. Iată că nașterea lui Mesia stârnește tulburare și refuz.

Din Vechiul Testament (Mihea 5) știm că la Betleem, David a fost păstor și a fost încoronat de Samuel ca și “păstor” al lui Israel… Irod și Ierusalimul nu se deranjează, nu vor să înțeleagă și refuză să i se închine lui Isus Mesia.

Magii, niște păgâni, care nu cunosc Scriptura, îl recunosc pe Isus ca Rege și-i aduc daruri ca unui Rege. Oare această parte a Evangheliei n-a fost scrisă pentru noi, pentru ca exemplul Magilor să ne încurajeze să-L propovăduim pe Isus?

În această parte a evangheliei se repetă de patru ori îndemnul adresat lui Iosif: “Ia pruncul și pe mama sa și fugi în Egipt”. Chiar dacă scrierile apocrife se complac în a prezenta călătoria sfintei familii în Egipt ca fiind acompaniată de multe minuni menite să-o protejeze de pericolele iminente, realitatea este alta. Evanghelistul Matei relatează că Isus și părinții Săi sunt niște simpli refugiați. El accentuează că avem un Dumnezeu care, nu doar cu vorba, ci și cu fapta – chiar de la intrarea Sa în lume -, se alătură miilor de refugiați din zilele sale și din zilele noastre (sud-americani, est-europeni, africani). (Starea dificilă de refugiat: fără casă, fără masă, fără un loc de muncă stabil, fără o carieră, fără prieteni și fără relații, este una dintre cele mai dramatice situații pentru orice familie. La acest nivel coboară Isus, pentru ca de aici să ridice zecile de mii de oameni asupriți de semenii lor).

 

* * *

 

Genealogia Mântuitorului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Există în cursul anului bisericesc pomenirea unor evenimente din iconomia mântuirii noastre care nu se reduc la o singură zi. Așa se face că în jurul unor sărbători gravitează și cele două Duminici: cea care precede și cea care urmează acea dată; ba, mai mult, această pomenire este pregătită în mod deosebit în cursul mai multor zile. Astfel, de marele praznic al Nașterii Domnului se leagă această Duminică și Duminica viitoare. Dar pentru ca însemnătatea acestui eveniment să fie și mai evidentă, din 15 noiembrie începe postul și pregătirea pentru această sfântă prăznuire.

În atmosfera duhovnicească, creată de versul duios al colindelor noastre străbune și de minunatele noastre cântări bisericești, ne apropiem cu emoție sfântă de staulul Betleemului unde în urmă cu 2000 de ani s-a născut Hristos, Domnul nostru.

Fiecare din noi simțim, în mișcările, în vorbele, în trăirea noastră, în pregătirile ce se fac o atmosferă specifică: aceea a unei tainice așteptări.

Sufletele noastre se transpun într-o predispoziție de sentimentală evlavie, pe care o strecoară în suflete apropierea lui “Moș Crăciun”.

Bucuria acestei așteptări este deopotrivă pentru tânăr ca și pentru bătrân, pentru bogat ca și pentru sărac. Ea este în toată curățenia ei pentru orice suflet creștin, și rămâne totuși a copilașilor cu suflete nevinovate, neatinse încă de rugina îndoielii.

Cât este de sinceră și curată fericirea lor, se poate vedea din zâmbetele lor neprefăcute. Oricine poate constata că izvorul acestor stări înălțătoare este sufletul lor curat. Zilele acestea sunt un prilej de pregătire, nu numai pentru corp, nu numai pentru bucuria trecătoare a zilei, ci mai ales pentru cea a sufletului.

Duminica aceasta care premerge praznicului Crăciunului este închinată Sfinților Părinți după trup al Domnului. Pentru aceasta și pericopa evanghelică rânduită a se citi la Sfânta Liturghie ne aduce în ochii minții cartea neamului lui Isus, genealogia Mântuitorului nostru Isus Hristos, apoi este amintită nașterea cea de sus a Domnului. De aceea, Părinții Bisericii vorbesc în legătură cu Domnul nostru de două nașteri: una dumnezeiască, înainte de toți vecii din tată fără mamă – și alta omenească, în timp, la plinirea vremii (Gal. 4, 4) – din mamă fără tată.

Evanghelia de astăzi, primul capitol al Sfintei Evanghelii după Matei este o parte de legătură între cele două părți ale Sfintei Scripturi, este legătura care ține împreună Vechiul și Noul Testament. Cartea neamului lui Isus arată că Isus Hristos, Domnul nostru a fost om cu adevărat – asemenea nouă, dar fără păcat – deci a avut înaintași. Sfântul Evanghelist Matei începe genealogia Mântuitorului cu Patriarhul Avraam, cel căruia însuși Dumnezeu îi descoperise că întru el, adică întru seminția și urmașii lui “se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Fac. 12, 3).

Citirea sau auzirea celor 42 de neamuri sau generații de strămoși ai Domnului prezentați de Evanghelistul Matei ne duce în atmosfera de așteptare a tuturor celor din Vechiul Testament, care au așteptat cu dor și nerăbdare împlinirea protoevangheliei (Fac. 3, 15), care a fost cea dintâi veste bună dată de Dumnezeu protopărinților după cădere, că le va trimite un Răscumpărător.

Împlinirea venirii lui Mesia era atât de mult dorită încât, în mentalitatea iudaică, a nu avea urmași însemna un blestem, o mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Aceasta deoarece fiecare aștepta, dorea și se gândea că poate din familia lui se va naște Mesia cel mult așteptat.

Cele 42 de generații care așteptau cu mult dor timpul mesianic sunt simbolizate în Biserica noastră și această epocă a așteptării este oarecum retrăită în noi înșine, în zilele Postului Crăciunului. Ne simțim și noi cu patriarhii, drepții și trăitorii Vechiului Testament în atmosfera de așteptare a venirii în lumea noastră a “pruncului Celui mai înainte de veci”, cum spune o cântare bisericească.

Sf. Evanghelist Matei împarte cele 42 de generații cuprinse în această “carte a neamului lui Isus” în trei grupe, fiecare alcătuită din 14 nume. De la început se arată că Isus este din neamul lui David și a lui Avraam, părintele poporului ales.

Primii strămoși după trup ai Mântuitorului – “cartea neamului” consemnată de el în Evanghelia după Matei – au fost Avraam, Isac, Iacov și înșiră până la regele și psalmistul David 14 generații. Se împliniseră astfel proorocirile rostite cu opt veacuri înainte de către Isaia profetul. “O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) și un lăstar din rădăcini le va da. Și se va odihni peste el duhul lui Dumnezeu..” (Isaia 11, 2), iar prin cuvintele proorocului Ieremia, Dumnezeu descoperă …

“Voi ridica din David odraslă dreaptă… și odraslei aceleia i se va pune numele: Domnul – dreptatea noastră” (Ieremia 13, 16).

A doua grupă de 14 generații din neamul Mântuitorului ține de la psalmistul David până la ducerea poporului ales în robia babiloniană, iar cea de a treia de la această strămutare în Babilon, până la Hristos.

Numărul 14 este format din 7 plus 7 și această cifră are în Sf. Scriptură un simbolism deosebit, ea reprezintă sfințenia, plenitudinea, desăvârșirea.

După enumerarea celor 42 de descendenți ai Mântuitorului, în Evanghelia de astăzi este istorisită nașterea cea mai presus de fire a Mântuitorului nostru din Preacurata Fecioara Maria. Astăzi s-a împlinit proorocia lui Isaia: “Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuel, care se tâlcuiește, cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14; Matei 1, 23).

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată descendența umană a Mântuitorului, ne descoperă că Mesia este fiul omului, dar tot în această pericopă evanghelică – și în unitate indivizibilă – ne este revelată și originea dumnezeiască a Mântuitorului, că Cel ce S-a născut din Preacurata Fecioară Maria s-a zămislit de la Duhul Sfânt. Pruncul Mesia care își are obârșia sa pământească în David, Avraam și Adam, este fiul Omului, dar este și Fiul lui Dumnezeu (Luca 3, 38).

Evanghelia de astăzi (Mat. 1, 1-25) ne conduce și ne apropie ca un fior sacru de marele eveniment al Nașterii Mântuitorului lumii. Pătrunși de o sfântă emoție, pășim în atmosfera “prăznuirii”, unicul lucru nou sub soare (Sf. Damaschin).

Întruparea Logosului divin, coborârea și înomenirea Fiului lui Dumnezeu constituie un fapt esențial pentru viața fiecărui om, ca chip al lui Dumnezeu, căci prin venirea Sa în condiția noastră umană, ne-a redat demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se integrează în lumea materială, intră în istorie. Și noi, fiecare în parte și toți împreună suntem o parte a lumii acesteia. Deci venind în lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu vine în propria noastră viață.

Evanghelia aceasta, “cartea neamului lui Isus”, citită astăzi la Sfânta Liturghie, este un ultim apel adresat conștiințelor noastre, acum înainte de Crăciun, o chemare sfântă ca să ne pregătim nu să aniversăm un eveniment istoric, ci să facem ca Hristos Domnul să se nască și din inimile noastre. La aceasta ne îndeamnă de o lună întreagă cântarea bisericească: “Hristos se naște, măriți-L”, iar graiul colindei întărește acest adevăr: “Astăzi S-a născut Hristos”, căci Hristos cel care s-a născut în ieslea Betleemului, de două mii de ani trebuie să se nască mereu și în sufletele noastre.

Se cuvine să primim pe Domnul în sufletele noastre așa cum l-au primit moșii și strămoșii noștri pentru ca viața noastră să fie reașezată în dragoste de Dumnezeu și de oameni, ca Hristos să devină real, prezent, modelul vieții noastre. Să ne conștientizăm de adevărul că așa cum Hristos Domnul este din neamul lui Adam (Luca 3, 38) și noi suntem din neamul lui Hristos, căci “suntem din neamul lui Dumnezeu” (F. Ap. 17, 28).

Iată de ce acum, în această perioadă a anului bisericesc, răsună – în conștiințele noastre treze -, mai cu putere ca oricând cuvintele Domnului Hristos: “Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

Hristos Domnul, din dragoste, s-a întrupat și din aceeași dragoste nemărginită vine mereu spre noi. Să nu-L lăsăm să aștepte în afara vieții noastre, să nu-L îndepărtăm bineștiind că Domnul încearcă acum la poarta inimii noastre la “ceasul cinei”. El a mai bătut la ușa sufletului nostru și dimineață și la amiază și poate acum bate pentru ultima dată la cină, înainte de a fi venit întunericul vieții noastre – moartea – când nimeni nu mai poate lucra, cum zice Mântuitorul.

Să ne deschidem sincer și deplin inima și să-L primim pe Domnul vieții și al păcii încredințate, fiindcă de acolo, din adâncul ființei va da existenței noastre sensul cel mai înalt, cel mai adevărat. Și ca să putem răspunde și sluji Praznicul Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos așa cum se cuvine, privirile noastre să se oprească și la cei din jurul nostru.

Prăznuirea Praznicului Nașterii Domnului va găsi și anul acesta copii orfani, dezmoșteniți, multe familii văduvite, sărace etc.; către acestea trebuie să ne îndreptăm privirile și dragostea noastră și în noaptea când cerul se va deschide, vestind bucuria lumii, să ducem în ele căldura dragostei frățești. Numai așa praznicul ce vine, va fi prilej de curată bucurie și numai așa Hristos va sălășlui în sufletele noastre și vom putea zice și trăi: “Hristos se naște, măriți-L! Hristos pe pământ – înălțați-vă! Hristos din ceruri – întâmpinați-L!” Cu aceste cuvinte și gânduri să întâmpinăm pe Hristos Cel ce vine să ne dăruiască pacea și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Cu noi este Dumnezeu

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: Ierodiacon Visarion

Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu (Matei, I, 23)

Frați creștini,

Aceste cuvinte din proorocia Isaiei ni le amintește astăzi Sfânta noastră Biserică prin Evanghelistul Matei, ca dovadă că s-a împlinit Scriptura. Evanghelia aceasta se citește în duminica dinaintea nașterii Domnului Hristos, pentru ca să ne pregătească cu vrednicie să întâmpinăm măreața zi a nașterii lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Împăratul nostru al creștinilor.

Noi toți trebuie să simțim iubirea Lui de oameni, fiindcă a venit să ne mântuiască. Cei ce călătoresc în Italia și vizitează insula Corsica sunt atrași, mai întâi, de parfumul florilor: de rozmarin, de crini, de trandafiri… Așa și pe noi ne atrag spre ieslea lui Hristos, prin Bethleemul din Iudeea, cântările Bisericii care tot mai des anunță această zi plină de bucurie și de mântuire. Această zi plină de lumină, când Dumnezeu se face om și se naște pe pământ, sălășluindu-se printre noi, păcătoșii.

O, ce mare minune este aceasta, fraților! De peste cinci mii de ani păcatul lui Adam închisese ușile cerului, oamenii ajunseseră sclavii demonului, ai patimilor celor mai îngrozitoare – cufundați în întunericul idolatriei și în umbra morții. Prin păcatul lui Adam și ale lor proprii, oamenii sfărâmaseră legăturile care îi uneau cu Dumnezeu. Ei se revoltaseră împotriva celui Atotputernic. De aceea, și Dumnezeu se depărtase de acest pământ plin de nedreptăți și nu-i mai socotea fii ai Săi, căci răul ajunsese a extrem și vrajba între cer și pământ nespus de mare.

De aceea, pentru a împăca cerul cu pământul trebuia să se nască un mijlocitor, un om și, în același timp, Dumnezeu. Un mijlocitor care să ne poată învăța calea către fericire prin exemplul Său. Și iată că acest mijlocitor, care a venit ca să ne împace cu tatăl Ceresc a fost vestit de Duhul Sfânt prin prooroci cu sute și chiar mii de ani înaintea poporului evreu, din a cărui seminție trebuia să se nască.

Dar, nu numai poporul evreu aștepta un salvator care să-l scape din robia diavolului, ci întreg neamul omenesc, căci Dumnezeu luminase pe unii înțelepți din fiecare popor ca să vadă și să aștepte pe trimisul Lui întrupat, pe liberatorul omenirii, pe Mesia, pe Cuvântul lui Dumnezeu din cer.

În istoria religiilor altor popoare găsim că așa așteptau chinezii pe un oarecare rege păstor și mare doctor – sfântul – care va veni din cer ca să mântuiască lumea. Un mare învățat a scris atunci că se va ridica un om sfânt care va face un ocean de fapte bune. El va veni din cer și va avea toată puterea pe pământ.

Egiptenii așteptau și ei pe Isis, mama neamului omenesc care va naște pe Horus, eroul care va zdrobi pe Tifon, vrăjmașul neamului omenesc, adică pe diavol. Indieni așteptau și ei pe Brahma sau Vișnu, care va apare în chip omenesc, va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul și va repara ruinele omenirii.

Perșii așteptau pe Mitra, mijlocitorul suprem care va birui pe Ahriman, spiritul cel rău și va uni într-o singură familie omenirea întreagă cu o limbă și un sceptru. În Japonia, în Siham, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient așteptau pe un Dumnezeu venit din cer care să-i învețe pe oameni și să repare greșelile lor. Popoarele din America ziceau că Purul va trimite din cer pe propriul său fiu, pentru a extermina șarpele.

Mexicanii credeau într-o transformare religioasă care va înlocui sacrificiile omenești. Aceeași așteptare, aceeași nădejde se observă la popoarele din Occident. La Atena și la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizații din vechime. De la aceste înălțimi privirea lor a zărit figura curată și luminoasă a Aceluia ce trebuia să vină. Filozoful Socrate spunea ucenicilor săi: “Să nu cerem nimic zeilor, să așteptăm un trimis din cer care va veni să ne învețe datoriile noastre către zei și către oameni și să nădăjduim în bunătatea divină că această zi nu este departe”.

Puternica Romă de atunci asculta cu fericire cuvântul unui orator numit Cicerone care îi anunța că un rege universal va veni și va cârmui toate popoarele – rege văzut al tuturor oamenilor; de asemeni, marele poet Virgiliu, în cântările lui, pomenea de un prinț – fiul cerului, vlăstar iubit ai zeilor – el vedea globul pământesc clătinându-se în fundamentele sale. Pământul, mările și cerul tresăltând de bucurie și salutând era cea nouă ce se deschidea.

Și, așa, toate popoarele așteptau cu nerăbdare venirea izbăvirii lor. Fiecare, după cum putea și după cum era inspirat. Unii ziceau că va veni din Orient, alții că din Occident. Dar, din Iudeea trebuia să vină Izbăvitorul, după Scriptură, cum se anunțase prin prooroci. Poporul evreu știa și când va veni acest trimis și unde se va naște. El avea profeții săi, glasurile lor inspirate de Dumnezeu nu încetau a le făgădui un Mântuitor.

Proorocul Isaia s-a ridicat și a descoperit cu precizie portretul trimisului lui Dumnezeu. El zicea că va fi prunc: “Că Prunc se va naște și se va da nouă”. El zicea că se va naște din fecioară: “iată Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și se va chema numele lui Emanuel, înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie”. Acesta este Fiul lui Dumnezeu. El va învia din morți, El va deschide ochii orbilor și urechile surzilor. Atunci va sări șchiopul ca cerbul și se va limpezi limba gângavului.

Proorocul Miheea anunță locul nașterii Mântuitorului zicând: “Și tu Bethleeme, casa Eufratului, mic ești între miile Iudeii că din tine va ieși Mie să fie povățuitor în Israel”.Și așa Dumnezeu a căutat să convingă și să întoarcă pe fiii rătăciți și revoltați acasă. Dar în zadar. Povețele proorocilor le descopereau atât de clar chipul Fiului Său, ca să-L cunoască, dar ei tot nu L-au cunoscut! Omenirea era înăbușită de toate viciile și decăzută încât nu putea să ridice capul și să privească cerul. Nimic nu se schimbase pe pământ și răul rămăsese aproape general. Nu mai era decât un singur mijloc și fără îndoială sublim și hotărâtor.

Pentru că lumea nu voia să vină la Dumnezeu, S-a hotărât Dumnezeu să vină la lume și să Se sălășluiască în mijlocul făpturilor Sale răzvrătite. Și la plinirea vremii, când a vrut Dumnezeu, S-a sălășluit în pântecele Fecioarei Maria prin vestea cea bună a arhanghelului Gavriile și prin încuviințarea acesteia.

Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei că va naște un fiu. Era aproape momentul când Fiul lui Dumnezeu trebuia să se nască în lume. Iosif și Maria locuiau în Nazareth, la depărtare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv să se ducă în patria lui David, la Bethleem, dar se împliniră proorociile. Dumnezeu a insuflat împăratului Romei care domnea în lux și era cel mai puternic din întreaga lume de atunci și subjuga popoarele, să numere oamenii, să măsoare țările ca să vadă ce impozite poate să pună.

În Iudeea toată țara era în mișcare. Roma voia să știe câți urmași ai lui Avraam și Iacov au mai rămas în țara părinților lor, și la chemarea ei, nenorociții evrei au trebuit să se înscrie în registrele mai-marilor stăpânirii.

Împăratul Octavian August ocrotea religia păgână. El făcea pe placul lumii, iar lumea păgână era mulțumită de el. Iată ce sune împăratul Octavian August: “Am hotărât pentru popor și nobilime să se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. În aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi și o mie de struți. Eu am biruit Galia, am învins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia și Africa, am subjugat Germania și toate popoarele se închină înaintea mea, ca înaintea lui Dumnezeu”.

Ce vorbe mari! Câtă mândrie! Și tocmai în timpul acela a ales Dumnezeu să se nască Fiul Său, într-o peșteră săracă din Bethleem. O dată cu nașterea Domnului Isus Hristos a început și numărătoarea anilor în toată lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbăvirea cea de mult așteptată.

Pentru Iosif și Maria, porunca dată de împăratul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleacă și, după o călătorie de câteva zile, ajung spre seară la Bethleem – orașul lui David – (strămoșul Mariei din care s-a născut Isus). Maria și Iosif s-au dus în Bethleem pentru că se trăgeau din familia regală, iar Isus era cu adevărat fiul lui david, după cum au spus mai înainte proorocii.

Nimeni nu vedea mâna care urmărește toate din înălțime și nimeni azi nu poate să pătrundă tainele lui Dumnezeu în ocârmuirea lumii! În acea noapte sfântă orășelul Bethleem dormea fără să se îngrijească că Dumnezeu l-a cercetat și fără să-i pară rău că l-a închis porțile și nu L-a primit în casele lui. Să facem și noi o călătorie până la Bethleem pe aripile credinței noastre și să vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie săracă, puține paie, un copil tremurând de frig.

- O, Doamne! Acesta este Fiul Tău?

Acest umil copil este Acela care a fost așteptat cinci mii de ani, anunțat de atâția profeți, Împăratul Slavei și Domnul păcii?

De ce ai ales această stare atât de umilă, Doamne?

Împăratul cerului și al pământului s-a născut într-o iesle, în sărăcie. De mic ne-a arătat calea de urmat, calea lepădării de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut și Îl așteaptă și astăzi să sosească.

Așa din toate popoarele lumii unii au crezut, alții n-au crezut în Fiul lui Dumnezeu născut în peștera din Bethleem. Totuși, în toate popoarele se află creștini și ucenici ai lui Isus și până la ziua judecății, când va veni a doua oară să judece viii și morții, va mai fi încă timp de a recunoaște pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu?! Cine nu se va întoarce până atunci va rămâne în pieirea veșnică! Peștera unde s-a născut Isus există și astăzi în Bethleem. Acolo s-a ridicat o biserică, dar nu numai acolo, ci pe tot pământul s-au înălțat biserici, unde în fiecare zi de sărbătoare se repetă minunea din peștera din Bethleem, prin Sf. Liturghie, însă cu o singură deosebire: atunci Isus S-a arătat oamenilor față către față, iar acum la Sf. Liturghie se arată învăluit de taină sub chipul pâinii și al vinului.

Atunci s-a arătat un prunc culcat în iesle, acum se arată sub forma Sf. Împărtășanii.

Atunci o Fecioară L-a născut, acum Biserica Îl ține în brațele ei.

Fecioara cea curată este Biserica Creștină Ortodoxă, bătrânul Iosif închipuie Vechiul Testament cât și poporul ales care a crezut și va crede până la sfârșitul veacurilor. Bethleemul este lumea cea împietrită care nu L-a primit. Peștera este Altarul unde se săvârșesc toate tainele. Ieslea este Sf. Potir din care ne împărtășim noi, creștinii.

Sf. Părinți au rânduit ca să se prăznuiască nașterea Domnului o dată pe an la 25 decembrie. S-a rânduit la sfârșitul anului, pentru că și Domnul Hristos a venit în lume către sfârșitul veacurilor să împlinească legea, și în vreme de iarnă, când inimile oamenilor sunt reci și lipsite de căldură.

Nașterea Domnului Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor păcătoși. El care Sa născut fără de păcat, trebuia să se nască mai presus de păcătoși. Fecioara Maria nu a avut dureri la naștere și cheile fecioriei nu s-au stricat. Pruncul Isus a ieșit din pântecele Fecioarei, așa cum mai târziu a intrat la ucenici prin ușile încuiate.

Sf. Biserică se pregătește pentru marele praznic care ne stă înainte și se îmbracă în veșminte noi și luminoase. În acest timp auzim cântându-se: “Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din cer, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă mai presus de cele pământești”. Acum ne pregătim și noi creștinii, pentru a-L întâmpina pe Împăratul și Mântuitorul nostru, căci fără o pregătire duhovnicească din partea noastră, în zadar sunt toate slujbele Bisericii.

Sf. Biserică nu ne oprește a ne îngriji și de cele trebuincioase trupului ca să se veselească și el împreună cu sufletul. Trupul închipuie pe bătrânul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, iar sufletul și mintea, închipuie pe Fecioara Maria. Amândoi trebuie să se bucurie de nașterea Pruncului Sfânt – Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a fi pregătiți cât mai bine la marele praznic al nașterii Domnului, trebuie să curățim casa sufletului prin spovedanie sinceră și curată, până la umilință. Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a pocăinței, să ne pregătim masa inimii noastre cu tot felul de fapte bune; să punem acolo asemenea magilor: aur lămurit care este dragostea cu care Îl câștigăm pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste! Să punem lângă au tămâie curată, adică sfânta rugăciune, căci ea este maica faptelor bune și călătorește odată cu omul de la nașterea lui și până la moarte.

Rugați-vă pentru preoți, rugați-vă unii pentru alții, rugați-vă cei adormiți, aduceți-vă aminte de cei în suferință, de toți necăjiții și asupriții. Făcând așa ne vom asemăna magilor și păstorilor care au adus daruri Pruncului Isus.

Pe lângă acestea să punem pe masa bunătăților și alte virtuți: blândețea, răbdarea, iertarea, post și milostenie, ca în clipa când Oaspetele cel așteptat va intra în casa noastră în clipa când Îl vom primi prin Sf. Împărtășanie pe Pruncul Isus, el să Se odihnească în ieslea inimii noastre, să Se nască în noi, să-L vedem față către față, să cinăm cu El. În clipa aceea vom deveni o Biserică vie, trupul peșteră, mintea fecioară și vom putea cânta slavoslovii împreună cu îngerii.

Eș, Dumnezeu, înconjurat de oștile îngerești, de serafimi și heruvimi, S-a pogorât într-o peșteră săracă. În numele cui și pentru cine a venit? Credința noastră răspunde la această întrebare: “Pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.

Să suspinăm că n-am putut face măcar ce au făcut înaintașii noștri care-L adorau plini de fapte bune și-i aduceau la iesle viața cea mai curată. Să ne cutremurăm de nemernica noastră și să-L întâmpinăm cu umilință, dar și cu nădejde nestrămutată în mila și bunătatea Lui.

Dacă împărații și domnii pământului fac grațieri deținuților când li se naște un fiu dorit, cu mult mai mult Dumnezeu ne va grația pe noi osândiții, greșiții și călcătorii legii Lui, la nașterea Fiului Său, Isus Hristos!

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Mielușelul lui Dumnezeu care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dinte care cel dintâi sunt eu, vino și în ieslea săracului meu suflet și luminează-l cu lumina strălucirii Tale, făcându-l locaș dumnezeiesc, ca să fiu cu Tine în toate zilele vieții mele în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica dinaintea Crăciunului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În duminica de dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului Isus Hristos, Biserica noastră cântă la Utrenie sedealna: “Cel ce a plecat cerurile și în Fecioară S-a așezat, vine să se nască cu trupul în peștera Betleemului, precum este scris, și să fie văzut prunc, Cel ce dă viață pruncilor în pântece. Pe Acesta, bucurându-ne, să-L întâmpinăm toți cu inimă curată”. Dumnezeu a venit pe pământ din iubire nemărginită dar oamenii nu L-au întâmpinat. Evanghelistul Ioan a consemnat acest adevăr: «Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit»(Ioan 1, 11).

În trecut, când nu exista presa, nici radioul, nici telefonul, era deprinderea ca după terminarea unui război, trimișii țărilor, îmbrăcați în haine verzi, purtând în mână un steag alb, să meargă pe un cal alb și din când în când să strige cu voce puternică: “Pace! Pace! Pace!”, iar poporul însetat de pace îi întâmpinau cu strigăte de bucurie, deoarece fiecare om era dornic de pace și liniște. Cel mai crunt război, pe care dușmanul lui Dumnezeu, satana, l-a purtat împotriva neamului omenesc, a început încă din paradis. Satana a înlănțuit sufletul nemuritor al omului și l-a făcut sclavul păcatului. În decursul a mii de ani, poporul a dorit pacea Mântuitorului, a Împăratului păcii. Așteptarea mesianică este consemnată în cărțile profetice, ba chiar și în cărțile popoarelor păgâne. În Cartea Profetului Isaia citim: «Picurați rouă de sus, voi ceruri, și norii să reverse în ploaie dreptatea! Pământul să se deschidă și să odrăslească mântuirea…» (Isaia 45, 8).

Într-o noapte liniștită, Împăratul păcii a venit pe pământ, iar îngerii cerești au cântat de bucurie: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace»(Luca 2, 14). “Bucurați-vă și vă fericiți oamenilor, căci Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii S-a coborât din cer pe pământ, ca să rupă puterea diavolului și să ne aducă nouă pacea”. Se părea că întreaga lume Îl întâmpină în mod solemn pe Împăratul Păcii, dar a fost cu totul altfel: «Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit», spune evanghelistul.

Toată lumea aparține lui Hristos Dumnezeu: soarele, pământul, aerul, toate visteriile pământului, toate cele văzute și nevăzute sunt creațiile lui Dumnezeu. «Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut»(Ioan 1, 3). Atunci când Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, a venit pe pământ, s-a coborât pentru ca soarele să strălucească, ca aerul cald să-L încălzească și ca pământul să-I pregătească un loc demn de naștere, dar nu a fost așa. Soarele nu a strălucit, pentru că a fost noapte, atmosfera era răcoroasă, căci era rece, pământul nu a pregătit pentru Hristos un palat regesc, ci o peșteră întunecoasă, o iesle sărăcăcioasă și dură. Peștera cea rece și întunecoasă – aceasta a fost darul pământului pentru Fiul Cel din eternitate al lui Dumnezeu, care din iubire pentru oameni s-a coborât pe pământ, ca să se împlinească cuvintele evangheliei: “Întru ale Sale a venit…” Maria și Iosif au căutat cu durere în inimă un pat pentru Pruncul Isus și nu au aflat. «Nu mai era loc de găzduire pentru ei», – spune evanghelistul(Luca 2, 7). Locuitorii din Betleem nu L-au salutat!“Întru ale Sale a venit…”

Este adevărat că locuitorii nu au știut înainte despre nașterea Mântuitorului, dar au aflat mai târziu, de la păstorii cei săraci și de la Înțelepții Orientului Îndepărtat că Împăratul Păcii a venit pe pământ. În Ierusalim cititorii și învățătorii în lege au știut că Isus Hristos trebuie să se nască. Aceștia au indicat înțelepților drumul nașterii Domnului Hristos, dar ei înșiși nu au mers să I se închine, iar vicleanul Irod și-a trimis oștenii să-L omoare pe Împăratul Păcii.“Întru ale Sale a venit…”

Poate că toți locuitorii Palestinei L-au întâmpinat pe Domnul Hristos mai târziu, atunci când asupra Iordanului s-a auzit peste el vocea Tatălui Ceresc: «Acesta este Fiul Meu cel Preaiubit, întru care am binevoit» (Matei 3, 17). Dar vai, nici atunci nu L-au primit și nu au crezut în El. Chiar și atunci, când Isus Hristos a înfăptuit minuni, elita israeliană, ostilă Lui, s-a împotrivit spunând: «Nu voim ca acesta să domnească peste noi»(Luca 19, 14). Când Hristos a înfăptuit cea mai mare minune, înviindu-l pe Lazăr din mormânt, sinedriul evreiesc s-a gândit cum să-L omoare, pentru că … “ai Săi nu L-au primit.”

Dar astăzi, la două mii de ani după nașterea Fiului lui Dumnezeu? Oamenii se interesează de El? Toată lumea știe despre Hristos, chiar și timpul se măsoară de la anul nașterii Lui. Iată, acum înainte de Sărbătoarea Nașterii lui Hristos, peste tot este o forfotă aparte, se fac cumpărături, decorațiuni, se expediază felicitări, se organizează pregătiri pentru primirea oaspeților, totul se concentrează asupra celor exterioare, dar foarte puțini creștini se gândesc la Misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Precum atunci, așa și acum Preacurata Fecioară Maria și Sfântul Iosif bat la ușile ospitalității creștine, căutând un loc pentru Hristos, Împăratul Păcii. Hristos dorește să se nască în sufletele oamenilor. Sufletul umil și inima curată, reprezintă cel mai frumos Viflaim pentru Împăratul Păcii. Sfântul Ieronim, care a trăit mult timp în Betleem, spune: “Fericit este acela, care în inima sa poartă Viflaimul”. “Noapte de vis, timp preasfânt” este acolo, unde Mântuitorul lumii, Hristos, Dumnezeul Cel veșnic locuiește în harul său.

Poate că nu o singură dată am meditat: Dacă aș fi trăit eu atunci când S-a născut Isus Hristos, cu cea mai mare plăcere i-aș fi primit în locuința mea pe Preacurata Fecioară Maria, pe Sfântul Iosif și pe Pruncul Isus. În timpul Sărbătorii Nașterii Domnului Isus Hristos, El dorește să se nască în sufletele noastre. Îl primim cu adevărat sau bate zadarnic la porțile sufletelor noastre?

Preacurata Fecioară Maria și Sfântul Iosif caută un loc pentru Isus Hristos. «Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același»(Evrei 13, 8). «Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva vocea Mea și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine» - spune Domnul Isus (Apocalipsa 3, 20). Isus caută loc, dorește ca în mod mistic să se nască în sufletele noastre și acest lucru îl dorește Biserica Lui Sfântă. “Chiar dacă Hristos s-ar naște de mii de ori în Viflaim, la nimic nu-ți poate folosi, dacă El nu se naște în tine”, spunea un poet german. Sufletul creștinului, înfrumusețat cu grația sfințitoare, este lăcaș pentru pruncul Isus. La această Sărbătoare să-L primim în suflete pe Isus Hristos în Sfântul Sacrament al Euharistiei.

La Sfânta Liturghie, Biserica noastră cântă: “Fecioara astăzi, pe Cuvântul cel mai înainte de secole, în peșteră merge, să-L nască nespus. Saltă lumea auzind: preamărește cu îngerii și cu păstorii, pe cel ce va să se arete Prunc tânăr, pe Dumnezeu cel mai înainte de secole”.

Rugăciune

Dumnezeul meu, fă să devin vrednic a cunoaște cel mai mare mister, pe care l-a înfăptuit nespusa Ta iubire înflăcărată, ce provine însuși de la Treimea cea sfântă: misterul întromenirii Tale Preasfinte, pe care l-ai înfăptuit pentru noi, ca și început al mântuirii noastre. Această întromenire realizează în noi două lucruri: ne umple de iubire, și ne oferă siguranța mântuirii. O, iubire nespusă! Nu este iubire mai mare ca și cea, prin care Dumnezeu a devenit om, pentru ca eu să devin Dumnezeu. O, iubire fără margini! Pentru a mă reînnoi, Tu Te-ai înjosit primind ființa noastră umană, dar nu ai încetat să fi Dumnezeu: O, Cel neînțeles, ai devenit inteligibil! O, Cel Necreat ai devenit o creatură! O, Cel de Neatins, ai devenit palpabil! Fă-mă, Doamne, vrednic de a privi la profunzimea iubirii Tale, pe care ne-ai oferit-o nouă prin Sfânta Ta întromenire. Amin. (După Fericita Aniela di Foligno)