Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Evanghelia: Ioan 3,13-17
Apostolul: Galateni 6,11-18

Ioan 3,13-17

Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Nick Brown
IPS Ioan Ploscaru
dc. Vasile Tudora
IPS Cyril Salim Bustros
pr. Ion Cârciuleanu
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Iubirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Unicul-Născut Fiu al Său
L-a dat, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
(Ioan III, 16)

Dumnezeu este iubire. Astfel îl defineşte pe Dumnezeu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în Epistola întâi catolică (IV, 8 şi 16). Şi ce este iubirea? Iubirea este a dori, a voi şi a face bine altuia. Deci ea presupune în mod necesar renunţarea la sine, la interesul egoist, spre a dărui şi a se dărui semenului, dăruire ce îşi află expresia cea mai înaltă în jertfirea vieţii.

Întreaga creaţiune este manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Ce este pământul cu minunatele-i privelişti ce ne fascinează ochiul şi ne desfată sufletul? Ce este lumea mirifică a fenomenelor şi a legilor după care este organizată şi guvernată materia din Univers, începând cu atomul şi sfârşind cu necuprinsele şi îndepărtatele galaxii, dacă nu materializarea iubirii fără de margini a Creatorului? Ce este atracţia atomică şi moleculară ce alcătuieşte corpurile nenumăratelor şi variatelor forme de viaţă vegetală şi animală? Ce este gravitaţia universală ce atrage aştrii făcându-i să se rotească în jurul unui Soare central, dacă nu expresia aceleiaşi iubiri a Ziditorului lumii? Ce este iubirea animalului pentru puiul său, mergând până la sacrificarea propriei vieţi, dacă nu un palid reflex al iubirii Părintelui ceresc, cel ce a sădit o parte din iubirea Sa în toate fiinţele însufleţite?

Dar cea mai expresivă oglindire a iubirii lui Dumnezeu în creaţiune este omul, căci în el Dumnezeu a pus o scânteie din fiinţa Sa, dându-i inteligenţă – ca să-l poată cunoaşte din contemplarea măreţiilor operei Sale; şi voinţă – ca să poată tinde spre bine şi frumos şi să le înfăptuiască, dăruindu-se astfel semenilor lui, după modelul Creatorului.

Dumnezeu nu S-a mărginit să-Şi manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu şi-ar exercita o clipă influenţa Sa atotputernică asupra lumii spre a o menţine în existenţa dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providenţă, El susţine şi guvernează fiecare fiinţă în parte spre atingerea scopului ei.

Mai mult, Dumnezeu fiind însăşi iubirea, bunătatea Sa faţă de om nu cunoaşte margini. El nu l-a părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci S-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese şi l-a ridicat din nou la înălţimea demnităţii de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: S-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele şi acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce.

Dar a fost, oare, necesară această iubire divină, care a mers până la nimicire, ca să ne răscumpere din păcat? Nu ar fi fost destul ca Fiul lui Dumnezeu să rostească un singur cuvânt către Tatăl, în numele omenirii, ca să ne împace cu Dumnezeu? Doar tot ce face El are o valoare meritorie infinită! Da, ar fi fost de ajuns şi numai atât. Dar, întrucât omul a fost acela care a păcătuit, tot omul trebuia şi să dea satisfacţie, să ispăşească. Or, ofensa pricinuită prin păcat fiind nemărginită, iar omul fiind din fire mărginit, nici chiar omenirea întreagă la un loc nu ar fi putut da o satisfacţie adecvată, adică infinită, lui Dumnezeu. Iată de ce, înţelepciunea şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu a găsit această modalitate de ispăşire adecvată, mai presus de orice închipuire: întruparea Fiului Său în persoana lui Isus Cristos. În felul acesta, El, Dumnezeu, care prin firea Sa nu poate suferi, suferă prin firea umană pe care Şi-a asumat-o şi cu care S-a unit în mod substanţial, dar neamestecat, iar divinitatea Sa conferă suferinţei Sale o valoare de ispăşire infinită, dumnezeiască. Astfel, în misterul nepătruns al Întrupării se întâlnesc şi se conciliază în mod perfect exigenţele Dreptăţii infinite a lui Dumnezeu cu acele ale Iubirii Sale infinite. Iar rezultatul cooperării acestor două atribute divine este îndumnezeirea firii noastre umane, împărtăşirea noastră din firea şi viaţa divină, aici şi în veşnicie. Iată punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu! “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Iată suprema dovadă că Dumnezeu este iubire. A spus-o Isus însuşi: “Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 13). Or, Isus a realizat un şi mai mare grad în iubire, căci El Şi-a dat sufletul nu numai pentru prietenii Săi, ci şi pentru toţi duşmanii lui din prezent, trecut şi viitor, realizând ceea ce se cheamă “nebunia iubirii”, prin moartea Sa pe Cruce.

Contemplând acest tablou, ar trebui să exclamăm şi noi cu un sfânt: “Tanti me amasti, ut Te odisse videaris”! (Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine Însuţi!) Şi, spontan ne vine pe buze întrebarea: Cum poate omul să stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri? Cum nu se lasă atras de această iubire ca o planetă de soarele din care s-a desprins şi în jurul căruia se învârte? Cum nu-l fascinează chemarea lui Isus: “Aşa să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi”? Şi văzând cum ura seamănă în jurul nostru discordie, lacrimi şi pustiire, nu puţini se întreabă: Cum se împacă toate acestea cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu Providenţa Sa? Nu cumva au dreptate aceia care afirmă că Dumnezeu a uitat de lume, că e pasiv, că o lasă de capul ei?

Ce rătăcită şi hulitoare judecată! Deoarece, deşi pare paradoxal, ceea ce nouă ni se pare a fi o absenţă a lui Dumnezeu din lume şi o abandonare a ei este de fapt o latură a iubirii lui faţă de noi. Şi iată cum. Dumnezeu conduce lumea după două feluri de legi: legile fizice – care dirijează fenomenele lumii materiale şi care acţionează în mod determinist, necesar, independent de voinţa omului – şi legile morale – care depind, în aplicarea lor, de concursul liber al voinţei omului. De aceea şi relele întâlnite în lume sunt de două feluri: rele fizice -, cum sunt bolile, cataclismele naturale, moartea, decurgând din legile fizice inexorabile, şi rele morale -, generate de exercitarea abuzivă a libertăţii din partea omului, care în loc să lucreze conform legii morale -, adică poruncii lui Dumnezeu reflectată în conştiinţa sa -, o încalcă, provocând astfel rău, fie sieşi, fie aproapelui şi, în ambele cazuri, ofensă lui Dumnezeu, legiuitorul suprem.

Or, a pretinde ca Dumnezeu să împiedice sau chiar să suprime orice rău fizic: boală, calamitate, ar însemna a pretinde ca El să suspende la fiecare pas legile firii, deci a pretinde o minune. Pe de altă parte, dacă aceste legi fixe ce conduc cursul fenomenelor naturale s-ar schimba la tot pasul, ele l-ar dezorienta pe om, iar acesta nu le-ar putea pune în slujba sa. Totodată, permiţând aceste rele şi neintervenind pentru împiedicarea lor, Dumnezeu o face aceasta în scopul de a ne servi drept avertisment, cotitură pentru viaţa noastră, apel la convertire.

În privinţa relelor de ordin moral, adică a celor provocate de om prin abuzul de libertatea sa, Dumnezeu îi respectă omului libertatea pentru că numai ceea ce face omul în mod liber capătă valoare morală, este meritoriu sau nemeritoriu în faţa lui Dumnezeu. O faptă săvârşită sub imperiul silei nu are nici o valoare. Desigur, Dumnezeu îl luminează pe om – arătându-i prin îndemnuri lăuntrice, prin evenimente ori prin semeni, calea cea bună de urmat -, dar El nu-l forţează, nu-l sileşte să apuce pe drumul arătat de El. Atât de mult îi respectă Dumnezeu libertatea pe care i-a dăruit-o, încât preferă să permită ca omul să abuzeze de ea, încălcând legea morală, decât să i-o suprime. Nu-l pedepseşte imediat, ci îl aşteaptă îndelung, îl rabdă, îi trimite gânduri bune spre a se întoarce de la păcat, deoarece fiind El preabun, nu vrea ca făptura Sa cea mai iubită să se piardă murind în stare de păcat, ci să revină la Sânul Său părintesc şi să-i redea viaţa divină pierdută: “Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască prin El” (Ioan III, 17). În înţelepciunea Iubirii Sale nemărginite, Dumnezeu, prin Fiul Său, a aşezat pe pământ Împărăţia milei şi răbdării Sale, rezervându-Şi pentru Ziua Judecăţii exercitarea prerogativei de Judecător preadrept. Şi aşa e normal, ca premiul negrăit al fericirii fără sfârşit să fie precedat, aici pe pământ, de o perioadă de încercări, de examene, de luptă, prin care fiecăruia să i se ofere posibilităţi nelimitate de a-şi câştiga merite prin fapte bune şi astfel să se desăvârşească, pentru ca în cer să-şi primească cununa unei fericiri proporţionate cu hărnicia şi fidelitatea cu care a fructificat aici pe pământ talanţii, darurile primite de la Dumnezeu. Şi tot atât de normal şi logic este ca omul leneş, nepăsător şi împietrit în păcat, la sfârşitul perioadei de încercare să-şi primească pedeapsa meritată pentru faptul de a fi refuzat să iubească Iubirea.

Aşadar, iubiţii mei, să-L adorăm şi să-L slăvim pe bunul Dumnezeu pentru iubirea şi mila Sa neţărmurită şi să-I mulţumim pentru îndelunga Sa răbdare, căci, oricât de contradictoriu şi paradoxal li s-ar părea celor ce judecă superficial, Dumnezeu rămâne acelaşi infinit de bun şi iubitor Părinte, şi atunci când ne copleşeşte cu mângâieri şi favoruri sensibile, ca şi atunci când norii suferinţelor de tot felul ne cernesc viaţa, ori când infamii şi hulitorii sunt lăsaţi să se bucure în voie de glorie şi bleşug, El, Părintele nostru, tolerând până la ziua marii socoteli neghina alături de grâu, “plouă şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi răsare soarele Său şi pestre cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei V, 45). Amin.

 

* * *

 

Despre semnul Fiului Omului

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30)

Iubiţi credincioşi,

Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi şi arătarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare şi negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare şi nespusă bucurie tuturor binecredincioşilor creştini care au cinstit-o şi s-au închinat ei, altarul cel sfinţit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă şi cutremur va aduce peste cei răi şi necredincioşi care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.

Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este semnul de biruinţă al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creştinilor ca pe o puternică armă prin care creştinii vor birui pe nevăzuţii vrăjmaşi. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din faţa arcului (Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creştinii vor atrage asupra lor lumina feţei lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Psalm 4, 6).

Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, fraţii mei, toate popoarele pămîntului vor plînge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgîne cînd vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrînii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului?

Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfînta Cruce, cînd vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea tîrziu şi nu va fi vreme de pocăinţă.

Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer şi celelalte unelte şi semne ale pătimirii lui Hristos precum: suliţa, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele şi frînghiile. Iar unii din Sfinţii Părinţi zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alţii şi zic: “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apocalipsa 7, 3).

După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunţile celor drepţi, vor cunoaşte îngerii pe cei aleşi ca să-i adune, după mărturia Apostolului, “întru întîmpinarea Domnului în văzduh”. După acest semn va cunoaşte Păstorul oile Sale cuvîntătoare. Voievodul va cunoaşte pe ostaşii Săi, Judecătorul pe drepţii Săi, Părintele pe fiii Săi.

Unii din Sfinţii Părinţi zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va arăta şi sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la Apocalipsă: “Şi s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri şi s-a arătat sicriul Legii în Biserica Lui” (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este unită cu cea Veche şi că pe amîndouă Legile acelaşi Dumnezeu le-a dat şi le-a aşezat.

Despre plînsul popoarelor păgîne şi al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie şi fericitul Augustin, zicînd: “Atunci se vor tîngui şi vor plînge toate seminţiile pămîntului, văzînd pe pîrîşul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei şi cu arătarea sa se va cunoaşte păcatul lor şi vor mărturisi nebunia lor şi robirea lor, dar fără de folos. Vor plînge pentru că acolo nu va mai fi cu putinţă să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărîrea blestemului. De aceea se vor tîngui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoşările ce le vor sta în faţă la înfăţişarea Preadreptului Judecător şi pentru muncile şi pedepsele cele veşnice care urmează să-i cuprindă. Aşa vor plînge soarta lor cea ticăloasă şi jalnică. Crucea care mai înainte era semn al dragostei şi al păcii, nădejdea celor păcătoşi, mîngîierea celor scîrbiţi, scăparea celor deznădăjduiţi, atunci cînd se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor şi îngrozirea tuturor păgînilor şi necredincioşilor, spaima înfricoşată a celor păcătoşi spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii.

Nu vor găsi atunci acei hulitori şi necredincioşi nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea şi strălucirea cea preaînfricoşată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării şi lumina vieţii, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al eliberării şi al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mîntuire, ci va străluci ca un fulger şi ca un tunet spre pedeapsă şi răzbunare asupra şi răzbunare asupra celor necredincioşi şi hulitori. Şi dacă Crucea Domnului, biruinţa lui Hristos asupra iadului şi a morţii, va îngrozi lumea necredincioasă, cine altul o va mîngîia şi mîntui? Şi dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine altul îi va mai învia? Şi dacă Sîngele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioşi şi hulitori?

Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie şi veselie pentru cei credincioşi, care pentru dragostea Celui ce a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în viaţă împotriva necazurilor şi a scîrbelor. Aceştia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste şi cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea lumii”.

Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi păgînii şi necredincioşii cînd vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită. Atunci vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru a zdrobit porţile iadului, a deşertat cămările cele dedesubt ale lui şi a deschis porţile cele cereşti; a surpat prin ea puterea vrăjmaşului şi boldul morţii şi a pierdut închinarea la idolii cei fără simţire.

Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruinţă cu care Atotţiitorul Dumnezeu al creştinilor a supus şi tras la adevărata închinare a cinstitului şi slăvitului Său nume toată lumea creştină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).

Crucea este numită “Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mîntuirii şi al vieţii, fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre noi să ne îmbrăţişeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate.

Sus pe lemn, Domnul cel Preasfînt Şi-a deschis pieptul Său, să ne dobîndească pe noi în inima Sa şi să ne izbăvească de mînia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecăţii de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mîinilor lui Hristos? Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă şi deschisă? Unde este Sîngele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice: Merge-vor ca să caute pe Domnul şi nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei (Osea 5, 6). O cuvînt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea slăvită şi purtătoare de biruinţă a Crucii să zicem fiecare cu Sfîntul Apostol Pavel: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galateni 6, 14).

Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie şi să cinstim Crucea lui Hristos, pînă cînd încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfinţit cu Preasfînt Sîngele Lui şi să zicem din toată inima noastră: “Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauţi şi să mă afli, şi Te-ai răstignit ca să mă izbăveşti de robia diavolului, mă rog şi mă cuceresc Ţie, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins şi pironit şi ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi şi Sîngele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmaşilor Tăi, ai făgăduit tîlharului raiul şi Ţi-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ţie şi cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecăţii, Crucea Ta, unealtă a vieţii şi nu a morţii şi pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărăţim cu Fiul în veci”.

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Scriptură, învăţăturile Sfinţilor Apostoli, Vieţile Sfinţilor şi cuvintele Sfinţilor Părinţi putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfînta Cruce.

Dintre acestea multe, la sfîrşitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întîmplat în părţile Indiei.

Într-un oraş de acolo unul din creştini s-a mutat din alt oraş şi a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credinţă cu el, zicînd: “Acesta este Dumnezeul creştinilor”. Răspîndindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea pînă la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea şi i-a poruncit să i-o arate. Şi erau de faţă ca la trei sute de bărbaţi în jurul dregătorului. Deci, luînd-o el în mîinile sale şi uitîndu-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creştinilor. Iar unul a răspuns: “Da, Acesta este cu adevărat!” Atunci a zis eparhul: “Acesta este Dumnezeul care ajută creştinilor, un osîndit şi un spînzurat?” Şi au scuipat toţi Crucea şi au înapoiat-o în mîinile aceluia care o adusese.

Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mîinile sale de la eparh, capul Mîntuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stînga şi a privit cu ochii vii şi deschişi la toţi cei care erau de faţă. Deci cuprinzîndu-se toţi de mare frică, au căzut la pămînt afară de acela care ţinea Crucea în mîinile sale.

După un timp, venindu-şi toţi în simţire, sculîndu-se ca dintr-un somn adînc, a strigat eparhul cu glas mare: “Cu adevărat, mare este Domnul creştinilor!”

Apoi a zidit o mică biserică în locul acela şi a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos şi au început să cinstească şi să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfîntul Botez de la un preot creştin şi, trăind cu mare evlavie în credinţa cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adînci bătrîneţe s-a odihnit în Domnul.

Deci, fraţii mei creştini, dacă păgînii aceia, numai de la închipuirea Mîntuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încît au rămas fără glas ca nişte morţi, ce vor pătimi la înfricoşata Judecată de apoi, păgînii, sectanţii şi necredincioşii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, cînd o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă şi vărsare de lumină şi prea mare strălucire? Oare nu vor zice: “Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală şi elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porţile iadului şi a descuiat cămările cele dedesubt şi a deschis porţile cereşti şi a surpat toate puterile iadului şi ale morţii?”

Iubiţi credincioşi,

În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiţi Sfînta Cruce cu mare evlavie şi să nu vă luaţi după oamenii cei rătăciţi de la adevărata şi dreapta credinţă, care nu se închină Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Aceştia sînt oameni bolnavi la gîndire şi la înţelegere şi fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la Biserica lui Hristos pe cei slabi în credinţă şi necunoscători ai Sfintei Scripturi şi pe toţi cei nelămuriţi în dreapta credinţă. Fugiţi de aceşti oameni şi de învăţăturile lor, ţineţi minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viaţă nouă prin apă şi prin Duh şi să nu vă rupeţi de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sînteţi. Amin.

 

* * *

 

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea…

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.

Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.

Vrăjmaşul – diavol – care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.

Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:” Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd.” A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.

Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.

Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.

Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.

Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.

Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.

El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.

Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: “La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.”

Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: “Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri.” Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.

Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.

Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.

Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: ” Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.

Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.

Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: ” Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? “.

Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.

Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: ” Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” .

El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.

Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.

Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.

Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.

Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El – Mântuitorul nostru – să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?

Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.

Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.

Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.

Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.

Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.

Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.

Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.

Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.

Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.

Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.

Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: ” Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei”.

Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.

Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa. O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.

N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.

De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu aşa a iubit…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16)

Unii îl consideră pe teologul elveţian Karl Barth ca fiind unul dintre cei mai mari teologi ai generaţiei sale. În timp ce ţinea un curs seminariştilor, un tânăr l-a întrebat: “Aţi putea să concentraţi într-o singură propoziţie esenţa credinţei creştine?” Toţi seminariştii stăteau cu urechile ciulite, aşteptând să audă ceva măreţ, profund, şi complicat în acelaşi timp. Dr. Barth a răspuns: “Am scris numeroase cărţi de teologie în care am încercat să explic marele geniu al religiei creştine. Nu am încercat însă niciodată să pun totul într-o propoziţie… Dar dacă voi vreţi aceasta, cred că pot. Propoziţia unică pe care aş oferi-o ca expresie a ceea ce este cu adevărat creştinismul ar fi dintr-un cântec pe care obişnuia să mi-l cânte când eram mic. Iată versurile: Ştiu că Isus mă iubeşte / Pentru că Biblia asta-mi vesteşte.” Dacă ar fi fost oricine altcineva, nu ar fi scăpat uşor cu o astfel de definiţie. Dar era Karl Barth, un mare intelectual, un geniu, un spirit enciclopedic.

Despre această mare iubire ne vorbeşte astăzi Evanghelia. De fapt pasajul Ioan 3,16 a fost numit “Evanghelia în miniatură”. Dacă ar fi să pierdem întreg Vechiul Testament, chiar şi Noul Testament dacă l-am pierde, ar fi foarte trist, un dezastru, dar tot am avea inima Scripturii dacă ştim acest unic verset. Pentru că în acest verset avem cuprins întregul mesaj al creştinismului: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Săptămâna viitoare vom celebra Înălţarea Sfintei Cruci – o zi ce aniversează descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Isus. Timp de aproape patru secole, crucea a fost pierdută, îngropată, până a fost descoperită de Sf. Elena şi ridicată din pământ, în uralele mulţimii. Acesta este un detaliu minor în istoria Crucii. Importantă este Crucea în sine şi ce semnifică ea pentru noi. Părinţii Bisericii au ales în mod înţelept cuvintele Evangheliei de astăzi, să fie citite în duminica dinaintea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, deoarece aceste cuvinte cuprind adevărata semnificaţie a Crucii: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Pentru a înţelege mai bine acest verset, să îl împărţim în trei părţi mari: marele FAPT, marele ACT şi marea PROMISIUNE.

Marele FAPT

Prima parte, marele FAPT, este iubirea lui Dumnezeu: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”. Ni se atrage atenţia imediat asupra faptului că Dumnezeu este iubire. Tot ce face El vine din iubire. Din iubire l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a pus într-un paradis al frumuseţii. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu să ne dea Cele Zece Porunci prin mâna lui Moise, şi tot din iubire ne-a trimis profeţii. Aceeaşi iubire explică gestul de a ni-l trimite pe Fiul Său în lume, pentru a face reală omului iubirea Tatălui, pentru a arăta compasiunea Sa pentru bolnavi şi pentru cei apăsaţi de păcate. Iubirea l-a condus la Cruce. Iubirea l-a făcut pe Isus să se roage pentru cei care l-au crucificat: “Tată, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac.” Din iubire, între agonie şi moarte Isus a găsit energia să îl asculte pe cel crucificat lângă El, care i-a strigat: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta”. Iubirea l-a făcut să se ridice din mormânt şi să spună: “Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Toate aceste semne ale iubirii lui Dumnezeu sunt cuprinse şi sintetizate în acest unic şi frumos verset: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Marele ACT

Marele ACT al iubirii lui Dumnezeu este că “pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”. Un faimos călugăr din Evul Mediu a anunţat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-au strâns în linişte, aşteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu venirea întunericului. Când în sfârşit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la candelabru, a luat o lumânare şi cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Cristos pe cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În tăcere, s-a înălţat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii şi coroana de spini. Aceasta a fost predica sa. Oamenii au stat în linişte şi au plâns, fiecare ştiind că se afla în centrul unui mister, conştient că privea la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu – o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă, încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată. Acesta este marele ACT al creştinismului – iubirea lui Dumnezeu a dat lumii ceea ce era mai preţios pentru El: Fiul Său Cel Unul-Născut.

Marea PROMISIUNE

Al treilea aspect din Ioan 3,16 este marea PROMISIUNE: “oricine crede în El piere, ci are viaţă veşnică”. Aceasta este esenţa creştinismului: promisiunea mântuirii şi a vieţii eterne prin credinţa în Isus Cristos, Domnul nostru. Acest adevăr se află în centrul credinţei creştine; aceasta este marea PROMISIUNE a creştinismului. De aceea a putut Victor Hugo să scrie: “Când voi fi coborât în criptă, voi putea spune, ca mulţi alţii, ‘Zilele muncii mele s-au sfârşit’, dar nu voi putea spune ‘Viaţa mea s-a sfârşit’. Mormântul nu este o alee înfundată; este un drum ce conduce dincolo. Marchează sfârşitul unui apus şi începutul unor noi zori.”

Datorită acestei promisiuni, nu rămânem îngropaţi în pământ, ci avem putea de a ne ridica la o nouă viaţă: noi nu vom pieri. Datorită acestei promisiuni, cel care crede în El, are viaţă veşnică; avem speranţă, iar viaţa este eternă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această mare PROMISIUNE: “Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Această mare iubire a lui Dumnezeu cere de la noi un răspuns. Răspunsul Sfântului Pavel a fost: “Iubirea lui Cristos mă călăuzeşte… căci pentru mine viaţă este Cristos”. Răspunsul nostru nu poate fi altul.

În concluzie

Rezumând ceea ce am spus, găsim trei mari adevăruri în Ioan 3,16: primul este marele FAPT – “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”; al doilea este marele ACT – “(încât) pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”; al treilea este marea PROMISIUNE – “(ca) oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Avem aici esenţa întregii Evanghelii, a întregului mesaj al creştinismului. Crezând acest verset, ne punem în chiar inima credinţei creştine. Ne punem în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Găsim iertarea, mântuirea, pacea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.

Rugăciune

Doamne Dumnezeule, ce iubire! uimitoare! divină! Primeşte sufletul meu, viaţa mea, pe mine de-a întregul!

 

* * *

 

Sinteza Noului Testament

Autor: pr. Nick Brown
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Evanghelia de astăzi (Ioan 3,13-17) ne reaminteşte un fapt important în vederea apropiatei sărbători a Sfintei Cruci, pe care o vom celebra la 14 septembrie. Isus ne spune că aşa după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Este o referire la Cartea Numerilor (21,9) din Vechiul Testament, unde ni se spune că israeliţii, după eliberarea lor din robia Egiptului, străbătând sălbăticia deşertului, erau adesea răniţi de şerpi veninoşi. Ca soluţie la muşcătura de şarpe, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să facă un şarpe din aramă şi să îl pună pe un stâlp, astfel încât oricine priveşte şarpele de aramă să fie vindecat de muşcătură. Aici Cristos se foloseşte din nou de Vechiul Testament ca de un instrument pedagogic pentru a ne arăta că El este împlinirea Vechiului Legământ.

Cristos ne arată că aşa după cum israeliţii credincioşi erau vindecaţi prin simbolul morţii (în acest caz şarpele), la fel şi noi suntem mântuiţi prin Cristos răstignit pe Cruce. Şi în timp ce Crucea era simbolul morţii, asemenea şarpelui, ea devine acum simbol al vieţii. În acest caz ne aflăm în faţa unuia dintre paradoxurile creştinismului. Alte exemple de paradoxuri sunt “Dumnezeu devenit om” sau “Fecioara după naştere”… Şi totuşi, oricât de nepriceput sunt unele lucruri pentru noi, existenţa pământească a Mântuitorului a fost prefigurată de-a lungul Vechiului Testament. Cristos devine noul Adam; Iona în pântecele peştelui îl prefigurează pe Cristos în mormânt, după crucificare; iar şarpele de aramă prefigurează acţiunea mântuitoare a morţii pe Cruce a lui Cristos. În timp ce şarpele simbolizează păcatul şi efectele lui mortale, şarpele de aramă simbolizează scăparea de blestem şi de păcat. Mai mult, metalul în sine sugerează dreptatea judecăţii lui Dumnezeu. Şarpele pe stâlp, făcut de Moise la comanda lui Moise, a devenit străvechiul simbol al profesiunii medicale, după cum putem vedea şi astăzi.

Ca şi creştini, nu trebuie să subestimăm niciodată importanţa Vechiului Testament şi locul lui în vieţile noastre, deoarece de fapt fără Vechiul Testament nu am putea niciodată să înţelegem pe deplin Noul Testament. Fără Vechiul Testament nu am înţelege la ce se referă Cristos în Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Părinţii Bisericii au subliniat mereu importanţa Vechiului Testament şi a mesajului său, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu ce ne arată calea mântuirii. Şi atunci dacă mesajul Vechiului Testament poate fi explicat pe scurt ca fiind o indicaţie a căii de urmat, o prefigurare, cum s-ar sintetiza mesajul Noului Testament?

Isus îl sintetizează spunând: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Acesta este mesajul esenţial al Evangheliei, rezumat în 27 de cuvinte. Dumnezeu ne-a iubit; Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât şi-a trimis Unicul său Fiu. Acest mic dar important pasaj este esenţa credinţei noastre. Dacă ne-am întâlni cu cineva care niciodată în viaţa lui nu a auzit de creştinism, de credinţa noastră, de practicile noastre, atunci acesta ar fi pasajul care i-ar ilustra totul despre Dumnezeu, despre noi, despre mântuirea noastră.

În continuarea pasajului, Isus spune că: “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” Isus nu a condamnat pe nimeni cât timp a stat pe pământ. A fost foarte sever cu mulţi. A condamnat chiar practicile unor farisei, dar nu a condamnat pe nimeni la eterna suferinţă, la iad. De fapt Dumnezeu nu trimite oamenii în iad. Înţelegerea raiului şi iadului a cunoscut din păcate diverse deformări. Cerul nu este sus, iar iadul nu este jos. Ce este de fapt iadul? Iadul este absenţa lui Dumnezeu (fie că vorbim de existenţa de aici, de pe pământ, fie de existenţa de după moarte). Când îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, suntem în iad! Cine ne condamnă deci la iad? Noi înşine! Întoarceţi spatele lui Dumnezeu, respingeţi-l pe Dumnezeu, refuzaţi mila Lui şi vă veţi afla în iad. Există oameni care trăiesc în iad încă de pe pământ, dar din păcate nu îşi dau seama de aceasta. Le place să dea vina pe societate, pe cei din jurul lor, chiar şi pe Biserică, dar răspunsul la problemele lor se afla chiar în ei! Tot ce trebuie să facă este să îl descopere pe Dumnezeu, să descopere Împărăţia Lui din ei, şi atunci îşi vor da seama ce au pierdut tot acest timp. Dumnezeu nu ne poate condamna la un chin etern. Nu este în natura Lui să facă aşa ceva. El poate doar să iubească, dar nu poate forţa pe nimeni să îl iubească. Dacă alegem să îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, iubirii Lui necondiţionate, atunci ne creăm propriul iad.

Relaţia noastră cu Tatăl din Ceruri este foarte similară cu cea a unui cuplu căsătorit. Pentru ca o relaţie să meargă cu adevărat este nevoie de colaborarea ambelor părţi, dar mai important, de iubirea reciprocă. La fel şi în relaţia dintre Dumnezeu şi noi, cu o singură diferenţă: Dumnezeu nu poate decât să ne iubească. Şi totuşi, atât de des transformăm relaţia noastră într-una cu o singură direcţie. Relaţia nu poate funcţiona aşa. “Mariajul” nostru cu Dumnezeu este unul pentru eternitate. Să nu îl încheiem într-un divorţ, ci să îl facem să meargă. Mai mult, să îi încurajăm şi să îi ajutăm pe cei de lângă noi să menţină această relaţie, acest mariaj cu Creatorul.

 

* * *

 

Aşa a iubit Dumnezeu lumea

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Viaţa creştină

Dragi credincioşi,

“Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat să moară pentru noi, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In. 3,16). Nu Dumnezeu Tatăl a coborât să moară pentru lume, ci a dat pe cineva pe care-L avea mai scump decât propria Sa viaţă.

Am citit că un tată se duse la circ cu copilul său să vadă animalele. Erau acolo tigrii şi lei care se urcau pe mese, pe scaune, făceau anumite figuri. Dar, la neatenţia dresorilor, unul dintre lei a sărit peste grilaj în public, tocmai lângă omul cu copilul. Tatăl a avut timp să împingă copilul şi să strige: “Fugi!”. Copilul a scăpat, dar tatăl a fost omorât.

Dumnezeu Tatăl a iubit pe Fiul Său mai mult decât orice. De câte ori vorbeşte despre El, îl numeşte “Fiul Meu cel iubit în care am binevoit”. Acest cuvânt, “am binevoit”, înseamnă: în care este toată gingăşia dragostei. Dar omul, cum îl iubeşte pe Dumnezeu? Şi dintre oameni au fost care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu. Credinţa, speranţa şi dragostea lor a fost mai mare decât orice bun pământesc.

Se citeşte în viaţa Sfântei Perpetua, care a murit în anul 202 în Cartagina (Tunisia de azi), că, fiind creştină, a fost arestată şi închisă cu o mulţime de creştini. Nu aveau nici mâncare, nici aer, erau strâmtoraţi, iar soldaţilor nu le păsa, pentru că ştiau că vor fi omorâţi. A fost închisă cu ea şi sclava ei, Felicitas, care era însărcinată. Ea s-a rugat să nască în închisoare, înainte de a fi omorâtă. Aşa s-a întâmplat. În durerile naşterii, a început să geamă. Unul dintre soldaţi a zis: “Tu acum gemi şi plângi, dar când vei fi aruncată înaintea leilor ce vei face?”. Ea a răspuns: “Acum sufăr eu, atunci va suferi Cristos”.

Sfânta Perpetua avea un copil mic. Tatăl ei era păgân şi a încercat s-o abată de la credinţă, să se închine zeilor, divinităţilor păgâne şi va fi eliberată din închisoare. A venit şi a îngenuncheat înaintea ei şi a zis: “Pentru perii mei albi, ascultă-mă şi leapădă-te de credinţa asta”. Dar ea a răspuns: “Nu pot s-o fac, pentru că sunt creştină”. Tatăl i-a adus copilul şi a spus: “Pentru dragostea ce o ai pentru copilul acesta, părăseşte credinţa aceasta”. Ea a spus: “Dumnezeu îmi este martor cât de mult îl iubesc, mi-aş da oricând viaţa pentru el, dar eu nu pot să mă leapăd, pentru că am o dragoste şi o datorie mai mare faţă de Dumnezeu”. Perpetua şi sclava Felicitas au fost scoase din închisoare şi li s-a tăiat capul, cum este consemnat în Martirologiul roman.

Dar, şi în zilele noastre s-au petrecut asemenea persecuţii. Nu trebuie să uităm că toţi episcopii noştri şi-au dat viaţa pentru Isus Cristos şi au murit în închisoare. Încă să-ţi taie capul nu e mare lucru: se dă o dată, mori şi ai ajuns în cer. Cine a ajuns în cer, nu este supărat pe cel care i-a tăiat capul, poate i-a făcut un mare bine. Dar, ei şi-au dat viaţa încet. Ani de zile, boala, foamea, setea, mucegaiul, frigul, trebuia să le sfârşească viaţa, zi de zi, ceas de ceas. Primul dintre episcopii morţi în închisoare a fost Vasile Aftenie, Episcop de Bucureşti. El era întrebat permanent în închisoarea de la Securitatea din Bucureşti despre cine îi dădea informaţii din guvern, despre ce s-a hotărât la Moscova referitor la Biserica Unită. El nu a voit să denunţe pe ministrul care-i era prieten, care-l informa asupra evenimentelor ce vor urma. Atunci a fost torturat. Deşi era un om foarte voinic, a murit, nu se ştie cum, la 10 mai 1950. După el a murit Anton Durcovici, Episcop romano-catolic de Iaşi, în închisoarea din Sighet. L-am auzit spunând: “Mor de foame”. Murea de foame, era bolnav şi nu putea mânca, mâncarea care era mai mult furaje.

Al treilea care a murit tot acolo, în 11 iulie 1952, a fost Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. Şi-a dat viaţa pentru Cristos. De multe ori îl întreba pe Episcopul Ioan Suciu: “Dacă mor în închisoare, ajung în cer îndată?”. Episcopul Ioan Suciu, care era un om foarte învăţat, a zis: “Fii sigur, pentru că ţi-ai dat viaţa pentru credinţă”. Apoi a murit Episcopul Ioan Suciu de la Blaj. Fiind grav bolnav, l-au izolat; credeau că moare, dar n-a murit; aşa l-au pus cu ceilalţi episcopi. El a avut noroc că nu l-au izolat şi a murit între ei. În 15 ianuarie 1955 a murit Episcopul Tit Liviu Chinezu de la Bucureşti. Când era pe moarte a fost izolat în altă cameră. Fiind luna ianuarie, ger mare, au lăsat geamurile deschise. Unul care făcea curăţenie pe coridor a putut deschide vizeta şi l-a văzut. Capul şi o mână spânzurau de pe pat, iar duşumeaua era plină de sânge. Aşa şi-a dat viaţa pentru Isus.

În închisoare, când cineva era pe moarte, îl izolau, îl puneau singur, ca ceilalţi din cameră să nu ştie ce s-a întâmplat cu el; în afară de aceasta, spuneau că l-au dus la spital. Dar, nu-l duceau la spital; noi auzeam cum strigă dintr-o altă cameră: “Apă, apă, daţi-mi puţină apă”. Venea miliţianul şi bătea cu cizma în uşă, spunând: “Ai acolo apă, poţi să bei”. Dar, el nu avea putere să se întindă, să ia apa. A doua zi se auzea mai slab, zicea: “Afă, afă…”, iar a treia zi nu se mai auzea nimic. Când nu se mai auzea nimic, noi eram atenţi cum se deschideau porţile şi, la miezul nopţii, venea trăsura cu care cărau gunoiul şi-l aruncau în căruţă. Dacă albiturile erau personale i le lăsau, dacă erau ale închisorii îl dezbrăcau şi-l aruncau gol în căruţă, apoi îl duceau la cimitirul numit al vagabonzilor şi sinucigaşilor.

Acolo existau trei gropi. Îl băgau în una dintre ele şi nivelau groapa; apoi mai făceau una, pentru a nu se şti, pentru că uciderea lor era o crimă şi crimele trebuiau ţinute în secret.

Dacă ei, care sunt acolo în cer, nu ne vor ajuta să primim bisericile, atunci este semn că Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, aşteaptă de la noi altceva. Dumneavoastră, care veniţi aici regulat, vă rugaţi, vă spovediţi, vă împărtăşiţi, pentru a avea sufletul curat. Să vă rugaţi să fie voia lui Dumnezeu.

Amin!

 

* * *

 

În acest semn vei învinge!

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

“Din muritori am ajuns nemuritori. Acestea-s faptele mari ale Crucii. Ai aflat biruinţa! Ai aflat chipul biruinţei”
Sf. Ioan Gură de AurPrin acelea prin care diavolul a biruit pe om prin acelea l-a biruit şi Hristos pe diavol. Ascultă cum! Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Fecioară a fost Eva, – nu cunoscuse încă pe bărbat – , lemn a fost pomul, şi moarte a fost pedeapsa dată lui Adam. Şi iată iarăşi, Fecioară, lemn şi moarte, aceste semne ale înfrângerii, au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei Maria; în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam moartea lui Hristos. Ai văzut că diavolul a fost biruit prin acelea prin care biruise? Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemn şi într-o parte, şi lemn şi în alta: unul a trimis în iad, iar celălalt a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Şi iarăşi lemn într-o parte, şi lemn în alta: unul a ascuns gol pe cel făcut rob, iar celălalt a arătat tuturor gol pe Biruitor, din înălţimea Crucii. Moarte şi într-o parte, moarte şi în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat pe cei ce muriseră înainte de moarte lui Hristos [1]Aşa ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur

Iată de ce Biserica noastră cinsteşte Naşterea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci atât de aproape una de cealaltă, pentru că cele două praznice sunt strâns legate între ele în iconomia mântuirii neamului omenesc. Amândouă au în comun pe Iisus Hristos; Fecioara, pentru că în pântecele ei preacurat a încăput Cel Neîncăput, iar Crucea, pentru că pe lemnul ei s-a răstignit Mielul lui Dumnezeu, ca jertfă de răscumpărare a întregii omeniri.

Astăzi ne vom apleca cu precădere asupra ultimei dintre aceste două mari sărbători şi vom încerca să pătrundem, pe cît ne este cu putinţă, în înţelesurile Sfintei Cruci a Domnului.

Vechiul Testament preînchipuie simbolic în multe locuri Crucea, ea fiind prezentă în planul mântuirii încă de la facerea lumii. Pomul vieţii, aşezat de Dumnezeu în mijlocul raiului, este o primă conturare a acesteia. Biserica pomeneşte aceasta în cântările ei: „O, preaslavită minune! pomul cel de viaţă, prea sfânta Cruce, la inălţimea ridicată, iţi arată astăzi…” (Stihira 1, Laude, 14 Septembrie). Deasemenea şi în icoane pomul vieţii închipuie lemnul Sfintei Cruci; el fiind zugrăvit deosebit de ceilalţi pomi ai raiului, mai înalt şi uneori având chiar o formă treflată, asemănătoare Crucii.[2]

O altă preînchipuire a crucii a fost şi şarpele de aramă al lui Moise ridicat în pustie. Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; [..] Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia. (Num. 21, 8-9). Nu este oare aceasta preînchipuirea biruinţei lui Hristos asupra morţii, a vindecării omenirii sfâşiată de diavol de către Mântuitorul răstignit? Aşa ne spune şi Evanghelia de astăzi „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In. 3, 14).

Prin urmare Crucea a fost aleasă încă dintru începuturi ca instrument al mântuirii şi al descoperirii nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru omenire. Crucea nu se va arăta însă în plinătatea sa decât prin răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta este adevărata sa strălucire. Toate celelalte nu sunt decât preînchipuiri, zugrăviri palide ale celor ce trebuiau să se împlinească prin Jertfa Fiului Preaiubit.

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Mântuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie sa întinzi mâinile. Altfel spus, să sfârşesti îmbrăţişând, “adunând pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan XI, 52).[3] Sfântul Chiril al Ierusalimului[4] adaugă “Mântuitorul a suferit pentru ca să împace prin Sângele Crucii cele din cer si cele de pe pamânt. (Col. 1, 20). Prin jertfa de pe Cruce omenirea este din nou împăcată cu Dumnezeu, iar oamenii, devenind fii ai lui Dumnezeu, primesc darul nemuririi prin biruinţa asupra morţii, Învierea lui Hristos.

Crucea este strâns legată de Taina Învierii, căci fără Înviere Crucea nu s-ar fi dovedit altceva decât un lemn mort, fără însemnătate, iar Mântuitorul un om ca toţi ceilalţi. Însă prin Înviere s-a descoperit pentru totdeauna dumnezeirea lui Hristos, iar Crucea sfinţită cu Sfânt Sângele Său s-a transformat în armă nebiruită asupra vrăjmaşului: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat nouă, că se îngrozeşte si se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţi ai sculat şi moartea ai surpat” spune o cântare din alcătuirea slujbei Sfântului Maslu.

Cu lemnul Crucii Sale Hristos a zdrobit zăvoarele şi a sfărâmat porţile iadului. Au fost zdrobite şi nu descuiate, sfărâmate şi nu deschise, pentru ca să se ştie că aceste porţi nu vor mai putea fi niciodate încuiate, iar victoria Luminii asupra întunericului este definitivă! Ce frică şi ce deznădejde va fi fost atunci pe toată ceata cea netrebnică a diavolilor a căror putere se vădea neputincioasă în faţa Atotputernicului Mântuitor. Câtă bucurie şi speranţă însă se va fi văzut pe chipurile drepţilor care după veacuri de întuneric erau mângăiaţi de vederea Luminii Celei Neapropiate ce răsărea ca o torţă în noapte de pe lemnul Sfintei Cruci! Lumină, Mântuitorule, strălucind peste toţi cei din iad, ai luminat pe cei ce zăceau jos; iar portarii iadului nesuferind raza Ta, ca niste morţi au căzut, şi cei ce s-au izbăvit de dânsii, acum, văzând Crucea, cântă aşa: Aliluia![5]

Încă din timpul Apostolilor Crucea a fost luată ca simbol al creştinilor. Sfântul Apostol Pavel spune ”Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume!”

Tot prin semnul Crucii a fost încheiată şi prigoana creştinilor de către Sfinţii Împăraţi Constantin şi Maica sa Elena. În Proloage citim că împăratului Constantin, plecând in întâmpinarea duşmanului său, care îl copleşea numeric, a vazut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: “Prin acest semn vei invinge”. Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, în vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punându-l pe arme, a mers la Roma şi a biruit pe pierzatorul Maxenţiu, care, căzând în raul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. În anul imediat următor, în ianuarie 313, prin edictul de la Milan Împăratul Constatin care pentru aceasta va fi numit cel Mare, declară religia creştină ca religie recunoscută a Imperiului roman, încheind astfel şirul sângeros al prigoanelor ridicate asupra creştinilor de împăraţii păgâni. Iată cum, încă o dată, Crucea Domnului se arată ca instrument al grijii dumnezeieşti faţă de omenire, încununând rugăciunile şi credinţa nestrămutată a mucenicilor lui Hristos

Împărăteasa Elena este cea care mergând la Ierusalim descoperă prin minune dumnezeiască Crucea Domnului, care se afla îngropată în apropierea mormântului Mântuitorului. Găsind ea trei cruci şi neştiind care din ele este cea a Domnului, se roagă şi iată Crucea face o minune înviind un om din morţi, arătându-se puterea ei de viaţă dătătoare. Iar pe data de 14 septembrie 326,episcopul Macarie înălţă Crucea Domnului în faţa mulţimii, înălţare pe care o prăznuim până în zilele noastre.

Tot crucea Domnului se va arăta şi la a doua venire a lui Hristos marcând momentul de cotitură finală pentru omenire, când toate seminţiile popoarelor vor fi judecate de Hrisos. De data aceasta însă Hristos nu va mai fi dulce Mângâietor ci aspru Judecător. Iată cum ne descrie părintele Cleopa aceasta: Nu vor găsi atunci acei hulitori şi necredincioşi nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea şi strălucirea cea preaînfricoşată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării şi lumina vieţii, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al eliberării şi al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mîntuire, ci va străluci ca un fulger şi ca un tunet spre pedeapsă şi răzbunare asupra celor necredincioşi şi hulitori. Atunci însă Crucea se va arăta spre mai mare bucurie, Celor credincioşi, care, pentru dragostea Celui ce a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în viaţă împotriva necazurilor şi a scîrbelor. Aceştia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste şi cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea lumii.[6]

Şi noi iubiţi fraţi ne putem adăpa din izvorul nesecat de putere al lemnului Crucii, prin însemnarea trupurilor noastre cu semnul sfânt al ei. Sfântul Ambrozie (339-397), episcop al Milanului, vorbind despre semnul Sfintei Cruci, spune: <>.[7] Purtând pururea în inimi şi în suflete semnul Sfintei Cruci a lui Hristos ne vom duce mai uşor povara propriei noastre cruci pe acest pământ.

De aceea Semnul Sfintei Cruci trebuie să ne însoţească în fiecare moment al vieţii noastre. Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci la intrarea în biserică, când plecăm şi când ne întoarcem acasă. Să ne închinăm înainte şi după masă, în primejdii şi în izbăviri, în necazuri şi bucurii. În tot timpul şi în tot locul să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci pentru că prin cruce vine mântuirea noastră. Datorită Crucii dracii fug, datorită Crucii diavolul se izgoneşte. Datorită crucii firea omenească se ia la întrecere cu firea îngerească [8] ne spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Pentru credincios crucea are o putere foarte mare fiind o pavăză de nestrăbătut pentru forţele răului care ne înconjoară. Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Să încheiem însemndu-ne cu semnul Cinstitei Cruci rostind laolaltă: De trei ori fericită şi preacinstită Cruce, ţie ne inchinăm credincioşii şi te mărim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta inălţare; ci ca o pavăză şi armă nebiruită, ocroteşte şi acoperă cu darul tău, pe cei ce cântă: Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti şi Cuvântări de laudă la Sfinţi, Ed. IBMOR, 2002, p. 83
[2] din Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Dreapta invatatura despre cinstirea Sfintei Cruci, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2 ianuarie-iunie 1995, pag. 102-109., www.crestinism-ortodox.ro
[3] Pr. Constantin Galeriu, Jertfa Mântuitorului Hristos, de pe www.crestinism-ortodox.ro
[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XIII
[5] Acatistul Sfintei Cruci, Icosul 6
[6] Arhim Cleopa Ilie, Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
[7] Pr. Prof. Nicolae Petrescu, op.cit.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. p 100

 

* * *

 

Prin Cruce suntem vindecaţi de infirmităţile noastre

Autor: IPS Cyril Salim Bustros
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În 14 septembrie în fiecare an celebrăm sărbătoarea Înălţării Sfintei şi Dătătoarei de viaţă Cruci. Tradiţia relatează că Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a descoperit lângă Golgota cele trei cruci pe care fuseseră răstigniţi Cristos şi cei doi tâlhari. Episcopul Macarios a identificat adevărata Cruce a lui Cristos ca fiind cea care, atinsă, a redat imediat sănătatea perfectă unei femei aflate pe moarte. Sfânta Cruce a fost păstrată în Bazilica Învierii din Ierusalim până în 4 mai 614, când perşii au cucerit oraşul şi au incendiat Bazilica. În 628, împăratul Heraclius i-a înfrânt pe perşi şi a redat Sfânta Cruce Ierusalimului în 14 septembrie. Şi de atunci, Biserica celebrează sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a lui Cristos.

Evanghelia de astăzi este aleasă în pregătire pentru această sărbătoare. Isus face referire la un eveniment care s-a întâmplat în Vechiul Testament. Evreii în drumul lor prin deşert au fost muşcaţi de şerpi, după cum citim în cartea Numerilor: “Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise zicând: ‘La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă’. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime din popor din fiii lui Israel”. Pentru a vindeca poporul, Moise, urmând porunca lui Dumnezeu, a făcut un şarpe de aramă şi l-a înălţat pe un stâlp, şi oricine, muşcat de un şarpe, care privea la şarpele de bronz, se vindeca (Numeri 21,5-9). Şarpele periculos este combătut aducând în locul lui un şarpe mai puternic, sau, ca să fim mai exacţi, un şarpe puternic capabil să îl distrugă pe cel duşmănos.

Comparându-şi crucea cu şarpele de bronz înălţat de Moise, Isus ne spune că toţi cei care sunt muşcaţi de şarpele păcatului pot fi vindecaţi privind cu credinţă Crucea dătătoare de viaţă. În momentul în care un păcătos face acest lucru este mântuit, aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Moise: “tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”. Oricine a fost muşcat; nu contează cât de departe a ajuns otrava în progresul ei spre a deveni fatală, cel care doar priveşte trăieşte. La fel este declaraţia din Evanghelie: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Oricine: nu există excepţie. Nu păcatul ci necredinţa poate bloca drumul păcătosului spre Mântuitorul.

La crucea lui Isus erau trei bărbaţi care îl priveau: doi păcătoşi, tâlharii răstigniţi alături de el, şi un necredincios, sutaşul. Unul dintre tâlhari îl hulea: “Nu eşti Tu Cristos? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi”. Dar celălalt l-a certat pe primul: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”. Apoi i-a spus lui Isus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi Isus i-a răspuns: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Observaţi cele două priviri: privirea celui nepocăit şi cea a celui pocăit. Cel de-al treilea care a privit la Isus pe Cruce a fost centurionul. Citim în Evanghelia după Sf. Marcu: “Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel şi-a dat sufletul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Dumnezeu ne-a dat ochi să privim. Isus a venit să ne înveţe cum să privim. El a spus: “Luminătorul trupului este ochiul… de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine e întuneric, dar întunericul cu cât mai mare!” (Matei 6,22-23). Omul a devenit un păcătos pierdut printr-o privire, primul lucru relatat despre Eva în legătură cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri fiind acela că femeia a socotit că “rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochiului la vedere” (Geneză 3,6). A fost o privire a poftei. Şi în Predica lui de pe Munte, Isus a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: ‘Să nu săvârşeşti adulter’. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28). Isus a venit să purifice privirea noastră.

Viaţa creştină începe prin a privi, după cum citim la Isaia: “Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei care locuiţi toate ţinuturile cele mai îndepărtate ale pământului! Că Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul” (Isaia 45,22). Şi botezul este numit “iluminare”: creştinul vede prin lumina lui Cristos. Viaţa creştină continuă cu a privi, după cum citim în Epistola către Evrei: “să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra Isus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12,1-2). Şi la sfârşitul vieţii creştine trebuie să îl căutăm pe Cristos, după cum le scrie Sf. Pavel Filipenilor: “cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Isus Cristos” (Filipeni 3,20). Şi în viaţa veşnică îl vom vedea pe Dumnezeu “faţă la faţă”. De la început la sfârşit, singurul lucru care ni se cere este să privim la Isus Cristos, şi prin lumina Lui vedem lumina lui Dumnezeu, după cum cântăm în Doxologia cea mare: “Că la Tine este izvorul vieţii: întru lumina Ta vom vedea lumină”. În Sfânta Euharistie privim la Isus Cristos răstignit pentru mântuirea noastră şi înviat pentru sfinţirea noastră, ne unim cu El, şi de la El primim Spiritul Sfânt, după cum cântăm după Împărtăşanie: “Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Spiritul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit pe noi”.

 

* * *

 

Convorbirea lui Isus cu Nicodim

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

La 14 septembrie vom sărbători dumnezeiescul praznic al Înălţării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare şi sfântă zi va fi înălţată spre deosebită cinstire sfânta cruce.

Pentru noi creştinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.

Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii.

Între acestea este şi cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9).

Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Isus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

De altfel,în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită.

Marele Arhiereu al creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).

Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire.

Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.

Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o jertfă nouă.

Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46).

Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a căzut prin moartea lui Hristos.

De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.

Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că “aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său.

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jerfei Fiului Său şi al Împărăţiei Sale.

Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de iubire.

Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14).

Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci. Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credinţă.

Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de suliţă, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii aţintuiţi asupra lui Isus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în “Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu eşti izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Omul şi crucea sa

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înţelegere mai bună a momentului, recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21).

Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare şi receptivitate, de aceea este bine să ne amintim câteva lucruri despre persoana sa.

El făcea parte din tagma cărturarilor iudei, fiind membru de vază al Sinedriului. Sinedriul era cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim, un fel de guvern de astăzi, numărând şaptezeci de membri, plus arhiereul în funcţiune, fiind alcătuit din arhierei, preoţi, saduchei, farisei, cărturari şi bătrâni ai poporului. Lui Nicodim i-a stârnit admiraţie învăţătura lui Iisus, de aceea, într-o noapte (se înţelege, din prudenţă), s-a dus la El pentru o convorbire de taină. De atunci, el a rămas ucenic “într-ascuns” al lui Iisus şi, discret, odată I-a luat apărarea chiar în faţa colegilor din Sinedriu. Să ne amintim, astfel, că, atunci când sinedriştii au trimis slujitori să-L aducă pe Iisus legat, ca să-L condamne, Nicodim i-a luat apărarea indirect, zicând: “Oare Legea noastră judecă un om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?” (Ioan 7, 50-51). Iar exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc.

“Educaţia spartană”

Iată, aşadar, iubiţi fraţi, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer.

Accentul pe educaţie patriotică sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. A rămas proverbială, bunăoară, expresia “educaţie spartană”, care provine de la Sparta, stat sclavagist din Peloponez, organizat de Lycurg (secolul al IX-lea î.Hr.). Ei bine, aici, tinerii erau formaţi pentru a deveni buni cetăţeni-militari, spre a dovedi virtuţi în acest scop: disciplină, rezistenţă la oboseală, frig şi foame, respect faţă de tradiţii şi bătrâni, curaj şi iubire neţărmurită pentru ţară. Erau obişnuiţi cu hrană frugală, vegetariană, cu îmbrăcăminte sobră, aceeaşi pentru toate anotimpurile. Educaţia se făcea în familie până la 7 ani, după care, până la 30, erau cazaţi în internate, specificul instruirii fiind preponderent fizico-militar, cu ajutorul exerciţiilor pentatlonului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea lăncii). Deoarece se urmărea creşterea unor oameni viguroşi, noii născuţi cu deficienţe fizice şi debilii erau suprimaţi. Iată, multe dintre metodele spartane pot fi valabile şi azi, mai puţin, evident, cea a suprimării născuţilor cu deficienţe, căci şi ei au dreptul la mântuire, iar printr-o educaţie adecvată pot fi şi ei utili societăţii.

Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici însă ideea selecţiei. El spune: “Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm” (Altă creştere. Şcoala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi i-au fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie…

Pregătirea pentru crucea vieţii

Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie “spartană”, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual, absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar, de multe ori, şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă “cineva”, fără vocaţie şi însuşirile necesare. Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm!

De aceea, iubiţi credincioşi, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: “Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul “cruce”, în sens de “misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri universitare, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă.

Exemplul olimpicilor

Pentru ţară, un mecanic harnic şi credincios este mai important decât un academician ateu şi corupt. Iar pe un ţăran care îmi vinde produse nemăsluite şi nu mă înşeală la cântar, îl preţuiesc cu aceeaşi dragoste ca pe oricare dintre prietenii mei. Avem, desigur, nenumărate exemple de performanţe profesionale obţinute în urma unor sacrificii uriaşe de timp, odihnă, comoditate, care pot fi luate ca model în plan uman, aşa cum îi luăm pe sfinţi în plan duhovnicesc. Bunăoară, olimpicii, din toate categoriile, care, până să ajungă pe podium, au dovedit din plin: hărnicie, bună drămuire a timpului, răbdare, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu. După cum nu ducem lipsă nici de exemple contrare, rataţi de toate felurile, care şi-au bătut joc de timpul lor, căci munca şi învăţătura le-au fost străine, având în schimb alte pasiuni: vagabondaj pe străzi şi prin baruri, ore în şir la televizor, mai nou, zile şi nopţi în faţa calculatorului sau interminabile convorbiri şi bipuri pe celulare, preocupări care favorizează parazitismul social şi decăderea morală. Tinerii de azi ar trebui să ia pildă de la cei din prima categorie, aşa cum şi-a propus, spre exemplu, generaţia de elită din perioada interbelică.

Lauda creştinului

Nu ne cere nimeni, desigur, să trăim neapărat în regim de austeritate, dar cu toţii suntem chemaţi să preţuim cum se cuvine timpul vieţii, acest dar unic de la Dumnezeu, pregătindu-ne a purta crucea cu demnitate, “răstignind” pe ea orice ispită care ne-ar abate din cale şi refuzând orice mărire şi laudă care ne depărtează de Hristos, aşa cum minunat mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, în epistola către Galateni, din care se citeşte în această duminică, la Sfânta Liturghie, mărturisire care încheie cuvântul nostru: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (6, 14).

pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon

 

* * *

 

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Nicodim, membru al sinedriului, este un om fără prejudecăţi. Mai apoi Îl va apăra pe Isus şi-L va înmormânta cum se cuvine. Momentan îi este frică. Merge noaptea la Isus. Nu ştim ce doreşte să-L întrebe, dar Isus îi răspunde: condiţia necesară pentru mântuire este “naşterea din nou”. Nicodim, puţin nedumerit întreabă: “Un om, deja bătrân, cum poate să se nască din nou?”. Isus nu enumeră diferite fapte pe care omul trebuie să le facă sau porunci pe care trebuie să le respecte, ci arată nevoia unei schimbări radicale a vieţii omului. A renaşte, nu înseamnă a face ceva în plus, a gândi mai bine, ci a-L primi pe Spiritul pe care Dumnezeu ni-L dă şi a-I permite să lucreze în viaţa noastră, pentru ca să schimbe “inima de piatră” în “inima de carne” şi omul egoist, în omul care iubeşte şi-şi cheltuieşte viaţa pentru binele aproapelui.

Trebuie să subliniem că “Fiul omului“, este o expresie prin care Isus se desemnează pe Sine, în timp ce cuvântul “şarpe” se referă la un eveniment din VT (cfr. Num 21, 4-9): atunci când Poporul ales, în loc să fie recunoscător faţă de Dumnezeu care l-a eliberat din robie, s-a răzvrătit din cauza greutăţilor întâmpinate prin deşert şi a fost muşcat de şerpii veninoşi, aducători de moarte; poporul înfricat şi pocăit pentru necredinţa sa, a cerut ajutorul lui Moise, care din porunca Domnului a înălţat un şarpe de aramă: cel care, după ce ar fi fost muşcat şi l-ar fi privit, nu murea. Este clar că cel care salva omul de la moarte, nu era şarpele, ci credinţa în promisiunea Domnului.

Astfel cu ajutorul acestui episod din VT, în câteva cuvinte, Isus explică cine este El, care este misiunea Sa şi care trebuie să fie relaţia noastră cu El.

De fapt, constatăm că Dumnezeu ne-a iubit într-atât, încât a intervenit să ne salveze viaţa, slăbită de păcat şi condamnată la moarte, pentru a ne da viaţa plină, cea dumnezeiască: în acest sens L-a trimis la noi pe Fiul Său, care, înainte de-a se sui la cer, a fost înălţat pe cruce; cine Îl priveşte cu credinţă tare, primeşte de la Dumnezeu viaţa fără de sfârşit.

Iubiţilor! Să ne amintim că: atunci când poporul Israel a străbătut deşertul în căutarea Pământului făgăduit, de multe ori s-a plictisit, a lenevit şi a clevetit, învinuindu-l pe Moise. Dumnezeu a luat apărarea profetului Său şi trimiţând şerpi peste el, a arătat că lenea şi clevetirea sunt izvor de moarte, de distrugere…

La necaz mare, poporul se roagă de Moise, să mijlocească pentru el. Nu numai că îi recunoaşte rolul de mijlocitor către Dumnezeu, dar înţelege că singurul care poate să-l ajute este Domnul. Dumnezeu intervine tot prin şarpe, dându-i un înţeles pozitiv, adică vindecător. Acest fapt ne arată că Domnul poate să schimbe în bine, inclusiv răul cel mai mare!

În vechiul Orient, şarpele era şi simbol al vieţii, al vindecării. Cel care va privi la şarpe, va fi salvat. Şarpele de aramă – dar de la Dumnezeu pentru vindecarea păcătoşilor – este şi o punere la încercare a credinţei lor. Va fi salvat numai cine va privi la el. Prin urmare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, numai cu colaborarea acestuia din urmă. Nu şarpele mântuieşte, ci încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu: “cine se întorcea să îl privească, era mântuit nu de ceea ce vedea (şarpele de aramă), ci numai de tine, Mântuitorul tuturor oamenilor” (Sap 16, 7).

Astfel, şarpele – prin care a intrat moartea în lume – îşi schimbă menirea, devenind cel care vindecă viaţa. În timp ce şerpii veninoşi sunt mulţi, şarpele “vindecător” de aramă este unul singur, semn al lui Isus, adevăratul eliberator de cel rău şi de moarte! De fapt, “şarpele de aramă” demonstrează oamenilor că nu pot să se mântuiască prin propriile puteri, ci au nevoie de un mijlocitor.

Şarpele de aramă a fost păstrat în templul din Ierusalim până când regele Ezechia, pentru a evita căderea unora în idolatrie, l-a distrus (cfr. 2 Regi 18, 4). Acum, semnul ridicat peste lume în vederea mântuirii celor care cred, este numai Isus cel răstignit şi înviat (cfr. Io 3, 14-15). De fapt, Isus S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor viaţa divină. El a urcat pe cruce, pentru ca toţi cei care îl vor privi, să se vindece de bolile lor, tot la fel cum s-au vindecat evreii muşcaţi de şerpi în deşert. Prin urmare, trebuie să trecem dincolo de semnele vizibile şi să ne abandonăm cu credinţă tare, milei mântuitoare şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă ascultare de Dumnezeu şi urmarea lui Cristos pe drumul crucii, pentru a primi viaţa veşnică (cfr. Io 19, 37).

Din vv. 16-17 observăm că mântuirea universală realizată de Cristos, îşi are izvorul în misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Răspunsul omului, constă în a accepta sau a refuza iubirea Tatălui, care S-a descoperit prin Cristos. Este o iubire care nu judecă, nu acuză lumea, ci o mântuieşte. Amin.

 

* * *

 

Sfânta Cruce – semnul iubirii care învinge păcatul şi moartea

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face o legătură între şarpele care a fost înălţat de către Moise în pustie şi înălţarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine se va uita la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129).

În Antichitate crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: “Iată, prin cruce, a venit mântuire la toată lumea“.

Transformarea morţii lui Hristos în viaţă veşnică arată şi transformarea Crucii din

instrument de tortură sau de ocară în izvor de mântuire, de viaţă veşnică. Evanghelia ne spune că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).

Apoi Iisus spune că “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (In. 3, 17). Aşadar, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau pe El, credeau în El şi Îl urmau.

La răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos au participat şi păgânii, adică soldaţii romani, care ocupaseră Ţara Sfântă şi erau conduşi de procuratorul Ponţiu Pilat. Dar atât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la dispreţ cu dispreţ, ci S-a smerit şi a răbdat umilinţa şi suferinţa până la moarte, şi încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să nimicească pe vrăjmaşii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu răutate, ci a zis: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34). Această putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, în loc de a te răzbuna, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos.

Smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demoni, care sunt mândri şi răi. Smerenia Lui şi bunătatea Lui îi înfricoşează pe demonii mândri şi răi. În acest sens, spune Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Coloseni, că Hristos Domnul a dezbrăcat (dezvăluit, demascat) puterile diavoleşti şi le-a ţintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adică demonii, care au îndemnat pe oamenii răi să Îl răstignească pe Hristos, au fost biruiţi prin smerenia şi răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică şi mai presus de înţelegere.

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură şi de răutate pentru a o vindeca de păcat şi moarte, este iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă. Întrucât Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca plată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, iar El a biruit cu moartea Sa puterea morţii înviind din mormânt.

În noaptea de Paşti, noi ridicăm cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugăm lumânarea de Înviere la ea şi spunem: “Hristos a Înviat!“, apoi ni se răspunde: “Adevărat a Înviat!”, deoarece Hristos Cel răstignit este Hristos Cel Înviat, Care şi după moartea Sa poartă în trupul Său semnele Crucii, adică semnele cuielor din mâini şi picioare, precum şi semnul lăsat de lancea care L-a străpuns.

Semnele Crucii rămân veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. De aceea, Sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o preţuieşte. El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni.

Evanghelia de astăzi ne mai spune că “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (In. 3, 17). Deci, Mântuitorul vine să mântuiască, nu să osândească lumea. El vine să cheme, să vindece pe cei bolnavi, să hrănească pe cei săraci, să îndrepte pe cei rătăciţi, să ridice pe cei păcătoşi şi căzuţi, vine să dăruiască viaţă adevărată.

Crucea este lumină şi binecuvântare spre mântuire. Crucea este semnul credinţei în iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decât moartea. De aceea, noi am făcut din Cruce semnul mântuirii, iar când spunem “Doamne, ajută-ne”, “Doamne, mântuieşte-ne”, “Doamne, miluieşte-ne”, ne însemnăm cu Sfânta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi.

De aceea, şi biserica este construită sub formă de cruce, iar pe turlele ei se află o cruce, care ne aminteşte de iubirea lui Hristos pentru noi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să îl iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de câte ori vedem Sfânta Lui Cruce, pe biserică şi în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână. Oriunde vedem Sfânta Cruce, să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi şi aşteaptă răspunsul nostru.

Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele noastre făceau semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).

Când vedem Sfânta Cruce lângă un izvor sau lângă o fântână sau pe acoperişul fântânii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: “Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va înseta niciodată” (cf. In. 4,14). Această apă este harul lui Hristos prezent în noi prin lucrarea Sfântului Duh. Sfânta Cruce stă de strajă şi la mormintele celor adormiţi în Domnul, pentru a ne aminti că rugăciunea noastră pentru ei este mai tare decât moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul ori de câte ori îi pomenim în rugăciune ori săvârşim un parastas în amintirea lor, dăm de pomană săracilor în numele lor sau sădim flori pe mormintele lor şi le îngrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovniceşti care este mai tare decât moartea şi a bucuriei învierii stă de veghe pe mormintele celor dragi ai noştri, părinţi, fraţi şi cunoscuţi, care au trecut la Domnul, întrucât noi aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veşnică. Crucea de pe mormintele lor ne spune că ne vom întâlni cu ei, în iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl va iubi şi în veşnicie, pentru că şi Dumnezeu ne iubeşte veşnic.

Iată cât de prezentă este iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Simţind noi că din Crucea lui Hristos vine bucuria Învierii, ne vom ruga mai mult în faţa Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau mănăstire, deoarece biserica este purtătoare a luminii şi harului Sfintei Cruci spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!